Florin Iaru biografia
Florin Iaru opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
IARU Florin (pseudonimul lui Florin Ripa), se naste la 24 mai . Bucuresti.
Poet.
Fiul lui Ilie Ripa si al Luciei (n. Iaru), prof. Facultatea de Lb. si Literatura Romana a Univ. din Bucuresti (ab solvita in 1978). Prof. la Galati (1978-l981) si la Bulbucata (198l-l982); gestionar la Libraria..Cartea Romaneasca" din Bucuresti (din 1983).
Debuteaza cu poezie in Luminita (1962). Colaboreaza mai consistent la Amfiteatru (1970). Membru al Cenaclului de Luni. condus de N. Manolescu; coleg de generatie cu Mircea Cartarescu si Traian T. Cosovei. Ion Stratan. impreuna cu care va scoate un „fastuos si teribilist" (Alex. Stefanescu") volum colectiv, intitulat Aer cu diamante (1982). „Copil teribil al grupului", inregistreaza un rasunator debut editorial cu volum Cintece din trecut strada (1981). in care ludicul iconoclast debordeaza in „absurd jovial" (Gh. Grigurcu"), dind la iveala o melancolie de adincime reala, camuflata la suprafata in tonuri jucause, parodice. La cea mai inalta fictiune (1984) marcheaza o despartire de „uniforma genera (iei, prea strimta" (C. Regman"'), deschizind volumul spre cosmarul unui banal cotidian, receptat neconcesiv, frenetic, trepidant, cu nervii intinsi la incandescenta. Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut (1981).
Consensul admirativ al criticii nu a inregistrat fisuri la data aparitiei Aerului cu diamante (1982), poetii Cenaclului de Luni fiind unanim sarbatoriti pentru fastul artistic al volumului, conceput de graficianul Tudor Jebeleanu. Fronda intelectualista e marca de recunoastere a autorilor; Cih. Griguicu" ii adauga „legatul suprarealist" imblinzit prin „hiperconstiinta", in vreme ce toata lumea vorbeste - uzitind de un termen foarte suspectat la vremea respectiva - de „agresiune".
Spiritul de fronda al lui M. Canarescu", Traian T. Cosovei, Florin larii si Ion Stratan" vizeaza numai in aparenta doar literarul ca atare: adevarata tinta a unei ironii ucigase, corozive o reprezinta realul, ceremonialul oficializam al epocii, oficialitatea „sacralizata" ca atare. Perspectiva inocent- inferioara, ludic-inlantila domina la nivel parodic volumul, dar copilul aceslui joc pervers, caustic are in el suficienta violenta pentru a dezarticula si cele mai sacrosancte mecanisme, generalizind, ca practica existentiala, un grotesc ludic terifiant, camuflat in sagalnicii ingaduite.
In consecinta, pe linga relevarea „nonsalantei", critica va insista cu precadere pe teribilismul graijos parodic, specific unui „copil teribil", din Cintece de trecui strada (198 i). N. Manolescu asaza volumul in descendenta lui Geo Dumilrescu' si in cea a frondei sau arlcchiniadei din Plantatiile lui Constant To-negaru", neuitind sa mentioneze ca in Libertatea de a trage cu pusca implicarea sociala era mai pregnanta. Tot N. Manolescu" identifica cele doua fatete ale poeziei lui Florin Iaru: cea ludica, dominata de „trucuri lirice" (frustrarea erotica fiind cea mai pregnanla dintre acestea), si cea melancolic-grava, deschisa spre scenarii mentale complicate, pe linia unui imaginar care asociaza livrescul unor apropieri onirice dinire cele mai elaborate. Se contureaza astfel de la inceput ideea existentei unor „scenarii livresti de premedilare", fiind subminata tocmai supozitia unei spontaneitati gratuite, ncinfuzaie de imbra strivitoare a culturii. S-a remarcat mai putin apocalipsa anatomica din acest volum traversat de singe si viscere hidoase, chirurgia scabroasa a cotidianului: „Ne-am inchis intr-o camera / si am / schimbat capelele inire noi" spune in Batista neagra si tot acolo: - „Hai hai / in vatra de singe a strazii" etc, hemoragia atingind intensitati halucinante, fetide in Gunoi aurifer, piesa memorabila a ciclului. Erotica zgomotoasa, sentimentalismul teatral evoca un aer de mahala generalizata. in care se recunoaste cu usurinta grimasa protectoare a lui Miron Radu Paraschivescu", in vreme ce - ca mecanism imaginar-deriziunea ascensiunii, a zborului, reprezinta principala strategie de compozitie a poemelor. Totusi la fel de pregnanta e, la nivelul volumului, si miscarea inversa, de estompare a vilezelordin dorinta atingerii unui iluzoriu pian de singuratate si liniste.
La aparitia volumului La cea mai inalta fictiune (1984), Cornel Regman" reconsidera solitar unanimitatea entuziasta a exegezei primului volum, pe fondul unei critici de intimpinare poate prea rapid stereotipizata in formulele impuse de licenta debutului. Astfel, C. Regman considera ca Florin Iaru a facut anterior prea multe concesii spiritului de generatie, trasaturilor „comunitare", „infatigabilului neodadaism"al vocatiei de a semana cu celalalt, in detrimentul marcii personale, al unicitatii. Acelasi critic sustine ca in La cea mai inalta fictiune Florin Iaru se desparte de „uniforma generatiei, prea strimta", pentru a incerca o aventura proprie, in marginea siste-micului, a „poemului amplu orchestrat", si nu in aceea a fragmentarului. Replierea ironica spre o ideala „cumintenie" de sine, candoarea de a-si da singur cu liniarul peste degete pentru insurgenta de odinioara imping versurile din noul volum spre un comic domestic, obosit, necosmicizat si tandru:
„Sa scriu, ah, sa scriu o poezie mai umana
[] sa scriu, ah, sa descriu ceva durabil
[] inima s-o bat mai inceata
sa scriu o poezie mai umana". |
Ceremonialul erotic - omniprezent si aici -ridiculizeaza patosul comunitar al anilor '50
(„Am invitat-o la ultimul etaj
Am rugat-o sa priveasca de acolo
combinatul aprins si cerul oranj"),
In vreme ce halucinanta imagine a protagonistului reprezentat ca un imens stomac trimite fara intirziere in directia avangardei. dar si in aceea - ironic-ingenuu tratata - a Scufitei Rosii. De altfel, figura carnasierului devorator domina volumul („Mi-am tras peste cap pielea de lup / Creierul incepu sa zboare in camera"), insuficient insa pentru a impune o partitura de ironie, iconoclastie, teribilism si revolta, fiindca dincolo de ea se intrezaresc inevitabile recurente de gravitate, cum este neantul intr-o poezie dedicata lui Cartarescu, sau chiar moartea, liman etern, clasic, pe care insurgenta demistificatoare a primului volum n-o lasa nici macar sa se intrevada.
OPERA:
Cinlece de trecut strada. Bucuresti, 1981;
Aer cu diamante, in colab.. Bucuresti, 1982;
La cea mai inalta fictiune, Bucuresti, 1984. |
REFERINTE CRITICE:
N. Manolescu, in Romania literara, nr. 39, 1981;
D. Cristea, in Luceafarul. nr. . 1981;
R. C. Cristea, in Amfiteatru, ni 3, 1982: I. B. Lefter. in Contemporanul, nr. . 1982;
R. G. Teposu, in Viata Romaneasca, nr. 6, 1982;
Gh. Grigurcu, ibidem, nr. 10, 1982;
Alex. Stefanes-CU, in Romania literara, nr. 10, 1984;
N. Manolescu. ibidem, nr. 22.1984;
N. Steinhardt, in Astra. nr. 7, 1985.
|
