Duiliu Zamfirescu biografia
Duiliu Zamfirescu opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
ZAMFIRESCU Duiliu, se naste la 30 oct. 1858, Plainesti (azi Dumbraveni), fostul judetul Rimnicu Sarat - moare in 30 iun. 1922, Agapia.
Prozator, poet si dramaturg.
Fiul lui Lascar Zamfirescu (indepartata origine greceasca) si al Sultanei (n. Mincu), sora a cunoscutului arhitect Ion Mincu.
Deosebit apetit cultural in familia tatalui si multe insusiri artistice in cea a mamei. intre 1865 si 1873 urmeaza cursurile scolii elementare si gimnaziului la Focsani, apoi, intre 1873 si 1876, la Liceul „Matei Basarab" din Bucuresti. intre 1877 si 1880 e student la Facultatea de Drept si, ca auditor, la Litere si Filosofie. Numit supleant de ocol la Hirsova (1880), procuror la Tirgoviste (188.1), de unde demisioneaza in acelasi an. Din 1882, redactor la Romania libera (pseudonimul Don Padil); in 1885 functioneaza la Ministerul Afacerilor Straine. in 1888 isi incepe lunga cariera diplomatica, fiind secretar de legatie la Roma, unde va ramine pina in 1906, cu o intrerupere, intre 1892 si 1894, cind este detasat la Atena si, respectiv, la Bruxelles. in 1906 devine secretar general la Ministerul Afacerilor Straine, iar in 1909 este ales membru al Acad. si reprezentant al Romaniei in Comisia Europeana a Dunarii. Dupa refugiul din timpul razboiului, va fi, in 1918, redactor al ziarului indreptarea, organ al partidului averescan. intre 1918 si 1920 este ministru de externe si presedinte al Camerei. Cele mai importante aspecte biografice, cu firesti si variate repercusiuni asupra operei si a receptarii acesteia sint: debutul (dupa cel, nesemnificativ, din 1877, de la Ghimpele) in 1880, in Literatorul, si relatiile, sinuoase, cu Macedonski, veneratie fata de Maiorescu, orientarea conservator-junimista, cu destule accente liberale, ce vor conduce, in timp, la racirea si ruperea (in 1913) a relatiilor cu Mentorul; anii petrecuti la Roma, de formatie culturala complexa si de modelare definitiva a caracterului, punctul maxim al puterii de creatie; discursul Poporanismul in literatura, rostit in 1909, cu ocazia primirii in Acad., si care va declansa ample si incinse discutii in epoca; anii de dupa adeiarea la politica Partidului Poporului condus de generalul Averescu.
Cu toata aparenta sa de scriitor „clasat1 si in ciuda abundentei exegetice, Duiliu Zamfirescu este inca o personalitate fascinanta, ca tip uman si ca tip de creator, cu multe meandre ce se reclama a fi urmarite cu atentie, cu atitudini divergente, senioriale din unele puncte de vedere, profund nelinistite, din altele. Temperament si caracter complex, el este o sinteza de sanguinitate si flegmatism, de contemplativitate, estetism si glacialitate imperturbabila, meridional in trairi, dar cu permanente nostalgii spirituale, un Don Juan atins nu o data de aerul „Tristei Figuri. O adevarata personalitate de tranzitie in literatura romana, de la superficialitatea decorativa, eclectismul plurivalent si patosul civic al secolului XIX la apetitul teoretizant, psihologizant si tulburat de contradictii al veacului XX. Cariera politica a fost, ca in multe cazuri de scriitori romani, factorul determinant in formarea personalitatii lui Duiliu Zamfirescu atit sub aspect comportamental, cit si ideologic; titlurile, averea, mariajul in strainatate, cu justificari pragmatice, contactul pripit cu civilizatia europeana, asimilata mai mult pe orizontala, decit pe verticala, frecventarea asidua a high-life-ului si alura aristocratica impusa nu atit de elemente ereditare, cit de misiunile diplomatice incredintate, permanenta oscilatie intre modelele literare de duzina, dar proliferante in epoca, si adevaratele modele cu efecte profunde, - au marcat, toate, spiritul literaturii lui Duiliu Zamfirescu De aici convingerea sa ca trebuie sa ofere o panorama a societatii romanesti, de aici sacrificarea unor coordonate pur artistice in favoarea sintezei social-istorice a timpului de aici incongruenta multor opere ale sale, minate de indecizia optionala intre analitica labirinticii erotice si studierea fenomenelor sociale, ambele planuri anulindu-si reciproc vitalitatea substantei si destule valente literare.
Faptul - conditionat de o serie de factori obiectivi, de esentiala importanta - ca mai toti scriitorii romani ai secolului XIX s-au simtit purtatori ai unor inalte misiuni istorice, a modelat decisiv arta si personalitatea acestora, sacrificind nu o data calitati estetice in favoarea celor etice. Poporanismul in literatura, discursul lui Duiliu Zamfirescu care a aprins intr-atit spiritele de la 1909 inainte, poate fi considerat din acest unghi o revolta -spontana pina la un punct, indelung chibzuita altfel - a fondului estetic impotriva realitatilor extraliterare ce impuneau literaturii canoane intr-un mod justificat pina atunci, insa puse in cauza in momentul marii deschideri catre universal, inregistrate de spiritualitatea romaneasca in primele decenii ale secolului XX. O cronologie a creatiei va segmenta in trei opera lui Duiliu Zamfirescu: . Perioada inceputurilor, a cristalizarii unui program literar si a manierei epice, de la 1879 la 1895, cuprinzind volumele Fara titlu (1883), In fata vietii (1884) si Lume noua si lume veche (1895), urmata de momentul de tranzitie reprezentat de studiul despre Tolstoi, publicat, in 1892, in Convorbiri literare. Tolstoi marcheaza influenta cea mai fertila in creatia lui Duiliu Zamfirescu, dublind in mod fericit apetenta autorului la nume ca O. Feuillet, G. Sand, A. Dumas, Paul de Kock, s.a. pe de o parte, si Balzac, Gautier, Leopardi, Zola, Maupassant si Flaubert, pe de alta. Acestei perioade ii apartin nuvelele Un drum gresit („punctum saliens in ansamblul creatiei lui Duiliu Zamfirescu, cum a fost numita), Locotenentul Sterie, Conu Alecu Zaganescu si Subprefectul; . Perioada de maxima concentrare a operei, intre 1895 si 1908, ce cuprinde volumele Viata la tara (1898), Novele romane (1895), Tainase Scatiu (1907), in razboi (1902), indreptari (1908), Imnuri pagine (1897) si Poezii noua (1899); . Perioada finala, de regres, de la 1908 inainte, unde Anna sau Ceea ce nu se poate (1911) este semnul decisiv si ale carei repere ramin Elena de Bolintineanu si Rascoala de Rebreanu, asa cum (mutatis mutandis) Eminescu se afla intre Heliade si Arghezi , autor, de asemenea, al primului roman greu clasabil din literatura noastra, Lydda, - pentru un astfel de autor, deci, faptul ca a putut afirma cu aceeasi convingere ca „am trait o viata intreaga, catind sa pun de acord clasele sociale ale tarii noastre pe latura lor estetica“, dai’ si ca scopul operei sale este de a „cauta tocmai ce oamenii ascund - mobilele sufletesti", indica o polaritate absolut semnificativa pentru constiinta prozei romanesti. Semnificativa din unghiul istoriei literare, al evolutiei mentalitatii literare, al tehnicii narative, sociologic, psihologic si axiologic deopotriva.
Intre cei doi poli inregistrati de marturiile de mai sus se afla intreaga creatie a lui Duiliu Zamfirescu si, in ultima instanta, intreaga evolutie a prozei romanesti. Nu atit persoana lui Z, este un „caz" - cum a fost, de altfel, excesiv comentata - cit opera sa. Duiliu Zamfirescu este cel dintii scriitor cu program - nu numai afirmat, dar si realizat (nu conteaza acum la ce cote estetice) - din literatura noastra. Faptul ca in clipa in care programul se constientizeaza, intra in procesul de cristalizare, dimensiunea estetica scade brusc, aceasta este de importanta secundara pentru autor, dar fundamentala pentru istoria genului la noi. Pentru ca realitatea notiunii de „program" este la un pas de cea a notiunii de teza, care este autodegradarea celei dintii, si daca Viata la tara si, partial, Tanase Scatiu tin de program, In razboi, Indreptari si Arma merg, progresiv, catre tezism, singurele realizari finind aici tocmai de tratarea, fie si superficiala, a caracterelor in dauna temei. Z, este modern mai cu seama prin insasi aceasta continua oscilatie tensionata intre teza socio-istorica si continutul psihologic al acesteia, raport care, de la cel inregistrat intre Padurea spinzu-ratilor si Rascoala, a devenit o axa vitala a romanului romanesc. „Romantic din nastere, Duiliu Zamfirescu este un realist din convingere" (Ioan Aclam) - iata caracterizarea cea mai exacta. Si iata o alta: „Punctul de vedere estetic si arta cu tendinta, Maiorescu si Gherea se reconciiiaza spectaculos in opera lui D. Zamfirescu“ (V. Cri stea'). in centrul arhitecturii narative a lui Duiliu Zamfirescu, dincolo de preocuparea fata de realitatea conllictuala (intre indivizi, clase sociale, razboi si pace, cuplu erotic etc.), fata de redarea culorii local-istorice, fata de pastrarea nealterata a relatiei tipice curentului idealist - morala invinge pasiunea, si sub cheia de bolta a acesteia (sociografia, insumarea mediilor prin tipuri emblematice si analiza, mai intotdeauna schematica, de altfel, a relatiilor dintre acestea) - se afla eu!, pentru a prelua de la poezie notiunea literara a personajului.
Personaje marcate de „voluptatea auto-clarificarii", ca Soleanu (in fata vietii), Mihai (in razboi) si Alexandru Comanesteanu (indreptari, Anna), Constant (Un drum gresii) sau Emil (O suferinta), care consuma don juanesc iubirea, simtindu-se satisfacuti mai ales prin trairea intensa a departarii de femeie, prin proiectie in ideal a modelelor reale; personaje idealizate prin nostalgia echilibrului, a armoniei psiho-sociale, ca Matei Darnian si Sasa Comanesteanu: personaje a caror axa existentiala este asteptarea zadarnica (si impregnata de solutii bovarice) a implinirii afective, in ciuda naturii lor voluntare, ca Henrieta (Lume noua si lume veche), Sylvia (Lumina noua), Natalia Canta, Anna Vilara, Voichita. in ciuda intentiilor sale de a oferi o panorama a societatii romanesti -care, dintr-un anumit punct de vedere se si realizeaza - asezind in edificiile sale multiplane (unde nuclee idealiste se afla montate in tipare realiste, ca la Zola, Tolsloi sau Maupassant), relatia dintre lumea burgheza si cea socialista (Lume noua si lume veche), dintre aristocratia patriarhala, crepusculara, si categoria burgheziei in devenire, caricaturala, inculta, lacoma violenta si cinica (Viata la tara, Tanase Scatiu), de a detecta un proces de revitalizare a energiilor nationale prin impactul cu realitati istorice cruciale (In razboi), de a propune vitalismul nationalist din Ardeal ca sursa de resuscitare sociala (indreptari) sau configurarea realitatii sociale romanesti de la 1900 (Anna), - ceea ce este si astazi viabil in opera lui Duiliu Zamfirescu sint tocmai incercarile de analiza a acelor „mobile ascunse", infinitezimalele sufletesti, care vor deveni fondul romanului nostru interbelic.
De la conventionalismul nuvelelor din Fara titlu, unde cliseele abunda si unde destinele se naruie absolut nemotivat, din dorinta, cu efecte ieftine, de dramatism si senzational, pina la studiul labirinticii sentimentale si inexplicabile a unor Mihai si Alexandru Comanesteanu, de la nuvelele cu final inchis (Blaue Donau, Jeana, Pentru totdeauna, Maria, Locotenentul Sterie, Subprefectul s.a.), la cele cu final deschis -semn de modernitate (Noapte buna, Conu Alecu Zaganescu, Furfanto), trecind prin moda subiectelor „boeme" (Monastirea Dealului, Amintiri din vremuri), exotice (Alessio, Din Dobrogea s.a.) sau demonstra-tiv-istorizate (Strabunii nostri) si ajungind la spiritul ironic si acid, pina atunci reprimat sistematic, din O muza, - nuvelistica lui Duiliu Zamfirescu exerseaza in registru minor, cel mai adesea, ceea ce romanele vor sa amplifice: studiul social, care este, in fond, studiu de psihologie individuala. Viata la tara, roman „total" (V. Cristea) rezista, in ciuda cenzurii deliberat impuse afectivului, prin cuplul Matei-Sasa: Tanase Scatiu, cu toata ingrosarea tezista a subiectivitatii negative a eroului, este un excelent portret balzacian; In razboi nu reuseste atit in ceea ce a dorit sa aia te („inriurirea binefacatoare ce a avut razboiul asupra claselor conducatoare de la noi"), cit in portretul lui Milescu si analiza relatiilor Mihai-Anna, Elena-Milescu, precum cele dintre Alexandru Comanesteanu-Anna/Mia, din indreptari (altfel, un roman sufocai de problema nationala, schematic si excesiv dialogat) sau dintre acelasi Alexandru, de o parte, Anna, Urania Vucos, Smaranda Dudescu, Berta Vilara, Natalia Canta si Elena Milescu, de cealalta. Pina si proiectatul „roman al Dedulestilor" lasa sa se intrevada tot un paienjenis de relatii comportamentale, in afara dominantei psihologice, Duiliu Zamfirescu daca nu poate controla echilibrul narativ si armonia arhitecturala a romanelor, este, in orice caz, un fin observator al mediului monden si - atunci cind nu se autocenziueaza - un ironist subtil, doua calitati pe care publicistica sa le contine din plin. Coordonata constructiei da nota poeziei lui Duiliu Zamfirescu dar nu si a teatrului.
Ca poet, Duiliu Zamfirescu se observa foarte exact, scriindu-i, la 1895, lui Maiorescu : „Eu cred ca, in adevar, la mine este oarecare originalitate, dar nu ma cred in stare de a impune nimic, ba chiar aceasta originalitate ma tem sa nu para cautata, in lipsa adevaratei simtiri poetice". Acumulind elanuri si forme lirice din Macedonski, Gautier, Carducci, Leopaidi, Musset, Hugo, Byron s.a., poezia lui Duiliu Zamfirescu este marcata la inceput de conventionalisme si. exotisme neoromantice, cu Weltschmerz importat si talent plasticizam (Fara titlu), apoi de un neoclasicism cantabil si fastuos, egal impartit intre elegie incarcata, retorism impanat mitic si cu sonoritati parnasiene (Alte orizonturi), mai sincer si profund, filosofind aproximativ, dar bine organizat (sa nu uitam ca Platon, Goethe, Schopenhauer, Leopardi au insotit intreaga cariera spirituala a lui Duiliu Zamfirescu) ca in Imnuri pagine, 1897 (titlu carduccian), sau grandilocvent si politizat, ca in Poezii noua (1899), exersindu-si capacitatea arhitectonica in poeme ample precum Fiica Haosului si Mirita, pentru a-si da in prima parte a volumului Pe Marea Neagra (1919) o alta masura de autenticitate a simtirii. Aspectul de notatie jurnaliera, aluviunile mitic-livresti, retorica excesiv cizelata, conventia si indecizia intre sentimentalism si conceptualizare submineaza creatia poetica a lui Duiliu Zamfirescu Teatrul lui are o singura mare calitate -replica. Rapida, nu o data tulburatoare, determinind situatii ce alterneaza dinamic, chiar excesiv de dinamic, pina la spulberarea tensiunii dramatice. Cind spiritul ironic controleaza sensul actiunii, ca in Lumina noua, sau cind actiunii i se substituie aproape exclusiv dinamica dialogala, ca in 0 amica, atmosfera devine pur spectaculara, replicile au functionalitate multipla si confera un coeficient anume de rezistenta piesei, daca nu scenic, in orize caz literar. in schimb, atunci cind teza piesei, primeaza, ca in Poezia departarii sau O suferinta, abuzind de romantiozi-tati, ori cind primeaza actiunea, prin elemente vodevilesti, ca in Voichita, ansamblul se descentreaza, acuzind un schematism greu suportabil.
Am lasat la urma Lydda. Scrisori rnmane( 1911), pentru a spune ca nu este deloc de mirare ca multe din comentariile mai noi asupra operei lui Duiliu Zamfirescu acrediteaza in mod special acest roman epistolar, neglijat inainte, tocmai pentru ca devansa contextul artistic al epocii. in Lydda, eul - dominanta de care am vorbit - ipostaziat la puterea a doua, ca suma auctoriala si ca nucleu narativ propriu-zis, capata, in tesatura subtil complicata, accentele unei modernitati evidente. Dincolo de polemica antimaioresciana, lesne detectabila si cu efecte savuroase, dincolo de puternica nota autobiografica a cartii, Lydda este o forma epica integratoare, etajata cu minutiozitate de artizan, unde abundenta elementelor naturale si estetizante, unde amestecul de note de calatorie, jurnal erotic, meditatii sceptic-misogine, revelatii culturale, autoscopii si dialoguri plurivalente, de confesiune lulburat-romantica si echilibru intelectual ofera, la ora de fata, cea mai placuta, mai rafinata lectura a lui Duiliu Zamfirescu
OPERA:
Fara titlu, poeme si nuvele, Bucuresti, 1883;
in fata vietii, Bucuresti, 1884;
Novele, Bucuresti, 1888;
Alte orizonturi, Bucuresti, 1894;
Novele romane. Frica, Bucuresti, 1895;
Lume noua si lume veche. Bucuresti, 1895;
Imnuri pagine, versuri, Bucuresti, 1897;
Viata la tara, roman, Bucuresti, 1898;
Poezii noua, Bucuresti, 1899;
Temps de guerre, Paris, 1900;
in razboi, roman. Bucuresti, 1902;
Tanase Scatiu, roman, Bucuresti, 1907;
indreptari, roman. Bucuresti, 1908;
Poporanismul in literatura. Bucuresti, 1909;
Anna sau Ceea ce nu se poate, roman, Bucuresti, 1911;
Furfanto. Trei nuvele. Bucuresti, 1911;
Lydda. Scrisori romane, roman, Bucuresti, 1911;
Pe Marea Neagra, versuri, Bucuresti, 1919;
Poezii alese, Bucuresti, 1922;
O muza, Bucuresti, 1922;
Sasha, trad. Lucy Bing, pref. Marcu Beza, Londra, 1926;
La vita in campagna, a cura di A. Silvestri-Giorgi, Torino, 1932;
Poezii, ed, comentata de Mariana Rarincescu, Craiova, 1934;
Romanul Comanestenilor, I. Viata la tara, ed. comentata de Mariana Rarincescu, Craiova, 1935;
II. Tanase Scatiu, Craiova, 1937;
Duiliu Zamfirescu si Titu Maiorescu in scrisori (1884-l913), cu un cuvint de introducere si insemnari de Em. Bucuta, Bucuresti, 1937;
in razboi, ed. comentata de Mariana Rarincescu, Craiova, 1937;
Anna, ed. comentata de Mariana Rarincescu, Craiova, 1938;
indreptari, ed. comentata de Mariana Rarincescu, Craiova, 1938;
Nuvele, ed. comentata de Mariana Zamfirescu-Rarincescu, Craiova, 1939;
Mathieu Damian (La Vie a la Campagne), trad. de G. Bengesco, preface de Paul Valery (Introduction par Al. Cioranescu), Paris, 1939;
Viata la tara si Tanase Scatiu, ed. ingrijita si pref. de G. C. Nicolescu, Bucuresti, 1956;
Nuvele, ed. ingrijita si pref. de M. Zaciu, Bucuresti, 1957;
Poezii si nuvele, ed. ingrijita, pref. si note de Al. Sandulescu, Bucuresti, 1961;
Scrieri alese, I-II, pref. de M. Zaciu, Bucuresti, 1962;
Viata la tara si Tanase Scatiu, ed. ingrijita de G. C. Nicolescu, pref. si note de Al. Sandulescu, Bucuresti, 1963;
Porucik Sterie, trad. de N. Bogdan, Bucuresti, 1963;
Viata la tara. Tanase Scatiu. in razboi, pref. de M. Gafita, Bucuresti, 1965;
Scrisori inedite, ed. ingrijita, cu note si studiu introductiv de Al. Sandulescu, Bucuresti, 1967;
Poezii, nuvele, romane, ed. ingrijita de G. C. Nicolescu si Al. Sandulescu, pref. si note de Al. Sandulescu, Bucuresti, 1968;
Cele mai frumoase scrisori, text ales si stabilit, pref., tabel cronologic, note si indici de Al. Sandulescu, Bucuresti, 1974;
Viata la tara, pref. si bibliografie de I. Adam, Bucuresti, 1976;
Opere, ed. ingrijita, pref., cronologie, note, glosar, indici si bibliografie de M. Gafita, I (Poezii), Bucuresti, 1970;
II (Romanul Comanestenilor), Bucuresti,. 1970;
III (Nuvele), Bucuresti, 1972;
IV (Lydda. Scrisori romane. Teatru), Bucuresti, 1974;
V (Publicistica. 188l-l908), ed. ingrijita de M. Gafita si I. Adam, argument, note si indici de I. Adam, Bucuresti, 1982;
VI (Partea intii: Publicistica. 1909-l916;
Partea a doua: Publicistica. 1917-l921), ed. ingrijita de Georgeta si I. Adam, note, comentarii, indice si glosar de I. Adam, Bucuresti, 1987;
VII (Corespondenta A-M), ed. ingrijita, studiu introductiv, note, comentarii si indice de Al. Sandulescu, Bucuresti, 1984;
VIII (Corespondenta M-Z), ed. ingrijita, note, comentarii si indice de Al. Sandulescu, Bucuresti, 1985;
Viata la tara. Tanase Scatiu, romane, pref. si tabel cronologic de Al. Sandulescu, Bucuresti, 1987;
Nuvele, postfata si bibliografie de Al. Sandulescu, Bucuresti, 1988;
in razboi, roman, cuvint inainte de M. lorgulescu. Bucuresti, 1989. |
REFERINTE CRITICE:
C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, I, 1890;
N. Petrascu, Scriitori romani contemporani, IV, 1898;
II. Chendi, Impresii, 1908;
N. lorga, O lupta literara, I, 1914;
H. Sanielevici, Cercetari critice si filosofice, 1916;
E. Lovinescu, Epiloguri literare, 1919;
idem. Critice, V, 1921;
idem, Portrete literare, 1921;
N. Davidescu, Aspecte si directii literare, I, 1921;
M. Dragomirescu, De la misticism Ia rationalism, 1925;
idem, Critica, I, 1927;
G. Ibraileanu, Scriitori romani si straini, 1926;
E. Lovinescu, Istoria, I;
G. Dumitrescu, Opinii literare, 1927;
N. Petrascu, Duiliu Zamfirescu, 1929;
N. Iorga, Ist. lit. cont., 1;
N. Petrascu, Icoane de lumina, 1935;
N. Iorga, Oameni cari au fost, III, 1936;
E. Lovinescu, Memorii, III, 1937;
I. Petrovici, Figuri disparute, 1937;
B. Munteano, Panorama de la litterature roumaine contemparaine, 1938;
L. Predescu, Duiliu Zamfirescu. Viata si opera, 1938;
G. Calinescu, Istoria-, T. Vianu, Arta-, I. Pillat, Traditie si literatura, 1943;
D. Popovici, in Studii literare, II, 1943;
I. Breazu, Literatura Transilvaniei, 1944;
Al. Macedonski, Opere, IV, 1946;
Franco Cardinali, La poesia di D. Zamfirescu, 194l-, Mano Ruffini, D. Zamfirescu romanziere, f. a.;
Georgeta Horodinca, D. Zamfirescu si contributia Iui Ia dezvoltarea romanului nostru realist, 1956;
N. Manolescu, Lecturi infidele, 1966;
I. Negoitescu, Scriitori moderni, 1966;
Al. Sandulescu, Pagini de istorie literara, 1966;
P. Georgescu, Polivalenta necesara, 1967;
idem, Duiliu Zamfirescu, 1969;
M. Zaciu, Masca geniului, 1967;
VI. Streina, Pagini de critica literara, II, 1968;
M. Gafita, Duiliu Zamfirescu, 1969;
L. Petrescu, Realitate si romanesc, 1969;
G. C. Nicolescu, Duiliu Zamfirescu. Structuri si continuitate, 1970;
M. Zaciu, Glose, 1970;
P. Constantinescu, Scrieri, V, 1971;
I. Rotaru, O istorie, I;
M. Sebastian, Eseuri. Cronici.
Memorial, 1972;
Cornelia Stefanescu, Momente ale romanului, 1973;
Al. Sandulescu, Citind, recitind, 1973;
M. Ungheanu, Padurea de simboluri, 1973;
S. Cioculescu, Itinerar critic, 1973;
M. Gafita, Fata ascunsa a lunii, 1974;
Mircea Popa, Spatii literare, 1974;
Duiliu Zamfirescu interpretat de, 1976;
D. Cristea, Arcadia imaginara, 1977;
Al. Protopopescu, Romanul psihologic romanesc, 1978;
Adriana Iliescu, Proza realista a secolului alXIX-lea, 1978;
I. Adam, Introducere in opera lui D. Zamfirescu, 1979;
L. Kalustian, Simple note, 1980;
N. Manolescu, Arca lui Noe, 1,1980;
G. C. Nicolescu, Duiliu Zamfirescu, 1980;
P. Pandrea, Atitudini si controverse, 1982;
M. lorgulescu, Ceara si sigiliul, 1982;
P. Comea, Itinerar printre clasici, 1984;
I. Adam, Planetariu, 1984;
Sultana Craia, Orizontul rustic in literatura romana, 1985;
Al. Sandulescu, Duiliu Zamfirescu si marele sau roman epistolar, 1986;
D. Caracostea, Scrieri alese, 1988;
AI. Sandulescu, Pe urmele lui Duiliu Zamfirescu, 1989.
|
