Iacob Negruzzi biografia
Iacob Negruzzi opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
NEGRUZZI Iacob, se naste la 31 dec. 1842, Iasi - moare in 6 ian. 1932, Bucuresti.
Poet si prozator.
Fiul lui Constantin Negruzzi si al Mariei (n. Gane). intre 1853 si 1863, studii liceale si universitare (Facultatea de Drept) la Berlin, unde isi da, in 1863, si doctoratul.
Cariera universitara la Iasi (1864-l884) si Bucuresti (din 1885 pina la pensionare, in 1897).
Cariera politica: deputat din 1870, apoi senator. in 1881 e primit la Acad. unde va fi ulterior secretar general si, in doua rinduri, incepind cu 1910, presedinte. Se numara printre fondatorii Junimii, al carei secretar devine in .
A avut un rol covirsitor ca redactor al Convorbirilor literare carora le-a asigurat, investind o imensa energie si facind mari sacrificii (chiar si materiale), aparitia regulata.
Se ocupa de revista si dupa mutarea la Bucuresti (1885) si nu abandoneaza munca redactionala decit zece ani mai tirziu. La Convorbiri scrie recenzii, note etc, isi publica prozele din Cdpii de pe natura (in voi., 1874), romanul Mihai Vereanu (in voi., 1873) si inaugureaza o spirituala rubrica de „Corespondenta" (probabil prima „Posta a redactiei" in adevaratul inteles al cuvintului din publicistica noastra). Iacob Negruzzi debutase in presa cu o sceneta, in Foaia Sotietatii pentru Literatura si Cultura Romana in Bucovina (1866), iar in voi., cu Poezii (1872).
Amintirile din „Junimea", desi redactate incepind cu 1889, apar abia in . A tradus mai multe piese de Schiller (Hotii, Fiesco, Cabala si amor apar in volum
In 1871, Fec.oara din Orleans in Convorbiri literare, 1883, iar Don Carlos si Maria Stuart sint incluse in ultimul volum de Scrieri complecte, I-VI, 1893-l897), ca si din poezia romantica franceza (Hugo) si germana (Schiller, Heine), acestea incluse in Poezii, 1872.
Poezia scrisa de Iacob Negruzzi este cu totul modesta. in „Idei si maxime" scriitorul versifica stingaci idei gasite, dupa propria-i marturisire, in Schopenhauer, Goethe si Lucretius. „Baladele" ar avea, dupa unii comentatori, un anume farmec exotic. in „Satire" Iacob Negruzzi e mai degajat, „sparge" versul cu dialoguri si executa chiar citeva mici acrobatii verbale, facind sa rimeze „Scipioni" cu „mormoni", „Petre" cu „hexametre", „statuie" cu „Cimabue" si „Paraguay", cu „ginduri ai". Dintre cele cinci Epistole, doua omagiaza pe Alecsandri si pe Maiorescu. Acesta din urma, foate reticent fata de poeziile lui Iacob Negruzzi, i-a apreciat in schimb Cdpiile de pe natura, judecata ce avea sa fie confirmata si peste ani. Dar daca Maiorescu vede mai ales caracterul realist si documentar al acestor scrieri, recitite astazi ele par mai curind niste compuneri din specia „fiziologiilor" („niste caractere", zicea G. Calinescu).
Sa nu uitam insa ca nu toate Copiile asculta de acest model; in multe dintre ele Iacob Negruzzi practica o estetica dezinhibata si spirituala, in genul aceleia pe care o ilustrase, cu stralucire, tatal sau in Negru pe alb. in Poeticale autorul denunta inflatia de poezie si face citeva „exercitii de stil", vizind pe Hasdeu si pe Bolintineanu; Stefan si Mihai ridiculizeaza verbiajul patriotard; Tribulatiile unui redactor si Scaeti reproduc mostre de versificari aberante, de un haz involuntar irezistibil, din acelea pe care scriitorul le inregistra la rubrica de „Corespondenta" din Convorbiri; Gramaticale inventariaza, cu aplicatie si verva, greseli monumentale (si frecvente) de exprimare, raspindite in cele mai diferite medii sociale si intelectuale, de la ministri la subcomisari de politie; in Curiozitati contemporane Iacob Negruzzi alcatuieste un colaj de „extracte" din presa (stiri, anunturi publicitare, necrologuri etc), antologind asadar texte „scrise cu intentie serioasa, dar iesite [] comice" (scriitorul anunta chiar un volum intreg de Curiozitati contemporane „ce vor contribui desigur la desfatarea posteritatii"); in Vorbe parlamentare sint analizate, cu finete si ironie mordanta, o serie de locuri comune si formule stereotipe din discursul politic al epocii (procedura autorului aminteste intr-adevar, asa cum noteaza Mircea Anghelescu, de Dictionarul de idei primite al lui Flaubert, dar poate in si mai mare masura de demersul lui Laon Bloy din Exig£se des lieux communs).
Toate aceste texte justifica apropierea dintre Iacob Negruzzi si I. L. Caragiale, primul avind un rol de precursor, nu numai (sau nu atit) in schitarea de „tipuri", cit mai cu seama prin vointa de a extrage efecte literare din texte situate la periferia (sau in afara) literaturii (Caragiale fiind si el, dupa cum se stie, un mare colectionar de „curiozitati", pe care apoi, spre deosebire de Iacob Negruzzi, Ie-a utilizat copios in opera sa originala). Pe cit de spiritual si de dezinvolt este Iacob Negruzzi in „copiile" citate, pe atit de timorat si de inhibat se arata in romanul Mihai Vereanu, publicat de Convorbiri literare in „serial", in . Roman de critica sociala, roman de iubire, roman „de senzatie": intentiile sint prea ambitioase, depasind cu mult posibilitatile reale ale scriitorului. Ca si Ciocoii vechi si noi (dar la un nivel artistic net inferior), Minai Vereanu pune in lumina, prin chiar defectele si inconsecventele sale, utilizarea stingace a retoricii discursului romanesc de tip balzacian; Iacob Negruzzi n-are insa deloc imaginatie descriptiva si incearca a o suplini prin abundente dar lipsite de autenticitate dialoguri. Ceea ce nu e de mirare, intrucit Iacob Negruzzi a incercat sa se afirme si ca autor dramatic. Amor si viclenie e o tentativa de a face, la 1870, ceea ce facusera Moliere si Marivaux cu doua sute, respectiv o suta de ani in urma.
Si asupra originalitatii subiectului apasa dubii serioase; totusi,
N. „pastiseaza" cu o indeminare remarcabila iar prin factura ei -comedie in versuri - piesa este, in dramaturgia romaneasca, o prezenta insolita. O alegere la Senat (1878) este considerata o prefigurare a Scrisorii pierdute a lui Caragiale; exista, intr-adevar, unele similitudini de intriga si tipologie, dar la Iacob Negruzzi dialogurile sint artificiale si caznite. A mai scris „proverbe" dramatice si, in colaborare, „reviste politice si umoristice" si „opera bufa" Hatmanul Baltag (aceasta din urma impreuna cu I.L. Caragiale). Un important sector al operei lui N„ care a rezistat timpului, este cel memorialistic. Scriitorul si-a incercat fortele, fara sa persevereze, si in memorialul de calatorie: Primblari prin munti (1868) si Pe malul marii (1870). Din copilarie (l°i4), subintitulat „aduceri aminte si impresiuni", evoca cu farmec Iasii de la mijlocul veacului XIX si se incheie cu relatarea calatoriei in Germania (1852), unde autorul a ramas peste un deceniu. La Berlin tinea, in limba germana, un Jurnal intim, publicat (in traducere) in . Dar, sub raport documentar, cea mai valoroasa opera a lui Iacob Negruzzi sint Amintiri din „Junimea". Sigur, Iacob Negruzzi prezinta lucrurile „din interior", si viziunea sa e subiectiva in masura in care el se identifica total cu aspiratiile .Junimii". Dar, in fond, nu obiectivitate asteptam de la o carte de acest gen, ci capacitate evocatoare, portrete memorabile, informatii si date interesante; in aceasta privinta, scrierea lui Iacob Negruzzi satisface pe deplin. Amintirile sint in chip fericit completate de un ingenios si amuzant Dictionar al „Junimii" care confirma disponibilitatile unui spirit mobil si inventiv.
OPERA:
Schiller, Hotii. Fiesco. Cabala si amor, pref. si trad. de ~, lasi, 1871;
Poezii, Bucuresti, 1872;
Mihai Vereanu, Iasi, 1873;
Copii de pe natura. Bucuresti, 1874;
Pe malul marei, Craiova, 1883;
Nazat!, Bucuresti, 1886 (in colab. cu D. R. Rosetti);
Eroul fara voie, Craiova, 1891;
Scrieri complecte, I-VI, Bucuresti, 1893-l897;
Fat-Frumos si cele 12 fete de imparat. Bucuresti, 1905;
Amintiri din Junimea, Bucuresti, 1921;
Un drum la Cahul, Bucuresti, 1923;
Cuconul Pantazachi, Bucuresti, 1924;
Scrieri alese, l-II, ed. ingrijita si prefatata de Corneliu Simionescu, Bucuresti, 1970;
Scrieri, I-II, ed. de A. Nestorescu si N. Mecu, pref. de N. Mecu, Bucuresti, 1980-l983;
Jurnal, trad. din lb. germana de Horst Fassel, pref. de Dan Manuca, Cluj-Napoca, 1980. |
REFERINTE CRITICE:
G. Calinescu, Istoria;
Al. Cioranescu, Teatrul romanesc in versuri si izvoarele lui, 1943;
S. Cioculescu, VI. Streinu, T. Vianu, Istoria;
P. Mareea, in Limba si literatura, X, 1965;
M. Anghelescu, in Revista bibliotecilor, nr. 1, 1968;
/. L. R., III;
FI. Manolescu, in Revista de istorie si teorie literara, nr. 2, 1977;
C. Coroiu, in Convorbiri literare, nr. 7,1977;
B. Cioculescu, in Revista de istorie si teorie literara, nr. 3, 1980;
Al. Dobrescu, in Convorbiri literare, nr. 4, 1980;
M. Anghelescu, in Viata Romaneasca, nr. 7, 1981;
idem, in Transilvania, nr. 4, 1981;
G. Muntean, in Romania literara, nr. 14, 1981;
D. Manuca, in Manuscriptum, nr. 1, 1982;
. Rotam, in Limba si literatura, I, 1982;
M. Anghelescu, in Transilvania, nr. 6, 1984;
Z. Omea, in Romania literara, nr. 7, 1984;
idem. Actualitatea;
T. Vargolici, Aspecte ale romanului romanesc din secolul al XlX-lea, 1985;
M. Anghelescu, Lectura operei, 1986;
AI. Sandulescu, D. Zamfirescu si marele sau roman epistolar, 1986;
Sultana Avram, in Anuarul Institutului de Istorie si Arheologie „A. D. Xenopol", XXIII/2, 1986;
Al. Calinescu, in Convorbiri literare, nr. 2, 1987;
N. Mecu, in Revista de istorie si teorie literara, nr. 3-4, 1987.
|
