Gheorghe Sasarman biografia
Gheorghe Sasarman opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
SASARMAN Gheorghe, se naste la 9 apr. 1941, Bucuresti.
Prozator.
Fiul lui Alexandru Sasarman, muncitor, si al Elisabetei (n. Gardos). Liceul „Emil Racovita" din Cluj (absolvit in 1959).
Facultatea de Arhitectura din Bucuresti (1959-l965), unde apoi si-a sustinut doctoratul in arhitectura (1978) cu teza Functiune, spatiu, arhitectura, publicata in .
Redactor al rubricii de arhitectura si urbanism la ziarul Scinteia (1965-l974), redactor
Povestirea cu care Gheorghe Sasarman s-a facut remarcat dintru inceput si care i-a deschis sansa afirmarii (Catalina, 1962 - variatiune lirica in registru SF pe o sugestie desprinsa din Luceafarul eminescian) nu va figura in sumarul volumului de debut, Oracolul (1969), unde autorul prefera sa-si exerseze mina, cu bune rezultate, in ipostazierea mai pronuntat epica si „realista" (agrementata uneori si „politist") a motivelor SF „clasice": zborul spatial, mijlocind contacte cu super-civilizatii extraterestre, ingerinte terestre ale extraterestrilor, deplasarea libera in timp si chiar incipiente deschideri spre problematica mutantilor, timid abordata inca la noi la acea data. in volumul Cuadratura cercului (1975), subintitulat Fals tratat de urbogonie, Gheorghe Sasarman -arhitect si ziarist de profesie - foloseste pretextul literar pentru a accede la meditatia filosofica, sociologica, morala asupra destinului umanitatii, asa cum poate fi acesta descifrat din hieroglifele constructiilor pe care omul le ridica, dereglind echilibrul naturii cu consecinte de cele mai multe ori dezastruoase, si nu atit pentru natura cit pentru om insusi. Comuna pieselor din volum le este tehnica de a sugera metonimic existenta si mentalitatea ipoteticilor locuitori ai utopicelor arhitecturi, absenti din decor, sau prezenti doar generic, ca specie ori ca o colectivitate sociala, mai rar ca personaje individualizate ori cel putin nominalizate. Este, s-ar putea spune, o tehnica a basoreliefului, fundalul constituindu-l prezentarea descriptiva a insolitelor arhitecturi imaginare, descriptie cu care se deschide fiecare text, pe acest fundal desprinzindu-se apoi in relief, in partea secunda, grupuri umane ori siluete individuale, antrenate uneori intr-o incipienta miscare epica.
Dupa aceste „decoruri" ce se sustin mai mult descriptiv si eseistic, prin speculatie si meditatie, si mai putin narativ, prin fabulatie, fiind, prin insasi natura lor, statice si expozitive in cea mai mare parte, Gheorghe Sasarman revine, cu volumul Himera (1979), la un science-fiction „de actiune", dinamica actiunii epice fiind de natura a-i pune mai bine in valoare calitatile specifice. Minuita cu siguranta inca in Oracolul, „arma" in care exceleaza Gheorghe Sasarman si care-l avantajeaza in contextul stiintifictiunii romanesti este taisul „gol" al conflictului, finalizat decis, nedigresiv, condus fara prea multe ocoluri sau popasuri analitice, prin desfasurari epice alerte si suspansuri bine tensionate, spre deznodaminte „dure", neindulcite (actiunea „anti-happy-end" fiind de altfel mai generala in SF-ul romanesc din ultimele decenii). Asa se intimpla, de exemplu, in nuvela Putin mai devreme, unde se anticipa fictional modul cum ar fi urmat sa se dezlege „echilibrul terorii" atomice dintre cele doua supraputeri care-si imparteau hegemonia lumii la acea data: „Fillonia" si „Kasonia". De la fabula schematica, univoca si transparenta, Gheorghe Sasarman stie sa treaca apoi firesc la parabola echivoca, plurivoca, discret aluziva si inaparent alegorica, mai complexa si mai „translucida" semantic, mai consistenta deci literar, incadrabila tematic, in mare, problematicii mutantilor, Evadarea lui Algernon - cea mai buna povestire a sa de pina acum - isi afla pretextul si punctul de start - dar numai atit! -intr-o celebra piesa a „genului": nuvela scriitorului american Daniel Keyes, Flori pentru Algernon (1959; Premiul Hugo, 1960), amplificata ulterior la proportii de roman (Premiul Nebula, 1966), vizualizata pe micul si pe marele ecran (filmul Charly, 1968), tradusa si la noi (vezi Viata Romaneasca, nr. 1, 1974, sau Almanah Anticipatia, 1983).
Acolo, „marirea si decaderea" protagonistului, Charlie Gordon, provocate ambele prin stimularea artificiala, chirurgicala, a inteligentei, erau secondate conrrapuncric si pitoresc de un soricel, supus de experimentatori la aceleasi teste si botezat tot de ei Algernon. Pornind de la aceasta sumara sugestie, Gheorghe Sasarman imagineaza un laborator de inginerie genetica, izolat din ratiuni de securitate pe o putin populata „Insula a Bufnitei", laborator din care un virulent „virus G, al genialitatii" evadeaza o data cu agentul purtator, tot un soarece (alt Algemon), supus experimentarilor cu acest virus si devenit astfel prea viclean pentru a mai putea fi tinut sub control de experimentatori. Emisia semantica a dinamicii epice de fapt abia acum incepe, caci epidemia de genialitate, contaminind preferential indivizii congenital subdolati, transforma subit aceasta aluziva Insula a Bufnitei intr-o aberanta „lume pe dos", intr-o terifianta „colonie penitenciara" kafkiana din care nu mai exista scapare pentru nimeni, si mai ales pentru cei „imuni", carora propria inteligenta nativa le conserva luciditatea, spiritul critic, judecata dreapta: acaparind discretionar puterea in acest alegoric spatiu inchis, draconic izolat de restul lumii, un obscur plutonier, obtuz si incet la minte pina atunci, se transforma peste noapte intr-un diabolic dictator, inepuizabil in energia si inventivitatea cu care escaladeaza represiunea in interior si expansiunea in exterior, trimitindu-si armatele de soareci genialiferi sa infesteze intreaga lume. O mentiune pentru nuvela care da titlul volumului, Himera, unde Gheorghe Sasarman sondeaza resursele epice ale unei ipoteze - conservarea postuma si extracorporala a psihicului - pe care, in literatura romana, o consacrase ca idee poetica si ca expresie lirica Al. Philippide , in poezia Incomunicabilul din volumul Monolog in Babilon (1967). Evadarea lui Algernon si, mai ales, Putin mai devreme (cu o scadenta deja expirata: 16 mai 1984) sint „anticipatii pe termen scurt", ca si romanul 2000 (1982); nu confirmarea sau infirmarea ipotezelor fictionale de catre o istorie „reala" care „Ie-a luat-o inainte" conteaza in aceste „anticipatii pe termen scurt", ci resursele lor intrinseci de activism extraestetic - etic, social, politic, filosofic, deontologic etc. - resurse ce devin legitim si pe deplin disponibile abia o data cu indeplinirea preliminarului barem estetic al valorii. Astfel, in romanul 2000, Gheorghe Sasarman imagineaza un original „apocalips" in versiune SF, vizind neutralizarea estetica, prin consumarea in planul imaginarului, a riscurilor previzibile ce ameninta cu distrugerea totala omul si omenirea la sfirsit de secol si de mileniu.
Totul este perfect inobiectabil, dar nu aici, in „ideologie" si in „avertisment", isi afla adevaratele puncte de sprijin valoarea unei carti de science-fiction, ci in ontologie. Nici macar in psihologie, pentru ca punctul slab al romanului este tocmai idila sentimentala, a carei dulcegarie nici macar nemilosul bad end n-o poate rascumpara; exista insa si o ancora aruncata in ontologie, un punct forte, ce rascumpara totul, si anume efectele de „tunel al timpului", acele „enclave ale timpului" pe care editia germana le-a subliniat inca din titlu (Die Enklaven der Zeit). in romanul 2000, un hazardat experiment stiintific, scapat de sub control, aduce cu sine nu doar anarhie si destramare sociala, nu doar bestialitate si violenta „apocaliptica", dar si fantasmatice „noduri temporale" prin care, de exemplu, patrunde intempestiv in prezentul naratiunii cavaleria lui Alexandru Macedon, iar emisarii prezentului descind incognito in Atena lui Socrate sau in Anglia lui Newton s.a.m.d. Asemenea energice si spectaculoase dislocari temporale, asemenea juxtapuneri in text a unor paliere temporale pe care in realitate le despart secole si milenii constituie o garantata sursa de „sense of wonder" - acea ipostaza sub care emotia estetica a sublimului isi face, specific si definitoriu, simtita prezenta in science-fiction, constituind aici, implicit, criteriul decisiv al valorii.
OPERA:
Oracolul, Bucuresti, 1969;
Cuadratura cercului, Cluj-Napoca, 1975;
Himera, Bucuresti, 1979;
Functiune, spatiu, arhitectura, eseu, Bucuresti, 1979;
2000, roman. Bucuresti, 1982;
Gindirea estetica in arhitectura romaneasca (coordonare si pref. de -), Bucuresti, 1983;
Die Enklaven der Zeit, roman, Miinchen, 1986. |
REFERINTE CRITICE:
V. Stanciu, in Steaua, nr. 11, 1969;
M. Oprita, in Steaua, nr. 2, 1970;
N. Manolescu, in Romania literara, nr. 31, 1975;
V. Birladeanu, in Presa noastra, nr. 9, 1975;
I. Ianosi, in Contemporanul, nr. 28, 1979;
C. Bejan, in Familia, nr. 7,1979;
H. Mihaiu, in Echinox, nr. 10, 1979;
V. Bugariu, in Scinteia tineretului, 5 dec. 1979;
Tr. L. Biraescu, in Transilvania, nr. 12, 1979;
V. Stanciu, in Steaua, nr. 1, 1980;
A. Silvestri, in Luceafarul, nr. 9, 1980;
FI. Manolescu, Literatura S.F., 1980;
Alex. Stefanescu, in Scinteia tineretului, 28 iun. 1982;
A. Cosma, in Vatra, nr. 7,1982;
D. Rebreanu, in Tribuna, nr. 31, 1982;
H. Arama, in Steaua, nr. 12, 1982;
A. Rogoz, in Almanah Anticipatia, 1983.
|
