Grigore Ureche biografia
Grigore Ureche opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
URECHE Grigore, se naste la c. 1590 - moare in .
Cronicar.
Fiul lui Nistor, mare boier, foarte bogat, care a facut parte din „partida polona", ca si Costinestii, mai tirziu. De altfel, Grigore Ureche isi va petrece prima parte a vietii in Polonia, unde tatal sau obtinuse indigenatul. Acolo, la Colegiul iezuit din Lvov, va studia „artele liberale", capatind cunostinte de latina si, probabil, greaca. Sub Miron Bamovschi, in 1628, este logofat al III-lea, dregatorie acordata oamenilor cu carte.
Sub Alexandru Ilias ajunge mare spatar. impreuna cu alti boieri, printre care Vasile Lupu, comploteaza si alunga pe Ilias, iar in timpul domniei lui Vasile Lupu devine mare vomic al Tarii de Jos. Probabil cronica Letopisetul Tarii Moldovei, care incepe la descalecat si ajunge la Aron Voda, a fost scrisa in ultima parte a vietii, fiindca ramine neterminata. Ea nu s-a pastrat in original, ci doar in copii, interpolate si adnotate. Dintre interpolatori, Simion Dascalul adauga pagini intregi de text propriu, lipsite de stralucire.
El a devenit celebru pentru „bazna" cu tilharii Romei, colonizati in Maramures, care l-a indignat atit pe Miron Costin. Alti interpolatori, mai modesti, sint Misail Calugarul si Axinte Uricariul. Grigore Ureche a folosit ca izvoare majoritatea analelor si cronicilor din tara, pe care le numeste „letopisetul moldovenesc" (ipoteza ca ar fi vorba de o cronica a lui Eustatie Logofatul pare infirmata) si cronici polone, cea mai importanta fiind Kronika polska a lui Ioachim Bielski (Cracovia, 1521), dar si lucrarile lui Matei Miechowita, Martin Kromer, Al. Guagnini (in prelucrarea lui Martin Paszkowski), Gerhard Mercator, sau colectia cuprinzatoare a luiIoannis Pistorius. Pentru ultimii ani a folosit amintirile celor mai virstnici, printre care pe ale tatalui sau, si in toata cronica, traditia populara. Grigore Ureche este socotit intemeitorul istoriografiei in limba romana.
Importanta culturala a cronici lui Grigore Ureche umbreste pe nedrept pina azi importanta ei literara. Pe nedrept, pentru ca multe din afirmatiile ei transformate in locuri comune ale constiintei noastre nationale s-au pastrat ca atare in memoria colectiva si datorita puterii expresive a limbii cronicarului, „batuta ca o medalie", spune lorga, mai bine zis ca o moneda buna, deci cu larga circulatie. Vorbele lui Grigore Ureche ne-au invatat in scoala cine sintem si de unde venim, „ruminii citi se afla lacuitori in Tara Ungureasca si la Ardeal si la Maramorosu, de la un loc sintu cu moldovenii si toti de la Rim sa trag"; tot ele ne-au convins ca tara noastra, tarim paradisiac, „cu locuri desfatate, cu cimpi deschisi, cu ape curatoare, cu paduri dese", „fiindu in calea raotatilor", e mereu amenintata de mari primejdii din toate partile si in toate timpurile. Cronica a devenit, asadar, un izvor de mituri nationale printre care si cel al lui Stefan „cel Mare si Sfint", care insa nu e creat de Grigore Ureche, ci preluat de acesta (de aici si inconsecventele de receptare) si fixat in celebrul portret pe care generatii de elevi l-au invatat „pe de rost". S-a cautat in Letopiset si inceputul unui „umanism romanesc". Incontestabil, Grigore Ureche era un om citit pentru acele timpuri, tinuse in miini pe oratorii latini, cunoscuse lumea poloneza, o lume catolica aflata la marginea Occidentului, dar asia nu era suficient. Mentalitatea Moldovei si a cronicarului este una profund medievala si ortodoxa:
„Asa noroceste Dumnezeu pe cei mindri si falnici, ca sa sa arate lucrurile omenesti citu sint de fragede si neadevarate, ca Dumnezeu nu in multi, ce in putini arata puterea sa, ca nimenea sa nu nadajduiasca in puterea sa, ce intru Dumnezeu sa-i fie nadejdea, nici fara cale razboiu sa faca, carora li-i Dumnezeu impotriva", deci istoria nu e altceva decit manifestarea puterii divine. Asadar, cronicarul consemneaza faptele trecute in scop moralizator, ca urmasilor „sa le fie de invatatura, despre cele rele sa sa fereasca si sa sa socoteasca, iar despre cele bune sa urmeze si sa sa invete si sa sa inderepteze", dar si ca sa afle „cap si incepatura mosilor, de unde au izvorit in tara si s-au inmultit si l-au latit, ca sa nu sa inece a toate tarile anii trecuti si sa nu sa stie ce s-au lucrat, sa se asemene fieralor si dobitoacelor celor mute si fara minte". Dar tara nu se confuda cu neamul, si ideea de natiune mai are mult timp pina sa inceapa sa se formeze -nu trebuie sa uitam ca atunci cind vorbeste de „neam" Grigore Ureche confera acestuia inca semnul lui biblic. Insa, fara indoiala, el a scris cronica si din proprie placere. Se vede asta si din tratarea inegala a evenimentelor. Succinta (stilul lui Grigore Ureche este un model de conciziune) atunci cind acestea nu au conotatii expresive, dar cind i-au trezit imaginatia, cind a putut apela la legenda sau poate la amintirile unui cunoscut, condeiul se infierbinta si se complace cu satisfactie in povestire. De altfel, si aceasta il apropie mult de Neculce, relatarea istorica pastreaza mereu un puternic aer familiar, domestic, de birfa la gura sobei: Bogdan Voda „trimis-a solii sai si la craiul lesescu, intre alte trebi, ca sa pofteasca si pe sora lui crai, pre Elisafta si sa-i intoarca Tismenita si Cesibis, carile oprise tata-sau si nu le intorsese. Ci barrina, mama lui crai, n-au vrut acesta lucru sa-l faca, caci nu era de legea papei".
Este o lipsa de ceremonial, de constringere, care apare si in comentarii mult mai generale. Iata ce aflam despre „saborul" de la Florenta: „bun nimica nu s-au ales, ca in loc de impreunare, mai mare vrajba si zarva si despartire s-au facut macara ca imparatul Paleolog, de nevoia turcilor ce-i venise la grumazi, ca ramasese numai cu numele imparatu, iar afara coprinsese turcii tot, pristanise la toate copetile legii, pre voia papii, numai sa-i dea ajutoriu impotriva vrajmasului sau, ce-i si fagaduisa. Iara altii tocmala lor ce sa facusa, le-au parut ca-i stximbatate si asupreala bisericii rasaritului, ca toate le lasase pre voia lor, iara ei nimica din cite au vrut ai nostri nu au priimiL.. iara dupa sabor, atita otaritura statu intr-amindoao bisericile, de nu sa pot vedea cu dragoste, ce una pre alta huleste si defaima si una pre alta va sa pogoare si sa o calce. Rasaritu este incepator, apusul va sa sa inalte si asa una altia nu va sa dea cale, cum rasaritul cu apusul n-ar fi fost logodna lui Hristos". Este vadit ca pe Grigore Ureche nu-l incomodeaza scrisul, el se lasa in voia condeiului fara idei preconcepute si aceasta buna credinta literara, ca si colocvialitatea lui, dau Letopisetului senzatia de prospetime pe care nu o vom mai intilni nicaieri in scrisul romanesc. Dar asta nu inseamna ca avem de-a face cu o creatie rudimentara. Astfel, in portretistica, s-a demonstrat existenta modelului clasic, lata-l pe Bogdan Voda, fiul Lapus-neanului: „Daca muri Roxanda doamna lui Alixandru Voda si ramasa domniia pre fiu-sau Bogdan Voda singur, el cumu-s era blindu si cucernic asa tuturora arata direptate, de sa vedea ca nimica nu s-au dipartat de obiceiul tatine-sau. Nici de carte era prost, la calarie sprinten, cu sulita la halca nu prea lesne vrea avea protivnic, a sagita din arc tare nu putea fi mai bine. Numai ce era mai di treaba domnii lipsiia, ca nu cerca batrinii la sfat, ci de la acei tineri din casa lua invatatura, imbiia glumile si mascariile si jocuri copilaresti. Mai apoi lipi de sine Iesi de-i era si de sfat si de a bate halcao cu sulita, rasipind averea domneasca. Deprinzindu den zi in zi asa, napusti trebile tarii, ca pre cit il iubiia intai, pre atita il urisa apoi.
Mai pre urma aceste lucruri cu hula tragindu-sa la urechile vrajmasilor la imparatie, nu cum era, ci mai presus le adaogea. Intrindu in urechile sfetnicilor imparatesti, aflindu vreme si ei sa-si umple pungile, dat-au stire imparatului. De care lucru mai cu deadinsul daca au inteles imparatul de niste cuvinte ca acestea, au socotit sa-l scoata si au trimis la Rhodos, de au adus pe Ion Voda, carile era de minte ascutit, de cuvint gata, si sa vediia ca-i harnic, nu numai de domnie, ce si altor tari sa fie cap mai mare." Textul lui Grigore Ureche se cristalizeaza dupa o singura logica interioara in jurul a citorva centre de interes, constituite fiecare din figura unui domnitor. Si nu e vorba doar de portrete, ci de adevarate destine care, desfasurindu-se, dezvolta totodata si un exemplar sens pe care cronicarul il subliniaza nu prin comentariile moralistului (cum o va face Miron Costin), ci prin tehnica diferita a scriiturii. Astfel, evocarea admirativa e ceruta de domnia lui Stefan cel Mare - aici se furiseaza un filon unic -, in schimb aventura, sirul peripetiilor neobisnuite, se aduna in jurul lui Petru Rares. Tonalitatea se schimba, povestea e pe primul plan: „deasupra manastirii in munte, vazu unde ca un roiu di pretitinderile incunjurara manastirea, ca sa-l poata prinde. El cunoscindu acestea, au incalicat de sirgu pre cal si singur au fugit sa haladuiasca, in 18 zile ale lui septenvrie. Si intrindu in munte, intr-adincu, fara drum, fara povata, au dat la strimtori ca acelea de nu era nici de cal nici de pedestru, ci i-au cautat a lasa calul. Si asa sase zile invaluindu-sa prin munte, flamindu si truditu, au nemerit la un fiu ce cura spre sacui. Si mergindu pre piriu in jos, au dat priste niste pascari, carii daca i-au luat sama, cu dragoste l-au priimit. Iara Patru Voda infricosindu-sa de dinsii, s-au speriiatu. Iara ei cu juramint s-au jurat inaintea lui, cumu-i vor fi direptate si nimica ca sa teama. Iara el le-au dat lor 70 de galbeni si daca au vazul ei galbenii cu bucurie l-au priimitu si l-au dus la otacul lor, de l-au ospatat cu piine si cu peste friptu, ospatu pasacarescu, de ce au avut si ei. Si daca au inserat, l-au imbracat cu haine proaste de a lor si cu comanac in cap si decii l-au scos la Ardeal.
Si fiindu oaste ungureasca tocmita de straja, la margine, l-au intrebatu pre dinsii: «Ce oameni sinteti?» Ei au zis: «Sintem, pescari». Si asa au trecut prin straja ungureasca si nimenea nu l-au cunoscut". Grigore Ureche „se da" scrisului cu o bucurie neumbrita de intentionalitati erudite: domina firescul si eficienta stilului. El nu cultiva discursivitatea, nu este un retor, exceleaza insa in „scenele de actiune" - cum observa Nicolae Manolescu, Grigore Ureche este un scriitor „realist", care „vede". Faimoasa scena a uciderii celor 47 de boieri de catre Lapusneanu e mai vie in cronica decitin nuvela lui Negruzzi. „Si i-au chiematu pre obiceiul boierilor la curte, carii far nici o grija si de primejdie ca aceia negindindu-sa daca au intrat in curte, slujitorii, dupa invatatura ce au avut, inchis-au poarta si ca niste lupi intr-o turma far' de nici un pastor, au intrat intr-insii, de-i snopiia si-i junghiia, nu numai boierii, ce si slujitorii.
Nici alegea pre cei vinovati, ci unul ca altul ii punea suptu sabie, cadea multime dipre zabrele sariia afara, de-si fringiia picioarile". De altfel, ultima parte a cronicii devine tot mai vie si tensionata, fraza e concentrata, eliptica uneori „ci Cretul au prinsu de veste, au iesit din tirgu cu 50 de cazaci pedestri cu sinete si au venit la un vad, unde au intrat in apa pina in pintecile calului si au pus cazacii denainte. Iar Boboletschi, daca au sosit la vad dupa el, vazindu pa Cretu ca ieste gata a sa baterea si la loc strimtu, nu s-au apucat de razboiu, ci s-au intorsu inapoi si aciias Cretul dupa dinsul in tirgu. Boboletschi la curte, iar Cretul in tirgu la gazda." Figura lui Ion Voda, care condenseaza in juru-i materia Letopisetului pe tema violentei tiranice si nejustificate, cum bine s-a remarcat, prilejuieste cele mai mari izbinzi ale condeiului cronicarului. Exceptionale sint paginile care cuprind infruntarea cu turcii - „Cindu s-au lovit ostile" - cum spune Grigore Ureche: „Si multa moarte s-au facut intre amindoao partile, ca nu era loc a calca pre pamintu, ci pre trupuri de om. Asa mai apoi ca batiia de aproape, cit si miinile le obosisa si armile scapa. Acela praf se facusa, cit nu sa cunostiia care de care-i ieste, de saneate si di trasnetul puscilor nu sa auzi ia dispre amindoaoa partile, nici puscasii nu mai stiia in cine dau. Decii Ion Voda au indireptat pre ai sai dinapoia puscilor, sa sa odihneasca putinei si turcii asijderea.
Asa stindu si privind unii la altii, au dat o ploaie mare, de li s-au muiat praful". Aceste insusiri ale Letopisetului lui Grigore Ureche, impreuna cu limba flexibila si vie, vor avea, cum am mai amintit, efectul paradoxal de prospetime, ceea ce nu mai intilnim la ceilalti cronicari. Arhaismele, constructiile cazute in uitare, formele depasite au un puternic efect stilistic, dar nu de vechime, ci de noutate - regasim cu surprindere valentele dintii ale limbajului. De aici si rolul de „izvor de inspiratie" pe care l-a avut si probabil il va mai avea cronica in literatura romana. Chiar urmasul direct, Miron Costin, ia ca model pentru descrierea razboiului din 1711 paginile din Grigore Ureche referitoare la lupta lui Ioan Voda. Dar mai tirziu, pentru generatiile modeme, Letopisetul devine un adevarat loc de pelerinaj, o reintoarcere in illo tempore, in vremurile de inceput, miraculoase si inca neintinate ale literelor romanesti.
OPERA:
Domnii Tarii Moldovei si vieata lor (ed. M. Kogalniceanu), tom. I, Iasi, 1852;
Chronique de Moldavie depus le milieu du XlVe siecle jusqu' a l'an . Texte roumaine avec traduction francai se, notes historiques, tableaux genealogiques, glossaire et table par Emile Picot, Paris, 1878;
Letopisetul Tarii Moldovei pina la Aron Voda (1359-l595) intocmit dupa Grigore Ureche vornicul, Istratie Logofatul si altii, de Simion Dascalul, ed. de Const. Giurascu, cu o pref. de I. Bogdan, 1916;
Letopisetul Tarii Moldovei, ed. ingrijita, studiu introductiv, indice si glosar de P. P. Panaitescu, 1955;
Letopisetul Tarii Moldovei, text stabilit, studiu introductiv, note si glosar de Liviu Onu, 1967. |
REFERINTE CRITICE:
P. P. Panaitescu, Influenta polona in opera si personalitatea cronicarilor Grigore Ureche si Miron Costin, 1925;
N. lorga, Ist. lit. rom,;
G. Calinescu, Istoria;
N. Cartojan, Istoria, II;
G. Ivascu, Istoria;
E. Negriei, Naratiunea in cronicile lui Grigore Ureche si Miron Costin, 1972;
Doina Curticapeanu, Orizonturile;
D. Velciu, Grigore Ureche, 1979.
|
