Emil George Papahagi biografia
Emil George Papahagi opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
PAPAHAGI Emil-George, se naste la 5/18 sept. 1907, Constantinopol - moare in 11 apr. . Bucuresti.
Eseist. Fiul prof. Nicolae A. Papahagi si al Magdalenei (n. Pelrasincu). Tatal e autor al unei carti despre romanii sud-dunareni (Les Roumains de Turquie).
Urmeaza scoala primara la Colegiul „Sf. Ioan Gura de Aur" din Constantinopol, apoi in particular, pina in 1919, cind familia se muta la Bucuresti.
Absolvent al Liceului „Mihai Viteazul" din capitala (1920-l927) si licentiat al Facultatii de Drept a Univ. din Bucuresti (1927-l930). in paralel, audiaza cursurile Facultatii de Filosofic Calatoreste mult in strainatate.
Dupa 1948, functionar la „Romanoexport" si la „Mineralimportexport" din Bucuresti, pina la pensionare (1968).
Publica recenzii in Revista de filozofie. Singurul volum tiparit ii apare postum (Eseuri, 1985).
Cu exceptia citorva recenzii aparute in Revista de filosofic la mari intervale de timp, intre 1931 si 1939, Emil George Papahagi n-a publicat nimic pina la volumul de Eseuri aparut postum (1985). Acesta este cel dintii aspect care intriga, dar care explica, poate, cite ceva. De ce, intr-un secol al tuturor veleitatilor si formulelor de sinceritate, al tuturor experientelor facute publice, el a avut retinerea de a pastra numai pentru sine ceea ce scrisese? Nu banuia, in mod cert, ca i se vor edita scrierile dupa moarte. in sensul prim si zguduitor al termenului, acest om, a carui viata incepuse stralucit, a carui minte era considerata deasupra obisnuitului, a carui cultura era deosebit de temeinica si de profunda, poate sa para un ratat sau un neimplinit.
In paginile din Carnet, ca si in Preludiul la Viata si pretuire nu era poate, el insusi, prea departe de a se considera astfel. Gaseste, totusi, dincolo de ruperea tuturor elanurilor, un reazem pentru o examinare a sensului insusi al vietii. Sa privim de aproape aceasta ciudata simetrie inversa: la virsta primei tinereti inca, el scrie paginile din Thanatos si Bios unde considera semnificatia mortii ca obiect de reflectie al filosofiei, iar meditatia sa se incheie ca o lunga cercetare a sensului in care, nerupta de valori, viata poate oferi temei pentru pretuire. Ceea ce izbeste este apoi modul direct al punerii intrebarilor fundamentale: ce este viata, ce este moartea? inainte de a construi o metafizica (era prea concret si prea iubitor de „imagini" pentru a fi metafizician) sau o estetica (indrumarile spre ea sint numeroase), autorul isi situeaza gindirea in cimpul filosofiei practice, al eticii. Nimic „tehnic", nimic ostentativ specializai, insa, in toate acestea: caci el stie prea bine ca, in fond, fundamentala e tocmai unitatea filosofiei, dincolo de orice despartire si delimitare inauntrul ei, si ca drumurile spre acel centru de intelegere si de stapinire a totalitatii - visul secret al oricarui filosof - pot fi numeroase, ca intr-un plan inalt preocuparile ontologice si gnoseologice, etice, axiologice sau estetice se pot regasi.
Dupa cum, pe de alta parte, punctul de pornire al unei astfel de cercetari isi gaseste oricind ratiunea in acel gnothi seaouton delfic devenit, in plus, si justificarea chipului cum autorul isi poate ingadui sa aseze o meditatie de mai larga deschidere, precum cea din Viata si pretuire, asupra acelui „caz" care este, desigur, el insusi. Caracterul privat" al acestei filosofii ii dicteaza, pina la un punct, autorului discretia in a-si tipari lucrarile. „Individualismul", afirmat in atitea chipuri in scrierile lui Emil George Papahagi si mai cu seama in Eros si in Dialoguri, nu poate fi desprins de acest unghi autoscopic, pentru a carui intelegere exacta cea mai buna orientare ne-o dau, intr-o anumita masura, scrierile „intime". Avem aici paginile copilareste orgolioase si candide din primul text (Pro remedio animae meae), unde cartile sint declarate „la grande affaire de ma vie" si unde primele experiente sint evocate cu „seriozitate" de memorialist, dar unde se poate deslusi, poate, cum „intiia fervoare a inimii" impinge spre formularea primelor aspiratii, spre adecvarea la inaltimea celor citite si patrunse: si se vede de aici ca idealul moral si uman al autorului se cladeste prin carti, filtrul ce mediaza, incepind de acum si pentru totdeauna, toate experientele sale.
Hiatul dintre aceste pagini de prima tinerete si Jurnalul in Italia, ce urmeaza, nu poate fi reconstituit decit indirect (dar e, altminteri, tocmai epoca in care scrie Eros): totusi, intr-o scrisoare catre fratele sau, Emil George Papahagi scria despre decizia (regretata mai tirziu - Carnetul sta marturie) de a abandona vocatia dintii a cititului, a reveriei sau meditatiei si a scrisului, pentru o alta invatatura. Un mai nebulos deocamdata concept al actiunii, al unei prezente active si nu contemplative in lume, il va fi indemnat sa accepte indemnurile din jur si sa aleaga studiile juridice. Transformarile launtrice n-au fost putine, insa; la capatul lor gasim un suflet pasionat ce se dezvaluie in Jurnal in Italia: el alearga spre Florenta ca la intilnirea cu o iubita, cu atita nesat incit, la urma, constient de acel amari aliquid ce-l cuprinde dupa contemplarea intensa a frumusetii, poate vorbi despre iubire, dar poate, in acelasi timp, sa considere fericirea suprema in a te gasi in cetatea de pe Arno. Numai un suflet pasionat poate sa se declare astfel: „Dar astazi stiu un lucru: ca dorinta cea mai ascunsa a inimii mele este ca in clipa din urma, culcat aici, pe parapetul acestei terase, sa privesc din nou si sa duc apoi cu mine icoana singurului colt de pe pammt peste care s-a revarsat darul paradiselor pierdute", numai un suflet exaltat - nu unul haotic, romantic dezlantuit, ci exaltat de armonie, lumina si proportie - isi poate aminti de Florenta ca de un oras cunoscut intr-o „viata anterioara", unde contemplatia (viata contemplativa e sursa fericirii, spune in Carnet) frumosului atinge desavirsirea, numai un astfel de temperament poate parasi „libreria" lui Enea Silvio Piccolomini intr-o „stare de palingeneza" si poate tresari astfel in fata tabloului celor trei Gratii din Domul sienez („Ce straniu este acest reflex al unei culturi desavirsite in mijlocul barbariei care ma inconjoara.
Inima bate, recunoscindu-si patria eterna, surisul vesnic al frumusetii"). Transformarea, de la tinarul aproape adolescent aflat in fata „gravelor decizii" la omul tinar, ajuns in pragul maturitatii, s-a petrecut. La suprafata gasim omul activ, avocatul de bun renume, stralucit la bara, preocupat de profesia sa, de filosofia dreptului (urmele acestor interese se vad in capitolul Revansa dreptului din Viata si pretuire), pregatind un doctorat despre problemele juridice ale pacii, expert jurisconsult etc; in adinc, in clipele de singuratate, renuntind la conventii si obligatii, se structureaza eul inaparent, adevarat. Carnetul sta marturie acestei dedublari, careia i se mai suprapune, apoi, alta: intre constanta stenica si clasica, manifestata prin optiunea categorica pentru arta clasica (in Dialoguri), prin preferinta pentru Montaigne, Voltaire si Goethe, si cea melancolica, provocind plonjonul in reverie, in „delirul lucid".
Pe aceasta cale, a adincirii launtrice, se structureaza insasi conceptia filosofica a discontinuitatii, discretului, individualului sau particularului, identificabila in scrierile lui Emil George Papahagi intr-o anume indistinctie intre notiunea pur filosofica a „individualitatii" si aceea, spiritualista, a persoanei (vezi Eros si Carnet, 15 august 1942); cu o marcata difractie intre „individ" si „persoana" in Dialoguri si, implicit, in Viata si pretuire, curatata de implicatiile psihologiste ale bergsonismului, structurata mai debgraba decit in planul reflectiei pure, prin contingenta cu o intreaga problematica a culturii; o conceptie dedusa, in consecinta, din clasicism: cel antic, cel renascentist, cel francez, cu exaltarea echilibrata a vietii (oximoronul e necesar aici) si cu meditatia senina asupra mortii, urmata pe o linie ce trece de la scrisorile senechiene catre Luciliu la Montaigne. in chimia fiintei sale aceasta este linia principala: nu singura.
O completeaza si modeleaza specific indelunga lectura a lui Nietzsche si preferinta pentru Rimbaud, Proust sau Gide, meditatia asupra operei lui Pascal si Leibniz, componente mai mult sau mai putin eterogene intre care el izbuteste sa gaseasca modalitatea unei armonizari. Structura „clasica", scriitorul acestor eseuri e, dupa exemplul ilustru al ultimilor oameni de judecata si de gust ai Europei (in viziunea sa, Voltaire si Nietzsche), un spirit „selectiv", al optiunilor definite. Este evidenta, inainte de orice, unitatea si continuitatea dintre texte. Autorul a revenit mereu la un anumit grup de probleme si le-a transformat, apoi, adincin-du-le, inmultind delimitarile sau verificind, prin alte exemple, intuitiile prime. Din acest punct de vedere, ele alcatuiesc un tot, un ansamblu coerent, ale carui linii principale se deseneaza printr-o reflectie continuata asupra acelorasi intrebari. „Noi nu iubim filosofia patetica in chip deosebit" - spune autorui - „si socotim ca-i sade bine filosofiei sa fie senina - dar senina pentru ca ochiul mai limpede sa vada mai bine".
Viziunea sa nu este departe de ceea ce Unamuno chema „sentimentul tragic al vietii". Neacceptind teorema a 67-a a lui Spinoza, dupa care intelepciunea e o meditatie asupra vietii, el vede ca tendinta principala a intregii filosofii cugetarea asupra mortii: reflectia sa se dispune, in Thanatos si Bios ca si in capitolul intitulat Thanatos in Viata si pretuire, pe urmele stoicilor si, mai ales, pe acelea ale lui Montaigne care, chintesentiind o mie de ani de meditatie, putea ca considere ca „philsopher c'est apprendre a mourir". ,.Pesimismul" autorului nu e incompatibil cu „seninatatea" filosofiei sale. Componenta „clasica" a formatiei, gustului, temperamentului autorului indruma spre cautarea acelei directii a spiritului omenesc in care valorizarea vietii sa nu fie exaltarea vitalului pur.„A te abstrage din realitate fara a o jertfi, iata aparentul paradox care intemeiaza gloria clasicismului", spune el in Thanatos si Bios: in lumina lui, moartea nu mai apare ca un mister, ci ca un fapt, iar triumful clasicismului inseamna totodata triumful vietii.
Sa subliniem in aceasta concluzie de tinerete chipul cum autorul se simte sensibil deopotriva la apelul filosofiei si la chemarea artei si literaturii. Exista in el o ispita constanta a filosofiei, dar si o intelegere a faptului ca, singura, filosofia nu poate da toate raspunsurile: iar in Eros, acolo unde reflectia filosofica se va dovedi insuficienta, arta si literatura vor fi interogate - dar tot more philosophicol - iar marturia lor va fi tinuta drept cea mai inalta dovada. Concretul artei raspunde mai bine structurii intelectuale si psihice a autorului decit abstractul gindirii: dar ispita speculatiei nu se stinge niciodata in el, asa incit toate scrierile sale isi formuleaza problemele in astfel de planuri succesiv largite: ele inglobeaza, in Dialoguri, elemente de epistemologie, de filosofia istoriei si estetica, privesc in Eros aspecte de psihologia actului creator si de filosofia culturii, sau abordeaza, in Viata si pretuire, chestiuni de morala, de filosofia dreptului, de filosofia stiintei si, din nou, de psihologia artei, estetica sau filosofia culturii, pe fundalul unei dezbateri avind axiologia drept cel mai larg cadru.
Exista aici o amaraciune a iubitorului de intelepciune care intelege ca problema omului ca unicum nu poate fi, pina la capat, una exclusiv filosofica si aceasta chiar daca „orice vom face tot vom filosofa". Raspunsul e cautat in arta si literatura: in analiza marilor opere se gasesc luminii si indreptari pentru o asezare cuprinzatoare a problemei individualului in cimpul reflectiei insesi. in perspectiva antropologica a autorului „individul" e vazut ca un „sistem de preferinte", individualul insusi afirmindu-se fundamental in masura in care se da urmare unei vocatii, intelese ca manifestare a sistemului de preferinte amintit. „Nimic nu este mai putin indiferent decit actul omenesc", spune autorul in Eros. in Dialoguri, asemeni lui C. Noica (Schita pentru istoria lui cum e cu putinta ceva nou, 1940), autorul se intreaba, mutatis mutandis, asupra posibilitatii noului, dincolo de orice explicatii moniste sau dualiste, pentru a afirma caracterul lui de spontaneitate si necesitate.
Totusi, calitatea principala a Dialogurilor nu trebuie cautata in ceea ce se afirma doctrinar si, poate, pina la un punct, chiar dogmatic, in ele (dar in acest caz „dogma" e nascuta dintr-o nesfirsita admiratie pentru infaptuire si capodopera, pentru personalitatea creatoare), in spiritul acelui gust pentru divagatie deja semnalat, ceea ce trebuie urmarit e, cu siguranta, modul cum analiza particulara a operelor si autorilor e intreprinsa fara ca firul general al discutiei sa fie uitat. Am remarcat la inceput intemeierea particulara a unghiului de atac al investigatiei filosofice a autorului: din constatarea propriului esec se naste intrebarea privitoare la relatia dintre viata si valori. „Este cu putinta" - se intreaba el - „ca arta, stiinta, etica, cu radacinile infipte in viata, sa fie bune si statornice, in timp ce viata este rea si lasata la voia intimplarii? Daca valorile sint pozitive, ar trebui s-o datoreze insusirilor vietii". Nietzsche e primul maestru ales pentru a calauzi in cautarea unui raspuns, el care a dat cea mai inalta formula afirmarii vitalului. Dar Emil George Papahagi pune la indoiala, cum spuneam, chiar opinia comuna conform careia opera filosofului german tinde spre o valorizare pura a vietii. Discutia despre valori e deschisa in acest punct, asa cum tot aici e formulata si problema eseului („daca viata are sau nu o valoare sau, cum spun unii, daca este sau nu o valoare").
Viata nu e o valoare in sine: iar .judecata de valoare" asupra vietii judeca nu viata, ci pe cel ce o judeca", caci viata nu este, in sine, un bine sau un rau sau, cum spune Montaigne, „La vie n'est, de soy, ny bien ny mal: c'est la place du bien et du mal selon que vous la leur faictes". Concluzia autorului este, tinind cont de tot ceea ce putem cunoaste in privinta modului sau de a gindi, din scrierile anterioare, previzibila: el n-a parasit opozitia fata de celebra teorema spinoziana („Fiecare miscare inainte facuta de spirit este o desprindere de conditionarile vitalului"), dar judecata sa se nuanteaza atunci cind include in ecuatie valorile: „Cel mai inalt gind despre viata este constiinta valorilor prin care spiritul a invins tirania vietii". Concluzia la Viata si pretuire nuanteaza semnificativ tipul de opozitie in care se aseaza, la autor, „natura" si cultura", sau „viata" si „gindul despre viata", ca sa-i preluam termenii, si pentru a intelege ca ea nu poate fi decit expresia unei inalte acceptiuni a notiunii insesi de om, a carui desprindere de conditionarile vitalului e facuta posibila numai prin introducerea si mentinerea, in neevaluabila viata, a valorilor.
Analog, ideea de justitie, cautarea pasionata de a cunoaste, dusa pina dincolo de necesitatile stricte ale vietii, efortul de infaptuire, aspiratia spre frumos si chiar intelegerea propriului destin de fiinte muritoare au depasit conditionarile strict vitale: omul a introdus valorile in viata, dindu-i un sens. Chiar daca Emil George Papahagi crede - si o spune - ca adevarata fericire sta in contemplare, conceptia sa conform careia mentinerea valorilor in viata nu este posibila decit printr-o neincetata lupta, ne da, paradoxal poate, notiunea unui om activ, a carui aspiratie, nazuinta - Eros - este motorul propriei existente.
OPERA:
Eseuri, ed. ingrijita, pref. si note de M. Papahagi, Cluj-Napoca, 1985. |
REFERINTE CRITICE:
M. Ghica, in Ramuri, nr. 6, 1986;
Z. Ornea, in Romania literara, nr. 31,1986.
|
