Dan Damaschin biografia
Dan Damaschin opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
DAMASCHIN Dan (pseudonimul lui Damaschin Hardaut), se naste la 10 ian. 1951, comuna Prunisor, judetul Arad. Poet. Fiul lui Florian Hardaut si al Vetu-riei-Lucretia (n. Batrina), tarani. Licentiat al Facultatii de Filologie a Univ. din Cluj-Napoca (1974). In perioada studiilor a fost redactor al revista Echinox. Debuteaza in revista Familia (1968); debut editorial cu volum Intermundii (1975), urmat de Reculegeri si alte poeme (1981), Trandafirul si clepsidra (1985) si A cincea esenta (1989). Librar Ia Centrul de Librarii Cluj, apoi redactor la Editura Dacia. Dan Damaschin e un poet cultivat, aspirind spre o poezie ermetica si metafizica, a vinei si ispasirii.
In cartea de debut, Intermundii (1975), si in urmatoarea, Reculegeri si alte poeme (1981), poezia lui Dan Damaschin se distinge printr-un anumit ermetism, prin imagini dense si armonioase, evocind nu o data structura cristalului. Ea e conceputa ca un ceremonial al rostirii, in timpul caruia fiinta se cauta, se aproximeaza si tinde sa se identifice. Motivul central in jurul caruia se dezvolta metaforismul hieratic al poetului e oglindirea. Acesta apare in numeroase poeme si este sugerat cu ajutorul citorva simboluri. Unul este chiar oglinda:
„Sagetind in Imprecis clipa oricare iti
Dezvaluie oglinzi, solzi de nenufar
Pare ca urmareste mereu, spre a citi,
Necontenindu-si rostogolirea, un zar"
(Astru nomad).
Alte elemente oglinditoare sint fintina si roua, care, prinse in imagini inedite, alcatuiesc un simbolism specular, cultivat cu luciditate. in mod firesc, personajul liric ce ia chip in mijlocul lui e Narcis, un Narcis tragic, atins de stigmatul suferintei si al mortii (Narcis oglindindu-se in Styx). Dar, desi bintuita de melancolie, viziunea poetului nu exclude zonele luminoase ale existentei. O data cu volumele Trandafirul si clepsidra (1985) si A cincea esenta (1989), lirica lui Dan Damaschin intra intr-o alta virsta. O arata, de pilda, poemul intitulat Fruntariile inocentei, care rezuma ca un fel de recapitulare existentiala povestea celui ce a parcurs drumul spiritual de la candoarea dintii la instrainarea extrema. Poetul vorbeste acum din pragul acesteia din urma, asemenea unui Zara-thustra neinteles, asemenea „celui dintii dintre dezamagitii lumii". De aici incolo tot mai rara, tot mai putin posibila e „imbarcarea catre un tinut al neprihanei", catre „asezarile celor neintinati" si deci „contenirea ispasirii pentru un rastimp" (imbarcarea). Renuntind la ermetismul initial, dar nu si la o imagistica personala si viguroasa, Dan Damaschin scrie aici despre „Gravitatia Raului" si despre „crugul demonic" care nu mai lasa sa le scape spiritul, ci il absorb in viitoarea lor heracliteana. Vinovatia metafizica si nevoia de a o ispasi devin pentru poet teme obsesive, atingind o remarcabila profunzime. Poemul insusi se confunda cu un ritual de expiere. Trait dramatic si aproape fara speranta, adesea el prinde forma in chip memorabil, fiindca Dan Damaschin poseda arta de a-l reinnoi si de a-l exprima mereu altfel. O dovada este si poemul Aproapele meu, Heraclit (VII), marturie lirica zguduitoare despre ispasirea raului ontologic:
„Cel ce se incumeta sa insface riului involburat pretioasa prada,
Sa i-o smulga de la pieptul inspumat in care furia si orgoliul clocotesc,
Nu uita nici un moment ca se pune de-a curmezisul unei divine rinduieli
Si ca neintirziind prea mult va sfirsi el insusi prada torentului, puhoiului de clipe". |
Fapt notabil, limbajul poetic insusi este pentru Dan Damaschin unul agonic, in dublu sens. in sensul originar al cuvin-tului, el e, inca, un spatiu al luptei intru ceva, iar in sens comun, e un mod de manifestare a unui sfirsit. Aceasta dualitate isi pune pecetea si asupra stilului poetului, plin de frumuseti, de altfel. Acesta se vrea, si reuseste sa fie, energic, revarsindu-se in suvoaie de imagini puternice (vulcanul si lava sint simboluri repetate). El tinde sa prefaca, fara pierderi, versul in verset si versetul in proza, ca si cum conventiile formale nu ar mai insemna nimic pentru el. Pe de alta parte, acest limbaj isi recunoaste destinul agonic, sentimentul propriei precaritati, al propriei zadarnicii revenind staruitor. Amutirea, stingerea vocii, arderea poemului scris, nazuinta spre o tacere elementara, de initiat, sint invocate patetic: „Cumplit de lipsit de rusine, aidoma lor, te cred zeii / In stare sa divulgi boala pe care toti se feresc s-o numeasca; / Cind dedesubtul lavei impietrite esti doar un hohot de plins nesfirsit aminat; / Iti vine sa fugi, sa dezertezi dinaintea privilegiului cu care te-au momit, / Departe de poemul pustiitor ce te lasa fara strop de aer in plamini" (Aproa- ' pele meu, Heraclit, V). Sau teribila exclamatie din finalul altui poem: „Ah, de-as putea sa ma dezvat de tot a mai vorbi, / de-as putea uita pe de-a intregul graiul oamenilor" (Nu astepta inseninarea promisa). Tentatia tacerii nu face decit sa sporeasca impresia de autenticitate pe care o lasa aceste „sumbre versete" dictate de „eclipsa sacrului".
OPERA:
Intennundii. Bucuresti, 1975; Reculegeri si alte poeme. Bucuresti, 1981; Trandafirul si clepsidra. Bucuresti, 1985; A cincea esenta,Cu]-Napo-ca, 1989. |
REFERINTE CRITICE:
E. Barbu, in Luceafarul, nr. 16, 1976; Constanta Buzea, in Amfiteatru, nr. 2, 1976; N. Manolescu, in Romania literara, nr. 12, 1976; Gh. Perian, in Echinox, nr. 5-6, 1976; M. D. Gheorghiu, in Convorbiri literare, nr. 10, 1976; L. Ulici, Prima verba, II, 1978; I. Negoitescu, Alte insemnari critice, 1980; I. Milea, in Echinox, nr. 3-4, 1982; N. Oprea, in Arges, nr. 4, 1982; I. Oar-casu, in Tribuna, nr. 27, 1982; C. Sorescu, in Suplimentul literarartistic al „Scinteii tineretului", nr. 42, 1982; I. Ariesanu, in Orizont, nr. 21, 1986; Al. Cistelecan, in Familia, nr. 5, 1986; M. Papahagi, in Romania literara, nr. 23,1986; N. Oprea, in Luceafarul, nr. 36, 1986; N. Steinhardt, in Viata Romaneasca nr. 9, 1986; L. Antonesei, in Convorbiri literare, nr. 10, 1986; I. Urcan, in Vatra, nr. 11, 1986; I. Oarcasu, in Steaua, nr. 2,1987; L. Ulici, in Romania literara, nr. 18, 1987; Z. Cirlugea, in Luceafarul, nr. 25, 1987; N. Oprea, in Arges, nr. 7, 1989; Al. Cistelecan, in Vatra, nr. 9, 1989; V. Podoaba, in Familia, nr. 10,1989; I. Pop, in Steaua, nr. 10.1989; M. Papahagi, in Tribuna, nr. 30,1989.
|
