Ienache Vacarescu biografia
Ienache Vacarescu opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
VACARESCU Ienache, se naste la 1740 (?) - moare in 12 iul. .
Poet.
Descendentul unei vechi si influente familii boieresti, fiul boierului (logofat, vistier, mare ban) Stefan Vacarescu si al Catincai (n. Done).
Carturar, poliglot (stia citeva limbi modeme europene si orientale), om politic proeminent, poet, Ienache Vacarescu detine inalte dregatorii (de cinci ori vistiernic, mare spatar - 1780, mare ban - 1795), fiind favoritul unor domnitori, indeosebi al lui Al. Ipsilanti, cu care colaboreaza la intocmirea faimosului sau Codice de legi. Cunoaste insa si perioade mai dificile: se refugiaza la Brasov in timpul razboiului ruso-turc, incheiat prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi, este exilat de Nicolae Mavrogheni la Nicopole, apoi in Rhodos (3788-l790) si isi traieste ultimii ani in vrajba cu domnitorul Alexandru Moruzi. Ipoteza mortii prin otravire nu este exclusa. Lui Ienache Vacarescu i se datoreaza una din cele dintii Gramatici tiparite (1787), doua dictionare in ms (turco-roman, romano-turc; germano-roman, romano-german), o Istorie a prea puternicilor imparati otomani in ms (cu savuroase pagini memorialistice), o culegere de documente referitoare (a romani scoase din arhive otomane (lucrare pierduta). Cea mai importanta latura a activitatii creatoare a lui Ienache Vacarescu ramine poezia. Desi de mica intindere, opera sa este definitorie pentru momentul constituirii lirismului cult in Tarile Romane, ea fixeaza o ipostaza specifica a anacreontismului nostru (caracterizata de infuzia folclorica in ritualul erotic manierist, de influenta neogreceasca).
Imaginea intemeietorului dinastiei literare a Vacarestilor continua sa circule stirbita, desi inca din 1861, intr-un articol entuziast, dar mai mult enuntiativ decit demonstrativ, Odobescu oferea datele necesare unei evaluari rezonabile. Ar fi desigur un nonsens sa judecam cu masura esteticului pur un autor care a produs in putinele momente de tihna ale unei existente zbuciumate, luptindu-se din greu sa razbata peste neindestularea limbii, lipsa unei traditii literare, un climat cultural neprielnic si dominat de grecism. Lui Ienache Vacarescu nu i se potriveste insa nici perspectiva exclusiva a istorismului cultural, care, atent la circumstante si dispus sa preamareasca operele de pionierat, are mai totdeauna dezavantajul ca eclipseaza diferentele specifice, resorbind individualitatea in contextul de epoca si mentalitate. Or, Ienache Vacarescu nu este numai ctitor al poeziei modeme si deschizator de drumuri in lingvistica, ci si o personalitate complexa, de mare calibru, un veritabil senior al secolului al XVIII-lea, epicureu, rafinat, abil, deopotriva om de actiune, om de lume si om de carte. Desi amenintat la fiecare pas cu pieirea, el face o cariera stralucita, reusind turn! de foita de a nu-si strica relatiile nici la Constanti-nopol, nici la Viena.
Autoritatile otomane il desemneaza plenipotentiar in negocierile de pace cu rusii, la Focsani (1772), si-i dau constant semne de inalta pretuire. Iosif al Il-lea, care-l cunoaste la Brasov, in 1773, si-i acorda o memorabila audienta la Viena, in 1781, il trateaza cu o neobisnuita deferenta. La Bucuresti, in vasta locuinta de pe Podul Mogosoaiei, tine o adevarata curte (cu numeroase slugi intre care citeva tinere si gingase fete deprinse cu dansul si muzica) si cultiva un interior somptuos (mobila orientala cu incrustatii de aur si ivoriu, matasuri si giuvaericale, tacimuri fine etc.). Senzual si amator de voluptati, ca toti membrii protipendadei, ei nu dispretuia aventurile efemere; o cronica rimata contemporana ne informeaza ca insasi doamna lui Voda Moruzi era sensibila la farmecele sale. Peste frivolitati, marele boier aseza insa „trecerile de vreme cele veselitoare de suflet", caci, in taina faptuirii lui, era tulburat de melancolie si nu credea in huzur („Am vazut si eu lumina lumii acesteia, plina de amar chiar la fericirile ei si plina de nestatornicie chiar la cele ce se pot socoti mai statornice"). Pe tarim creator, Ienache Vacarescu demonstreaza curiozitati intinse si aptitudini variate, desi opera, infiripata pe apucate, ramine fragmentara, datorita vitregiei imprejurarilor. Gramatica din 1787 (elaborata insa, dupa relatarea austriacului Sulzer, inca de la 1780, deci fara a cunoaste lucrarea lui Micu -Sincai ) utilizeaza mai multe izvoare straine: indeosebi pe italianul Girolamo Gigli si grecul Antonio Catiforo.
Ea enunta limpede ideea romanitatii („limba romaneasca urmeaza limbii italienesti si celorlalte ce sint asemenea acesteia, carele au inceputul din limba latineasca"), lauda traducerea Bibliei din 1688, propune simplificarea (timida) a alfabetului chirilic, recomanda imbogatirea vocabularului cu neologisme de origine greaca fara a izgoni termenii de origine slava si - merit important - introduce o nomenclatura calchiata dupa cea italiana, care s-a dovedit in cea mai mare masura plauzibila („soztantiv", „adiectiv", „propozitione", „nume propriu", „neutru", „indicativ", „imperfetu" etc.). Ultima parte a Gramaticii se ocupa de poetica, expunind, in spirit clasicist, principii de tehnica versificatiei, ilustrate cu exemple atit dupa modelul prozodiei antice, cit si al celei modeme. Ienache Vacarescu intelege insa, cu bun-simt, ca harul este mai presus de reguli: „aflar ea si evglotia alcatuirii si gindurile cele inalte ramin la duhul si isteciunea facatorului de stihuri". Istoria prea puternicilor imparati otomani se compune din doua parti distincte: prima cuprinde evenimentele de la Mahomet pina al Ahmet III (1300-l757), compilind intr-o relatare uscata stiri din izvoare turcesti si bizantine, dar si din autori moderni, ca D. Cantemir , Voltaire, Biisching; partea a Il-a, de la Mahmud I pina la 1791, are un pronuntat caracter memorialistic, accentuind asupra vietii autorului insusi pe fundalul rapid creionat al domniilor otomane. Aceasta parte cuprinde pagini incintatoare prin pitorescul detaliilor, candoarea insinuarii si, citeodata, ca in portretul lui Mavrogheni, prin furia neretinuta a vindicatiei. Ca poet, initiat in antici („vestitul Omir“, „laudatii Aristofan, Hesiod si Virghilie") si moderni (Petrarca, Tasso, Ariosto, cu predilectii pentru Voltaire si Metastasio), Ienache Vacarescu practica modalitati variate. Paradigmele Gramaticii sirit caznite si didactice, intentia fiind de a dovedi potentele genuine ale limbii romane prin incatusarea versului in diverse tipare metrice.
Acest clasicism sever, dar artificial este abandonat in versurile anacreontice; scapata de sub constringerea prozodiei savante, poezia cultiva insa conventia de stil a galanteriei fanariote. Farmecul educatiei sentimentale din Intr-o gradina este ca alegorizeaza naiv si limpede o dilema, ai carei termeni, de indata ce-i privim de aproape, se dovedesc incarcati de subintelesuri echivoce. Amarita turturea (in jurul careia comparatismul a inaltat un imens esafodaj de controverse erudite), probabil o traducere a lui Ienache Vacarescu dupa Psalidas (daca nu va fi fost invers!), aduce prospetimea unui contact viu cu foclorul, dar si, in ultimele doua strofe, un comentariu in nota de rationalism lacramos, agreata in epoca. Evolutia spre un rococo sentimentalizat, dupa tipicul cintecelor de lume neogrecesti, este mai perceptibila in celelalte poezii (Spune, inimioara, spune; Tu esti puisor canar etc.). In schimb, versurile compuse direct in neogreaca, pe care i le-au atribuit lui Ienache Vacarescu citiva calatori straini (francezii Guys si Lemercier, germanul Bartholdy) ating hotarele preromantismului, variind pe motivul „fortunei labilis". Si pe tarim poetic, ca pe toate celelalte, Ienache Vacarescu este un carturar reprezentativ, care face trecerea de la umanism la lumini, de la aderentele orientale ale culturii noastre la reinstalarea ei in Europa. in acest sens, catrenul testamentar recomandind „cresterea limbii romanesti si a patriei cinstire" pare a simboliza depasirea sentimentului de neam si constituirea ideii modeme de natiune.
OPERA:
Observatii sau bagari de seama asupra regulelor si orinduelelor gramaticii ruminesti, Rimnic, 1787 (ed. II, Viena, 1787);
Istorie a prea puternicilor imparati otomani, in Al. Papiu Ilarian, Tezaur de monumente istorice pentru romani, II, 1863;
Poeziile Vacarestilor, ed. ingrijita de M. Dragomirescu si E. Girleanu, pref. de AL Odobescu, Bucuresti, 1908;
Poetii Vacaresti. Viata si opera lor poetica, ed. ingrijita si praf. de Paul I. Papadopol, Bucuresti, 1940;
Poetii Vacaresti. Versuri alese, ed. ingrijita de Elena Pini, introducere de Al. Piru, Bucuresti, 1961;
Poetii Vacaresti. Opere, ed. critica, studiu introductiv, note, glosar, bibliografie si indice de C. Cirstoiu, Bucuresti, 1989.
|
REFERINTE CRITICE:
Al. I. Odobescu, in Revista romana pentru stiinte, litere si arte, I, 1861;
N. Iorga, Versuri noua ale lui Ienachita Vacarescu, 1913;
G. Pascu, Istoria literaturii romane din secolul al XVIII-lea, 1927;
N. Iorga, in Omagiu lui Ion Bianu, 1927;
Ariadna Camariano, Influenta poeziei lirice neogrecesti asupra celei romanesti, 1935;
D. Gazdaru, in Arhiva, nr. l-2, 1936;
N. Camariano, in Studii italiene, III, 1936;
N. A. Gheorghiu, in Viata Romaneasca, nr. 12, 1939;
G. Calinescu, Istoria;
D. Popovici, Studii literare, I, 1942;
N. Tcaciuc-Albu, Ienachita Vacarescu. Viata, operele, influentele straine, 1943;
D. Popovici, La litterature;
Petre V. Hanes, in Limba si literatura, IV, 1960;
Al. Piru, Poetii Vacaresti, 1967;
A. Nestorescu, in Studii de limba literara si filologie, I, 1969;
P. Comea, Originile;
C. Cirstoiu, lanache Vacarescu. Viata si opera, 1974;
Ov. Papadima, Ipostaze ale iluminismului romanesc, 1975;
D. Simionescu, N. Vasilescu-Capsali, in Manuscriptum, nr. 1, 1979;
E. Simion, Dimineata poetilor, 1980.
|
