Duiliu Alexandru Zamfirescu biografia
Duiliu Alexandru Zamfirescu opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
ZAMFIRESCU Alexandru Duiliu (prenumele la nastere; Alexandru-Antonio-Lascar-Cesare), se naste la 18 mart. 1892, Roma - moare in 24 febr. 1968, Bucuresti.
Prozator si traducator.
Fiul lui Duiliu Zamfirescu si al Henriquetei (n. Allievi).
Scoala primara si o parte a studiilor liceale, la Roma; absolvent, in 1909, primul cu „Prix d’excellence", al Liceului,Janson de Sailly“ din Paris; licentiat es lettres la Sorbona (1912); licentiat in drept (1913) si absolvent al „£cole de Sciences Politiques" (1914), tot din Paris.
Din 1915, atasat al Ministerului de Externe roman; isi incepe, in 1919, cariera diplomatica: secretar de legatie cl. 111 la Roma (1919-l922), secretar de legatie cl. II la Berlin (1922-l925), prim-secretar de legatie la Berlin (1928), insarcinat cu afaceri la Haga (1929), ministru plenipotentiar la Rio de laneiro, insarcinat cu infiintarea legatiilor Romaniei in Chile, Argentina si Brazilia (1933-l936), insarcinat cu organizarea sediului si cancelariei legatiei romane la Lisabona (1936), ministru al Romaniei la Varsovia (1937), la Roma (1938), Copenhaga (1939). Pensionat in 1948, in 1957 este delegat al M.A.E. in Brazilia. A inceput sa publice tirziu, abia in 1947, impresii de calatorie (Pe cai de Miazazi), trecind apoi la proza scurta, inspirata din mediul diplomatic bine-cunoscut, cu numeroase elemente memorialistice: Fara frac si joben (1952), Perfectii diplomati (1962), romanul Domnul Daltaban de Seraschier (1965) si povestirile Macumba carioca (1967). A tradus in limba franceza Baltagul si Viata lui Stefan cel Mare, de M. Sadoveanu. Traduce din Jorge Amado si Francisco Javira.
Stind sub semnul experientei diplomatice a autorului, proza lui Duiliu Alexandru Zamfirescu se cuvine judecata mai mult din unghiul analizei sociale si abia apoi din perspectiva strict literara. Desi volumele sale se intemeiaza tematic, psihologic si ca atmosfera pe observatia directa a vietii de ambasada, cu notele inconfundabile ale acesteia: intilniri protocolare, party-uri, afaceri, cancanuri, lux, erotism, exotism etc. -nu avem de-a face, in cazul lui Duiliu Alexandru Zamfirescu, cu memorii propriu-zise si nici macar cu o memorialistica deghizata, in ciuda cadrelor narative (Italia, Brazilia, Portugalia) atit de familiare autorului. Ca si Duiliu Zamfirescu , dar pastrind proportiile, fiul isi gindeste cartile conform unui ciclu tematic, nazuind spre o perspectiva coerenta a moravurilor tipic romanesti (balcanice) reflectate in viata diplomatica.
Principala calitate a prozei lui Duiliu Alexandru Zamfirescu - din pacate, destul de putin speculata - rezida in caracterologie, in capacitatea de a contura tipuri si situatii specifice, cu o finalitate etic-demonstrativa (pentru spiritul politic national) si mai putin liric-estetica. Temperament meridional, dar cu substantiale infuzii de sobrietate nordica si mentalitate pragmatica, Duiliu Alexandru Zamfirescu creeaza relatii narative sarjate, schematice ni o data, de un umor copios uneori, aglomerind dialoguri artificiale, stingacii in analiza comportamentala, naivitati si excese de sentimentalism etc. - fara a exclude totusi meditatia cu tenta moralizanta si accentul Critic la adresa unor realitati revolute. Inegala, creatia lui Duiliu Alexandru Zamfirescu reuseste - alta apropiere de opera parintelui - tocmai atunci cind, cedind locul de onoare literarului, trece teza in plan secund. Ironic si plin de verva, prozatorul izbuteste remarcabile pagini in Moreeada sau o gradina de consilier tehnic sau in Pe Dunare, retur - unde stilul caragialian isi pune si el o vizibila amprenta, ca si in Un ambasador ne viziteaza judetul, Nepartinire, La Exceptional sau vulpea si vulpoii - unde ceea ce confera viabilitate textului este indecizia optionala dintre imaginea diplomatiei dindaratul „usilor inchise" sau, cea mai savuroasa, surprinsa „pe usa din dos".
Cind primeaza teza - conflictul mentalitatilor de clasa, critica politicianismului rapace, obtuz, fatarnic, satira falsului aristocratism - ca in Lichelute si lichele, Popescu de la Fruntarii, O vizita de propaganda, Pingeluta si cu mine etc. - situatiile sint sarjate si concluziile nemotivate artistic. Abil in genul scurt, Duiliu Alexandru Zamfirescu se dovedeste un slab constructor pe spatii epice vaste: romanul Domnul Daltaban de Seraschier, 1965 (practic, o suita de capitole fara unitate de substanta epica) pacatuieste si prin lipsa dozajului intre aspectele sondate (afacerism, politicianism, anarhism, moravuri ale mediilor artistice, aristocrate, proletare), prin schematismul relatiilor dintre personaje si defectuoasa dispunere a accentelor (social, psihologic, erotic). Realizarea cea mai complexa a cartii este Mirina, cu sinuoasa ei evolutie sentimentala, oscilind intre arta si lux, senzualitate si idealism. Seimian Dumitrascu este, tot aici, un personaj emblematic pentru tipul de personalitate reprezentat de Duiliu Alexandru Zamfirescu Interesante sint relatarile din Pe cai de Miazazi si mai ales Macumba carioca, pe linga notele de voiaj din Meleaguri atlantice si Povesti mediterane, mai ales datorita raritatii, la noi, a descrierilor subiective din zonele lusitane sau braziliene. Un studiu succint, continut, asupra mentalitatii olandeze, in Inmormintarea doamnei van Kapeelenhert. Duiliu Alexandru Zamfirescu a fost victima literara a unui paradox: pe masura ce activitatea diplomatica i-a furnizat specificul operei, ea ii submina iremediabil pregnanta si spontaneitatea formelor.
OPERA:
Pe cai de Miazazi, Bucuresti, 1947;
Fara frac si joben, nuvele, Bucuresti, 1952;
Perfectii diplomati, Bucuresti, 1962;
Domnul Daltaban de Seraschier, roman, Bucuresti, 1965;
Macumba carioca, povestiri. Bucuresti, . Traduceri: M. Sadoveanu, Vie d'Etienne de Grand, traduif du roumain par ~, Bucuresti, 1957;
idem, Le Hachereau, traduit du roumain par ~, Bucuresti, 1965. |
REFERINTE CRITICE:
C. Baltazar, in Viata Romaneasca, nr. 7, 1968;
* *, in Gazeta literara, nr. 9, 1968;
A. Leonte, in Cronica, nr. 22, 1972;
V. Craciun, in Contemporanul, nr. 2, 1987. |
