Dumitru Solomon biografia
Dumitru Solomon opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
SOLOMON Dumitru, se naste la 14 dec. 1932, Galati.
Dramaturg, prozator si eseist.
Fiul lui Iacob Solomon, functionar, si al Esterei (n. Capmare). Scoala primara la Birlad (1939-l942). Studii medii la Liceul „Gh. R. Codreanu" din Birlad (1944-l951).
Absolvent al Facultatii de Filologie a Univ. din Bucuresti (1955). Redactor la Gazeta literara (1955-l962); sef de sectie la Luceafarul (1962-l964); director artistic la Studioul cinematografic Bucuresti (1964-l972). incepind cu 1972, lector de scenarii la Casa de Filme 3.
Debuteaza in Viata Romaneasca (1953). Debut editorial cu eseul Problema intelectualului in opera lui Camil Petrescu (1958).
Colaboreaza la: Gazeta literara, Contemporanul, Luceafarul, Romania literara. Viata Romaneasca, Ateneu, Familia, Tribuna, Vatra, Cinema, Teatrul. Voi. de teatru: Disparitia (1967); Socrate. Masti contemporane (1970); Fata morgana (1973); Socrate. Platan. Diogene dinele (1974); Fata morgana. Scene din viata unui badaran (1978); Betia de cucuta (1984); Iluzia optica (1985). Voi. Scurtcircuit la creier (1978), in unghi ascutit (1983) si Desene rupestre (1989) cuprind schite dramatice, piese intr-un act, dialoguri, proze, meditatii. Eseuri despre teatru si cinematograf: Teatrul ca metafora (1976); Dialog interior (1987). Premiul pentru dramaturgie al Asoc. Scriitorilor din Bucuresti, pentru piesa Dionege clinele (1974);'Premiul ,J. L. Caragiale" al Acad. RSR si Premiul Asoc. Scriitorilor din Bucuresti pentru volum Fata morgana. Scene din viata unui badaran (1978); Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor pentru piesa intre etaje (1982).
Tripticul inspirat din viata filosofilor greci configureaza doua directii inerent polemice: de o parte, Sacrale (1970) si Pluton (premiera absoluta 1975), al caror conflict este exclusiv ideatic; de cealalta, Diogene dinele (premiera 1973), intrepatrundere a planului strict fdosofic cu cel existential. Pentru Socrate sau Platon, ideea reprezinta o realitate atit de palpabila, de materiala, de vie, incit, princontrast, viata pare o simpla abstractiune inofensiva. Deruta si sinuciderea lui Eurites, revolta filiala a lui Lamprocle, iubirea si sacrificiul Arhenassei, oricit de patetice in sine, nu modifica intru nimic sistemul de gindire al celor doi protagonisti. Carapacea „seninatatii imperturbabile" a ideii, in care cei doi s-au retransat, se dovedeste invulnerabila in fata asalturilor vietii.
Ca atare, nucleul conflictual al pieselor nu se dezvolta in cadrul ecuatiei idee-viata, fiind fundamentat numai pe opozitia dintre principii, concepte, abstractiuni (relatiile celor doi eroi cu Meletos, Haricle, Lycon, respectiv Dionis tatal si Dionis fiul, traduc nu confruntarea dintre doua persoane, ci contrapunerea a doua idei). Procedind astfel, Dumitru Solomon a intentionat, dupa propriile marturisiri, sa demonstreze ca „spectacolul de teatru poate trai si din infruntarea ideilor, nu numai a sentimentelor, ca pasiunile intelectuale, patima filosofica sint perfect dramatice si perfect scenice". Prin natura ei insa, modalitatea dramatica inseamna idee in actiune. Or, protagonistii acestor drame nu faptuiesc, ci discuta; nu actioneaza, ci expun (fara posibilitate de confuzie, insa, cu declarativismul vid, gaunos: tensiunea e aici autentica); asadar, ideea nu „se intimpla", ci se rosteste. Aidoma dialogului platonician, caruia oricit ar fi plin de dramatism ca text in sine, simpla prezentare sub forma dialogata nu ii confera implicite virtuti teatrale, si valentele acestor piese sint relevabile mai cu seama la nivelul scriiturii si mai putin pe tarim spectacular, configurind mai degraba un teatru „de lectura" decit unul de reprezentare. Daca Socrate si Platon traiesc doar filosofia, Diogene traieste si viata. in cazul sau, cele doua planuri interfereaza contrapunctic, din dezacordul lor derivind complexitatea personajului. Pe de o parte, Diogene isi flageleaza semenii si pe sine insusi cu biciul (auto)ironiei in virtutea ideii de om; pe de alta, se lasa sedus tocmai de oameni (Chitaristul, Hipparhia, Pasiphon), vadind, la rindul sau, calitati si defecte omenesti. Vulnerabil in fata vietii intrucit permeabil la omenesc, principiul decade din rigiditatea sa abstracta, umanizindu-se. Inflexibili, egali cu ei insisi in seninatatea lor metafizica, Socrate si Platon intra in conflict doar cu ceilalti (si acestia, simpli purtatori ai unui mod opus de gindire); contradictoriu, dilematic, minat de indoieli, Diogene se afla, in primul rind, in conflict cu sine insusi. in numele principiului, Socrate prefera moartea; intr-o situatie asemanatoare, Diogene abjura principiul in numele vietii.
Nesupusi greselii, ireprosabili, Socrate - „cel mai intelept dintre oameni" - si Platon -„divinul" - au statut de simbol; in Diogene cel pindit de deruta, nesiguranta, culpabilitate, simbolul se „degradeaza", devenind caracter dramatic. Astfel, Diogene dinele vadeste mai pregnante atribute spectacufare: varietate de situatii, intriga mai complexa, alternarea registrelor grav si ironic, interconditionare intre cuvint si actiune. in aceeasi serie, a teatrului „cu filosofi", se inscrie si „schita dramatica" Elogiul nebuniei (premiera absoluta stagiunea 1983-l984), in care marele Erasm ia infatisarea unei fapturi firave, bintuite de contradictii si de ipohondrie, precum si - in registru comic de aceasta data -„comedia stiintifico-fantastica" Arma secreta a lui Arhimede (premiera absoluta 1982). in aceasta din urma, dezbaterea de idei (la fel de grava in continut) e slujita de mijloacele comicului: Arhimede e un antierou cu aer de savant zapacit, iar situatiile scenice se dezvolta in qui pro quo-uxi, farse, siluete caricaturale, replica spirituala. Abordind subiectul contemporan, teatrul lui Dumitru Solomon isi extinde aria de investigatie. Prin drama de extractie pirandelliana Intre etaje (premiera absoluta 1981) - piesa a scrierii unei piese -sint demontate esafodajul („etajele") si mecanismele procesului de creatie. O „farsa pseudopolitista", Fata morgana (1973), apartine comediei de moravuri: avalansei de impostori, santajisti, profitori, veleitari i se opune candoarea usor ridicola, usor exaltata, usor „aiurita", usor mimata a cuplului Teo-Fifi. Protagonistul comediei satirice Scene din viata unui badaran (1978) este un mizantrop al zilelor noastre (nu doar numele, Al, face trimitere la eroul lui Moliere), retransat intr-o izolare ursuza tocmai pentru a se feri de asalturile brutale ale unor manifestari subumane. Iluzia optica (1985) prelucreaza, in spirit modern si cu valente originale, teme ale literaturii autohtone (Trei iezi) sau universale (Ilf si Petrov, H. C. Andersen, Ch. Perrault).
Schitele dramatice, teatrul scurt si proza care se invecineaza in volume ca Disparitia (1967), Scurtcircuit la creier (1978), in unghi ascutit (1983). Desene rupestre (1989), precum si in ciclul Masti contemporane (1970), apartin unui moralist preocupat de deficientele ce viciaza actualitatea. Intilnim, astfel, parabole ale insingurarii, ale nevoii de comunicare si de puritate, esuate in rutina, opacitate, deficit afectiv. Unele intenteaza proces imposturii, mistificarii, anchilozarii spirituale, cliseului existential; altele reprobeaza instinctul gregar sau agresiv. Pretutindeni, scriitura se adecveaza la varietatea situatiilor si a personajelor, satira, caricaturalul, dar si meditatia grava evitind deopotriva rigiditatea moralei afisate. Conform finalitatii urmarite, opera dramatica a lui . fructifica inovatiile teatrale ale secolului (varianta pirandelliana a „teatrului in teatru", drama de idei, experienta absurdului), intr-un perimetru ce se desfasoara de la reflectia filosofica si pina la divertismentul spumos.
OPERA:
Problema intelectualului in opera lui Carnii Petrescu, Bucuresti, 1958;
Disparitia. Schite dramatice si piese intr-un act, Bucuresti, 1967;
Socrate. Masti contemporane, teatru, Bucuresti, 1970;
Fata morgana. Farsa pseudopolitista. Bucuresti, 1973;
Socrate. Platon. Diogene dinele, teatru, Bucuresti, 1974;
Teatrul ca metafora, eseuri, Bucuresti, 1976;
Fata morgana. Scene din viata unui badaran, teatru, Bucuresti, 1978;
Scurtcircuit la creier, proza. Bucuresti, 1978;
In unghi ascutit, proza, teatru scurt, Bucuresti, 1983;
Betia de cucuta, teatru, Bucuresti, 1984;
Iluzia optica. Teatru cu oameni si cu animale. Bucuresti, 1985;
Dialog interior. Bucuresti, 1987;
Desene rupestre, schite, teatru scurt, Bucuresti, 1989. |
REFERINTE CRITICE:
P. Georgescu, in Gazeta literara, nr. 43, 1967;
M. Iorgulescu, in Romania literara, nr. 50, 1970;
I. Vartic, in Tribuna, nr. 48, 1970;
M. Robescu, in Romania literara, nr. 21, 1971;
V. Silvestru, Spectacole in cerneala, 1972;
M. Ghitulescu, in Steaua, nr. 2, 1975;
N. Carandino, in Steaua, nr. 8, 1978;
L. Raicu, Printre contemporani, 1980;
S. Titel, in Romania literara, nr. 26, 1983;
R. Diaconescu, Dramaturgi romani contemporani, 1983;
FI. Faifer, Dramaturgia intre clipa si durata, 1983;
V. Condurache, in Convorbiri literare, nr. 6, 1984;
M. Ghitulescu, O panorama;
Ileana Berlogea, in Contemporanul, nr. 25, 1985;
D. Kivu, in Contemporanul, nr. 11, 1986;
V. Silvestru, Umorul in literatura si arta, 1988;
Viola Vancea, in Teatrul, nr. 3, 1989.
|
