Ioan Dan Nicolescu biografia
Ioan Dan Nicolescu opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
NICOLESCU Ioan Dan, se naste la 16 mai 1947, Ploiesti.
Prozator.
Fiul lui Vasile Nicolescu, de profesie economist, si al Corneliei Zoe (n. Opran).
Scoala primara si Liceul teoretic la Valenii de Munte; studii filologice la Univ. din Bucuresti (1968-l972). Lucreaza ca instructor cultural la Centrul judetean Prahova.
Debuteaza cu poezie in Luceafarul (1972), colaborind apoi si la Romania literara, Scimeia tineretului, Munca, Suplimentul literar al „Scinteii tineretului". Ioan Dan Nicolescu debuteaza editorial cu roamnul Rana statuilor (1977), apreciat pentru expresia colorata si insertia fantasticului. Aparitiile ulterioare, respectiv Legatura de chei (1980), Sarbatori martiale (1980, Premiul U.T.C.) si Dupa mine, o zi (1983), intregesc profilul unui scriitor atras de fabulos si tiparul alegoric intr-o proza traversata de nostalgia cuprinderii epopeice.
Rana statuilor (1977), aceasta „enciclopedie a prozei noastre contemporane" (V. Cristea), atrage atentia asupra unui prozator ce stapineste o tehnica narativa variata. Observatia rece, explozia lirica, atmosfera de legenda, tonalitatea baladesca, reflexele mitice si diversitatea tipologica alcatuiesc un mozaic epic, structurat de aparitia, cresterea si apoi stingerea familiei Melkiewici. Cultul pentru expresia frumoasa, impinsa uneori in pretiozitate, comportamentul ciudat al personajelor si pitorescul situatiilor tradeaza surse livresti, dar si apartenenta lui Ioan Dan Nicolescu la literatura noastra sudica, in descendenta lui V. Voiculescu ori Fanus Neagu.
Verbul colorat si exprimarea metaforica augmenteaza unda tragica: „Se insiruiau inainte-i cu totii, neamul Melkiewicilor si-al Sandulestilor, porniti catre un soare mult prea incins - sau poate nici nu pornisera, numai pareau ca zboara (chiar si prabusirea poate fi un zbor, cu alte dimensiuni) - apoi zvirliti, orbiti, arsi, tiriti de propriul lor avint catre gloria prapastiei si-a nebuniei, sfirsind unul dupa altul ceea ce nici nu incepusera, amagindu-se cu miracole si patimi fara sens, prabusindu-se in sfarsit, dar intotdeauna mirati si nelamuriti in furie pierzindu-se in propria lor plasa".
Prologul anticipeaza, in sublinieri de apocalipsa, sfirsitul unui neam substituit de fictiunea perisabila si ea: „vraja si povestea se pierdusera, alte timpuri si alti oameni tineau locul miracolului". Evenimentele opresc, pentru o clipa, limbile ceasornicului: povestiri ca aceea despre moartea Profesorului sau episodul atacarii taranului de o haita de lupi indica aplecarea spre fantastic si conciziune.
Ambele dimensiuni se intilnesc in Legatura de chei (1980) - de fapt, un mic roman parabolic, alcatuit dintr-un manunchi de nuvele. Ioan Dan Nicolescu propune aici o sinteza intre alegorismul adeseori strident si fantasticul de extractie livresca. Orasul circumscrie, kafkian, o moderna „istorie ieroglifica", in care exista numai „iluzia basmului". Pasarea Helga, Baiatul ei, Functionarul, Pasararul, limfii, scoala, Inefrenabile, Insula sint personaje simbolice ilustrind o meditatie pe tema puterii. Construite dupa reteta literaturii politiste (Succesorul), dupa modelul basmului propriu-zis (Cel mai frumos) sau respectind mecanica alegoriei (Lacul carasilor aurii), prozele se leaga intre ele prin pasarea Helga (Moartea), in postalionul careia vor fi transportati, pe rind, Functionarul istovit sau „ultimul cautator al Marelui Diamant". Va ramine suverana doar singuratatea ce pune stapinire mai intii pe Insula unde Gardianul tezaurizase bogatiile orasului. „La inceput mica si indirjita, zburind de colo-colo si, negasind nimic, crescind.
Apoi, din ce in ce mai mare, cu nervuri tot mai ingrosate si marginile fine fluturind in lumina amurgurilor ca o ceata, aripa se mari, se inventa, putem spune, pe sine, acaparind Insula, cuprinzind-o, alungind pescarusii, primindu-i numai pe cei foarte obositi, asternindu-se deasupra lor cu un fosnet dureros, atunci, la capatul ultimelor zboruri" (Insula). Cu Sarbatori martiale (1980) Ioan Dan Nicolescu revine la formula romanului apasind insa, fata de Rana statuilor, pe elementul fantastic in detrimentul narativului. Destinul familiei din primul roman este inlocuit acum cu „cresterea si descresterea" cetatii Osa. inceputul, intemeierea Orasului, Caderea definitiva a acestuia, intoarcerea in starea virtuala, punctata de primul capitol (Semne), ritmeaza, incadreaza o epica stufoasa, interesanta, totusi, ca exercitiu de stil si limba. E aceeasi proza esteta, rafinata, ce lasa intacta nostalgia consistentei epopeice.
Romanul Dupa mine, o zi (1983), avind ca tema raportul dintre puterea scrisului si istoria represiva, prelungeste dimensiunile din prozele anterioare. Cronicarul Anemie, un Procopiu sui-generis, ilustreaza parabola despre putere si mistificarea acesteia intr-un spatiu al delatiunii si al tipologiilor duplicitare. Adoptind, cu dezinvoltura, tehnici si forme epice diverse, Ioan Dan Nicolescu contribuie la cristalizarea „realismului magic" romanesc.
OPERA:
Rana statuilor, roman, 1977;
Legatura de chei. Bucuresti, 1980;
Sarbatori martiale, roman. Bucuresti, 1980;
Dupa mine, o zi, roman. Bucuresti, 1983.
|
REFERINTE ' CRITICE: E. Simion, in Luceafarul, nr. 50,1977; V. Cristea, in Romania literara, nr. 17, 1978; V. Andru, in Viata Romaneasca, nr. 9,1978; E. Simion, in Romania literara, nr. 12, 1980; L. Ulici, in Contemporanul, nr. 43, 1980; Sultana Craia, in Luceafarul, nr. 18; 47, 1980; M. Dragolea, in Steaua, nr. 12, 1980; A. Silvestri, in Romania literara, nr. 12, 1980; I. Hoiban, in Cronica, nr. 39, 1980; I. Bogdan Lefter, in Amfiteatru, nr. 3, 1981; Alex. Stefanescu, in Suplimentul literar al „Scinteii tineretului", nr. 6, 1981; E. Simion, in Romania literara, nr. . 1983; V. Podoaba, in Familia, nr. 5, 1984; I. Hoiban, in Cronica, nr. 3, 1984; Mariana Braescu, in Luceafarul, nr. 38, 1985; Z. Carlugea, in Luceafarul, nr. 19, 1986.
|
