Dumitru Matala biografia
Dumitru Matala opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
MATALA Dumitru, se naste la 30 aug. 1936, Tumu Severin.
Prozator.
Fiul lui Constantin Matala si al Milevei (n. Stanilovici), sora medicali Liceul „Traian" din orasul natal (1950-l954), apoi Facultatea de Filologie a Univ. din Bucuresti (1955-l960).
Profesor de limba si literatura romana in comuna Munteni (jud. Galati), intre 1960 si 1962; director al Bibi. raionale Tecuci (1962-l965); corespondent judetean, redactor-sef, sef de sectie, redactor-sef adjunct si publicist comentator la Scinteia tineretului (1966-l977); instructor la Directia literaturii si publicatiilor in cadrul Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste (1977-l982), directorui Casei de filme nr. 3 (1982-l985); din 1985, revine in aceeasi functie la Consiliul Culturii, unde lucreaza pina la sfirsitul anului .
A debutat ca poet in culegerea Oltenia literara, cu poezia Prinos (1955), iar ca prozator, in culegerea Pagini dunarene, cu schita inceputul (1963). Ulterior, a abandonat poezia, consacrindu-se prozei.
Debut editorial cu volum de nuvele Locul (1973), in linia analismului psihologic si eticist, continuat si in Cele patru puncte cardinale (1974) ori, mai tirziu, in Trei calatorii (1985). Uneori, perspectiva analitica ia forme discret propagandistice, deghizate in radiografie etica si ideologica, precum in Rostogolirea (1978) ori Durata partidei (1984).
Cea mai inalta lensiune a acestui gen de proza o aflam in amestecul de repros mocnit si melancolie, ca in finalul romanului Legea caderii frunzelor (1987). A colaborat cu reportaje, proza si art. de propaganda politica la Scinteia tineretului. Romania literara. Contemporanul, Vatra, Steaua, Tribuna, Arges, Familia etc. Prozator cu inclinatii reflexive, eticist si teoretizam, Dumitru Matala stie sa creeze incordare narativa, dar vlaguieste adesea proza de prospetime epica din pricina abuzului de demonstrativism, abstractionism si austeritate.
Nuvelele din Locul (1973), Locul al aoilea (1976) si Locul de la rascruce (1980), Trei calatorii (1985), ca si romanul Cele patru puncte cardinale (1974), au in comun, pe linga tehnica investigatiei psihologice, si o anume tenacitate analitica, impinsa adesea pina la cazuistica, atunci cind eroii aluneca in situatii confuze, ori pina la demonstratia aspra si inflexibila, cind bunele sentimente sint oripilate de intentii meschine. Aplicatia pentru nuanta si disociere vine, desigur, si din obsesia elucidarii starilor delicate, ca la Anton Holban, care seamana cel mai adesea cu mania despicarii firului in patru.
Nevoia de precizie a observatiei, dorinta de eficienta a sondajului saracesc insa mult discursul romanesc, vlaguindu-l si expurgindu-i toate sevele stilistice. Naratiunea e cam arida, uzind de un limbaj abstract, cu vanitati conceptuale, ceea ce arata ca Dumitru Matala isi trage epicul nu atit din imaginatia faptelor, cit din dinamica infruntarilor; din tipologii, nu din figuri; din cazuri generice, nu din intimplari imprevizibile. Predilectia pentru generalizare e mult prea evidenta si ea arata si o alta inclinatie a prozatorului, care se regaseste in predispozitia pentru teoretizare.
Astfel, Dumitru Matala are bune intuitii ale reactiilor launtrice si ale comportamentului abstrus, pe care le cerceteaza metodic, cu un soi de voluptate a sistematizarii, izolindu-le din magma confuza a inferioritatii cu calm rece, chirurgical, inaltate in planul mai inalt al preceptelor, observatiile dau seama, in cele din urma, de fizionomia unui comportament si de motivatia lui psihologica: nevoia de distanta afectiva care duce la apropierea prin imaginatie a celuilalt, ca in cazul inginerului geolog din nuvela Mai devreme sau mai tirziu, gelozia fara fond, mereu in_ cautare de tapi ispasitori, precum in nuvela indoiala de pina ieri, una din cele mai izbutite ale prozatorului, complicatiile pe care si le provoaca un infirmier psihic, devenit victima a propriilor antecedente, ca in Paznicul si pasarile cerului, inclinatia irepresibila de a intoarce pe toate fetele relatia de cuplu, pina la dizolvarea ei, ca in microromanul Mica odisee.
Astfel de subtilitati arata in Dumitru Matala un scriitor preocupat de motivatia mai adinca a comportamentului, dar si unul care cocheteaza cu „placerea de a [] complica sentimentele", cum zice chiar unul dintre personaje. in fond, spune naratorul din Mica odisee, nu evenimentul isi schimba conturul, ci perspectiva din care il privesti. In ciuda elanului teoretizam si a pretiozitatilor care fac relatarea cam indigesta, nuvelele alcatuiesc partea cea mai rezistenta a operei lui ML, atit prin intensitatea observatiei, cit si prin orizontul parabolic al analizei. Oarecum inrudit cu nuvelele este romanul Efecte secundare (1979), naratiune ampla despre un medic savant, aflat pe punctul de a descoperi remediul durerii, care neglijeaza insa consecintele secundare ale tamaduirii. Epicul e un suport pentru fabula morala, fiindca cercetatorul, care seamana pina la un punct cu doctorul Ilea al lui Ivasiuc. repeta in viata ceea ce traieste in laborator. El se rupe treptat de realitatea vie si pulsatila, ignorindu-si fiul si lasindu-l sa alunece in anturaje dubioase, cum altadata arhitectul loanide al lui Calinescu.
Dupa o desfasurare destul de tensionata, complicata si cu citeva episoade palpitant-misterioase, savantul are, in fine, revelatia ca medicamentul sau poate sa provoace, pe linga efectul scontat, si infirmitati psiholgice incurabile. Ambitia mult prea trufasa a doctorului isi arata astfel si fata ignobila, subinteleasa in cele din urma din discutiile cu o prietena apropiata. Bine articulat, cu planuri ale semnificatiei abil suprapuse. Efecte secundare e, poate, romanul cel mai plin de miez al prozatorului, alaturi de cele trei proze mai intinse din Trei calatorii (1985). De sub aceeasi manta a iesit si romanul Rostogolirea (1978), in care Dumitru Matala se arata tot mai preocupat de mistificarea psihologica prin manipulare, tema fertila pe care autorul a investigat-o cu apucatiune, chiar daca nu intotdeauna pina la ultimele ei consecinte artistice. Tonul crispat continua sa fie cea mai mare meteahna a prozei lui Dumitru Matala
OPERA:
Organizatia UTC, un organism dinamic, un colectiv militant. Bucuresti, 1972;
Comitetul UTC convoaca adunarea generala. Bucuresti, 1973;
Locul, nuvele, Bucuresti, 1973;
Cele patru puncte cardinale, roman, Bucuresti, 1974;
Un tlnar tn pragul organizatiei UTC, Bucuresti, 1975;
Locul al doilea, nuvele. Bucuresti, 1976;
Rostogolirea, roman, Bucuresti, 1978;
Efecte secundare, roman. Bucuresti, 1979;
Locul de la rascruce, nuvele. Bucuresti, 1980;
Durata partidei. Bucuresti, 1984;
Trei calatorii. Bucuresti, 1985;
Legea caderii frunzelor, roman. Bucuresti, 1987. |
REFERINTE CRITICE:
M. Ungheanu, in Scinteia tineretului, 26 iul. 1973;
L. Ulici, Prima verba, I;
N. Manolescu, in Romania literara, nr. 7,1977;
M. Iorgulescu, Scriitori;
C. Stanescu, Jurnal de lectura, 1978;
M. Iorgulescu, in Romania literara, nr. 38, 1979;
M. Iorgulescu, Critica si angajare, 1981;
P. Poanta, in Tribuna, nr. 35, 1986;
C. Stanescu, Jurnal de lectura, 1988: A. Cosma, Romanul romanesc contemporan, I. 1988.
|
