Eugen Schileru biografia
Eugen Schileru opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
SCHILERU Eugen (pseudonimul lui Eugen Schiller), se naste la 13 sept. 1916, Braila - moare in 10 aug. 1968, Bucuresti.
Eseist.
Fiul lui Henri Schiller, medic otorinolaringolog, si al Mariei (n. Demetrescu). Liceul „Nicolae Balcescu" din Braila (1930-l934).
Facultatea de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti (1934-l938). Licenta in estetica (Arta si manifestarile patologice). A fost elevul lui G. Oprescu. in paralel obtine licenta in drept (1939).
Publica in revista de orientare marxista Era noua (sub pseudonimul Adrian Schileru, 1936). Bursa de vacanta data de Institutul Francez de inalte Studii din Romania (1938). Urmeaza si absolva Seminarul Pedagogic (1938). Director al Bibliotecii Acad. RPR (1948-l951). Din 1949, prof. de estetica la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu" din Bucuresti unde, din 1968, este seful Catedrei de istoria artei.
Colaboreaza la revista literare si de specialitate; scrie lucrari de mica intindere in domeniul artelor plastice (cataloage de expozitie, cronici plastice, comentarii estetice, note nesistematizate despre impresionism, texte despre clasici si contemporani), comentarii de film, scrieri teoretice despre arta, comentarii literare, numai partial strinse in Rembrandt (1966), Ion Sima (1968), Ion Irimescu (1969), Impresionismul (1969), Scrisoare de dragoste (1971) si Preludii critice (1975). A prefatat traduce diri Antoine de Saint-Exupery, Thomas Mann, Herman Melville, Alberto Moravia, Cesare Pavese si a tradus, singur sau in colab., din Sinclair Lewis, James Hilton, Horace Mac Coy, Giovanni Germanetto, Andre Ribard, Claude Levi-Strauss, Albert Maltz, Richard Sasuly precum si din Tirso de Molina.
„Fiu risipitor" atit al literaturii cit si al artelor plastice, Eugen Schileru facea parte din spita rara a celor pentru care conferinta sau eseul colocvial nu reprezinta o modalitate de expresie printre altele, ci singura lor modalitate de expresie. Nu eruditia ii lipsea acestui spirit sceptic pentru ca textele sale sa dobindeasca organizarea studiului. Scepticismul insa ii surclasa eruditia, paralizindu-i orice iluzie ca studiul artei ar putea ajunge la altfel de concluzii decit cele pur personale sau cele dinainte stiute. Iar eruditia ii dizolva entuziasmul, reducindu-i constiinta personalitatii la aceea a anonimatului. Orgoliul absolutului poate explica, daca nu si justifica, productia eseistica paradoxal minora a unuia dintre cei mai subtili, rafinati si eruditi eseisti ai literaturii si artelor plastice de la noi. Un orgoliu ce, in loc sa nasca eroismul luptei cu limitele, naste resemnarea apriorica in fata lor. indraznelii creatoare, gestului de explorator le va lua locul bunul-simt didactic. Eugen Schileru va face pedagogia marilor locuri comune ale artelor.
Nu fara farmecul unei maieutici care devine forma de libertate a personalitatii sale. Si nu fara constiinta ca vremea bunului-simt ca paradox nu venise inca. Stilul colocvial, clar si persuasiv, regizeaza, de fapt, o reintoarcere a firescului la locul sau, intr-un domeniu al artelor unde se instalasera confuziile. Va scrie despre arta si realitate, modernism si moda, traditie si inovatie, manierism si suprarealism, sau despre culoare, cu sentimentul ca are obligatia sa faca lumina. Un pedagog al ideilor clare si distincte, Eugen Schileru a avut orgoliul reformularii problemelor fundamentale ale artei. O lectie despre sine este Scrisoarea de dragoste, articol publicat in 1967 in Contemporanul, in care isi marturiseste ignoranta in filosofie, matematica, lingvistica („Nu ca sa ma laud sau sa bravez fac asemenea declaratii, ci doar pentru a explica de ce ramin atit de nehotarit in fata definitiilor.") Acest articol este marturisirea de credinta a unui autentic spirit nedogmatic, pentru care eruditia ramine o superba constiinta a acelei mai vechi docta ignorantia. Neriscind nici o formulare care sa iasa din sfera fundamentelor, Eugen Schileru s-a pierdut in anonimatul in care se pierd locurile comune. Dar cind va fi nevoie din nou de ele, importanta sa va straluci din nou.
OPERA:
Rembrandt, Bucuresti, 1966 (ed. II, 1967);
Ion Sima, Bucuresti, 1968;
Ion Irimescu, Bucuresti, 1969;
Impresionismul, Bucuresti, 1969 (ed. IV, 1978);
Scrisoarea de dragoste, pref. de Miron Constantinescu, Bucuresti, 1971;
Preludii critice, antologie si cuvint inainte de A. Plesu, Bucuresti, . Traduceri: Sinclair Lewis, Kingsblood Royal, roman, in romaneste de ~ si I. Bujes, Bucuresti, f. a.;
James Hilton, Nu sintem singuri, in romaneste de ~, Bucuresti, 1947;
Andre Ribard, Minunata istorie a omenirii, in romaneste de ~ si Octav Margarit, Bucuresti, 1948;
Richard Sasuly, /. G. Farben, trad. de ~ si I. Bujes, Bucuresti, 1949;
Horace Mac Coy, Giulgiurile nu au buzunare, roman, in romaneste de ~, Bucuresti, 1949;
Albert Maltz, Curentul subteran, in romaneste de ~, Bucuresti, 1951;
Tirso de Molina, Don Gil de Ciorap-Verde, comedie in 3 acte, trad. si adaptare de I. Frunzetti si ~, Bucuresti, 1957;
Giovanni Germanetto, Memoriile unui barbier, pref. de Palmiro Togliatti, trad. de Constanta Tudor si ~, Bucuresti, 1960;
Claude Levy-Strauss, Tropice triste, in romaneste de ~ si Irina Pislaru-Lukacsik, Bucuresti, 1968. |
REFERINTE CRITICE:
V. Mocanu, in Romania literara, nr. 50, 1971;
A. Sasu, in Viata Romaneasca, nr. 1, 1972;
N. Stanculescu, in Contemporanul, nr. 4, 1972;
Al. Titu, in Contemporanul, nr. 8, 1975;
V. Craciun, in Contemporanul, nr. 47, 1985.
|
