Ioan Moldovan biografia
Ioan Moldovan opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
MOLDOVAN Ioan, se naste la 21 mart. 1952, Muresenii de Cimpie, judetul Cluj.
Poet.
Fiul lui Ioan Moldovan si al Anei (n. Imbuzan), tarani. Studii gimnaziale la Cluj; Liceul „G. Baritiu" din Cluj (1967-l971). Absolvent al Facultatii de Filologie a Univ. „Babes-Bolyai" (sectia romana-latina, 1972-l976).
Debut, cu versuri, in revista Zorile a liceului (1969) si in suplimentul literar Preludiu al ziarului Scinteia tineretului (1970). In anii studentiei, redactor si secretar general de redactie la revista Echinox (1973-l976).
Profesor la Cavnic (1976-l978), Baia Sprie (1978-l980) si Baia Mare (1980-l989). Din nov. 1989, redactor la revista Familia din Oradea. Debut editorial cu volum Viata fara nume (1980), caruia i-au urmat Exercitii de transparenta (1983) si Insomnii linga munti (1989), acesta din urma distins cu Premiul UTC pentru poezie.
Colaboreaza la majoritatea revista literare din tara.
Inca din versurile volumului de debut, Viata fara nume (1980), s-a putut remarca la Ioan Moldovan coexistenta elementului livresc cu notatia unor date ale realitatii cotidiene, nespecta-culoase, tratate, ambele, cu o anumita detasare ironic-melancolica. „Adolescentul napadit de cuvinte" ia act de existenta in scrisul sau a filtrului intelectual-carturaresc („noi insa avem scurte rezumate sub stern/ o biblioteca unduitoare/ si nu putem patrunde cu tot trupul in spartura zilei"), insa experienta Cartii nu face decit sa sporeasca nostalgia contactului cu elementarul. inregistrat insa la modul rafinat-caligrafic, atent la forme si usor intimidat de pericolele virtuale disimulate in expresie („scriu cu aceeasi grija cu care sarut o sabie").
Din „fortareata de carbon a melancoliei" - admirabila metafora pentru poem - lumea se ofera, dincolo de frustrarile inerente, cu o prospetime innoita, cu o putere de iradiere cu atit mai mare cu cit este cucerita prin efortul de decantare in imagine. In „hatisul de singe si carbon", din elementele fratem-solidare se poate naste, considerata cu o privire deopotriva uimita si deceptionata de rezultatul incordarii spirituale, „floarea pipernicita a poemului", crescind „incet din pamintul hirtiei", „cele citeva cuvinte putrezind si citeva cuvinte verzi si citeva cuvinte trandafirii". Memoria culturala e confruntata cu realitatea personala, textul si viata se infrunta mereu, „piinea in gura se-a-mesteca cu umezeala cuvintelor", „tratatele alchimice", depozitind intelepciunea mostenita, sint puse fata in fata cu „gramul de nisip" al existentei, esentiala raminind „intrebarea daca poemul e altceva decit viata". Unul dintre raspunsurile definitorii pentru acest lirism oarecum conciliant, cu o nota contemplativ-elegiaca, poate fi cel din versurile urmatoare:
„nu pronunta inca nici o sentinta
mai lasa-ne sa vedem trecerea inimii prin lume
aurul si argintul, sulful, carbonul, noroiul si zapada
singurei vieti". |
Catre „priviri furise prin lucruri/ totul in notatii simple in jurul lumii simple" se vor orientate poemele din Exercitii de transparenta (1983), in legatura cu care s-a putut vorbi despre „o umanizare a inspiratiei", o „euforie a concretului", dar si, pe de alta parte, de „o anume instabilitate stilistica, o efervescenta expresiva determinata [] de o stare concurentiala a nazuintelor formative ce refuza fixarea intr-o formula unica" si de „o retinere dubitativa, chiar ironica" (Gh. Perian).
Simplitatea tine insa mai mult de refuzul retoricii si al emfazei, caci altminteri discursul e construit cu subtilitate, in linia aceluiasi joc dintre trait si citit, real si fantezie; o piesa de rezistenta a cartii se intituleaza chiar Vizionarea unui poem, iar aici „notatia" e corectata mereu de remodelarea ei prin referinta culturala si textuala: „nemachiata pluteste pe riu Madame Bovary impotriva curentului",
„marile ma privesc
pe mine cel care ca Ulise cu un ha-ha imi iau avint si cad
in helesteu
un hulub pestrit lovit de cartile
ratacite prin aer" |
, „soarele se turteste ca o eroare de limba", „miinile mele patate cu cerneala/ aratau multimii capul meu de aur". In acest context, conventia viziunii expresioniste este fructificata si ea in concentrate schite peisagistice: „Vad tipatul taind violent lanul de in/ Se ridica un sarpe vinat dintr-o vinata iarba/ spre pata de vid inconjurata de corbi (toamna e teama)". Momentul de virf al acestei prime etape a scrisului lui Ioan Moldovan il constituie totusi volumul Insomnii linga munti (1989), titlul cenzurat in editura al manuscrisului numit, la origine, Avantajele insomniei. Poetul realizeaza aici un remarcabil echilibru intre nivelele viziunii aflate in concurenta - cel al senzatiei proaspete si cel scriptural, al experientei filtrate prin cultura.
Primul sporeste in acuitate, al doilea isi pastreaza subtilitatea asociativa, libertatea jocului fantezist-ironic-elegiac chemat sa devalorizeze orice tentatie patetica, conventionala. Abia acum poetul pare a fi mai receptiv la „semnele de afectiune ale naturii", invocate in cartea precedenta, cu o anume retinere totusi, contemplativ-melancolica, iar „exercitiile" sale de „transparenta" isi capata adevarata expresivitate.
Oricit de controlat de constiinta „capcanelor" poetizarii si de vigilenta (auto)ironica, poemul lasa sa transpara o esentiala tandrete, deschiderea spre o comuniune ideala cu lucrurile.
Are loc frecvent - cum ne spune un poem - „o uitare de texte", provocata tocmai de presiunea realului trait acolo de „strigatul" iubirii; in fond, „amnezia" nu e totala, numai ca spectrul Bibliotecii apare ca mai putin obsedant. Cutare poem noteaza „cum se umfla venele gramaticilor/ in bezna de sub carti", altul trimite la „gramaticile generative ale acestui secol", dar majoritatea versurilor exprima ceea ce ne spune finalul paginii intitulate Un loc in iarna: „Nu mai am de corectat nimic, nimic de demonstrat". Eventuala „corectura" tine, de exemplu, de reluarea intelegatoare a cite unei conventii „bucolice" („printre brindusi mieii cu dulci maniere/ in fata unui om auriu"), in rapelul unui frison de mitologie sumbra („parul tau fumegos se amesteca in oracole/ cu o aspra coborire spre limita de subtirime/ unde pilpiie clima funebra a miturilor"), in dublarea confesiunii cu constiinta conventiei poetice puse in joc („Greu, greu, printre inscriptiile celebre/ «toti elegiacii sint niste canalii»",,,Nu casca gura la stele/ toate au fost stropite cu lacrimi/ de nefericiti caligrafi"). Aspiratia dominanta e a „resalbaticirii" lumii, adica a revitalizarii ei in armonie cu cosmosul intreg: „Poate in clipoceala venetica a cernelii vor rasari/ stele noi/ hulubul ei resalbaticit va iesi prin hublou/ si nu se va mai intoarce in timp". „Un frig dulce, o lumina netraita", „racoare (care) incinta ca un menuet", o lume unde „toate par/ a inlocui ceva de nerefuzat", „Acum pentru tine sa fii curat, sa ignori/ sa nu dai nume" -sint versuri abia concurate de texte marcate de „bunul-simt al elegiei" si de „milul cerebral".
Cum a observat, de exemplu, Adrian Popescu, Ioan Moldovan este „un poet care descopera proza vietii cu uimire si prospetime adolescentina, uneori cu depresivitatea adultului deziluzionat, dar neincetind s-o iubeasca, cu finetea unui «mitteleuropean», a unui Umberto Saba traind la Oradea".
OPERA:
Viata fara nume, cu o pref. de I. Pop, Cluj-Napoca, 1980;
Exercitii de transparenta. Bucuresti, 1983;
Insomnii Unga munti. Bucuresti, 1989.
|
REFERINTE CRITICE:
Constanta Buzea, in Amfiteatru, nr. 1, 1981;
Al. Cistelecan, in Familia, nr. 8, 1981;
I. Cristofor, in Steaua, nr. 4,1981;
I. Milea, inEchinox, nr. l-2-3,1981;
FI. Mugur, in Steaua, nr. 8, 1981;
Gh. Perian, in Vatra, nr. 7, 1981;
R.G. Teposu, in Echinox, nr. 4-5, 1981;
L. Ulici, in Romania literara, nr. 4, 1981;
Al. Cistelecan, in Familia, nr. 7, 1984;
M. Lazar, in Astra, nr. 10,1984;
D.C. Mihailescu, in Transilvania, nr. 7, 1984;
Grete Tartler, Melopoetica, 1984;
Cr. Livescu, in Familia, nr. 8,1987;
Gh. Perian, in Vatra, nr. 1, 1987. |
