Cristina Tacoi biografia
Cristina Tacoi opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
TACOI Cristina, se naste la 8 iun. 1933, comuna Plenita, judetul Dolj.
Poeta si prozatoare.
Urmeaza Liceul „Elena Cuza" din Craiova; dupa absolvirea Institutului de Teatru ,J. L. Caragiale" din Bucuresti (1955), actrita la Teatrul „C. I. Nottara" din capitala.
Debuteaza cu poezie in revista liceului (1947). Debut editorial cu volum de versuri Asezare de lucruri (1968), urmat de alte culegeri lirice: Ierugi (1969), Epitaf pentru iarba (1972), Gentiane (1979), Multcalatoare I Preatrecatoare (1981) si Anotimpuri (1981). A mai publicat doua volum de povestiri (Cimpia pierduta, 1978; Calatorie in absenta, 1987) si romanul Pling, iubite print (1984). Proza scurta „in maniera lui Emil Borta" (Marian Popa ), in Hesperara (1971).
„Umbra penumbra ma invaluie
gustul vietii pierdut regasit"
ar putea fi versuri emblematice pentru intreaga poezie a Cristinei Cristina Tacoi inca din Asezare de lucruri (1968) era vizibila inclinatia spre meditatia grav-reticenta si o anume carenta existentiala si expresiva deopotriva: „Coboara umbra si nu mai pot inventa vorbe"; „zbor dintr-un loc intr-altul pe coaja timpului".
Fragilitatea, inconsistenta sint ale eului si ale lumii deopotriva. Portretul pe care i-l schiteaza Dana Dumitriu poetei („Un tulburator dialog cu destinul, prin ecourile unei disperari ce inca se forteaza la cumintenie si discretie. Nelinistea, spaima, suferinta se concentreaza intr-o patetica sfisiere a vocii") se potriveste cel mai bine ciclului de Ierugi (1969). Potrivit dictionarului, ieruga, cuvint regional, e „canalul prin care se abate apa de la moara". De sonoritate quasi-folclorica, poemele volumului sint astfel de „abateri", un soi de descintece menite sa detensioneze provizoriu fiinta.
Ieruga la fluier cu lacrima („Luai argint-viu din stele / Sa-mpletesc doua inele. / Se pierdu, alunecind / in auzul meu flamind"), Ieruga la loc de tihna, Ieruga la apa mortilor, Ieruga la femeie singura etc, etc, sint tot atitea imblinziri incantatorii ale crizei. Aceeasi „clatinare absenta" in versetele volumului Epitaf pentru iarba (1972): „Cind ai trait pe nisip acordindu-te cu norii, - risipitor in asteptare, inghitit de o inalta mare vegetala, unde e rabdarea de care te sprijini?" Gentiane (1979), cu ciclurile Caleidoscop, Inscriptii, Prevestirile, sint poeme crepusculare marcate de dorul pentru cel plecat.
Alinarea vine din abandon: „Am scapat de povara zilei", „Ma incredintez pamintului si astept / chemarea ta aproape de stele". O anume organizare exterioara a poemelor da iluzia stabilitatii cind inaintarea se petrece pe nisipurile miscatoare ale unei constiinte vulnerate. „Senzitiva la culme" (Emil Botta ), Cristina Tacoi are intr-adevar stiinta misterului in deplina zi tradusa cu luciditate jupuita in misterul melodic al poeziei. In Multcalatoare I Preatrecatoare (1981), alaturi de ciclul care da titlul volumului mai sint incluse Extremul tarm si 12 Melancolii,. Presentimentul extinctiei imprima poemelor o solemnitate grava, abia subminata de firescul mortii intravitale. Nu terifiantul domina, nu spaimele, nu strigatul, cit o uimire alba in fata tainelor pe jumatate revelate.
Iata un fragment din „melancolia" cu titlul Extremul tarm:
„Moartea e o sfidare
- credeam. -
mai presus de minciunile albe
ce pastreaza inocenta
am ajuns la extremul tarm
dupa care nimic."
Extenuata, vocea poetei imagineaza spuneri mai adecvate umorii negre, coplesitoare, adica in stare s-o contrabalanseze:
„Ies din zidiri
chipurile tale numai minuni
cu ele vorbesc
o nestiuta limba
numai vocale, numai flori
numai clipe-lumina, numai irisi ratacitori".
Anotimpurile poetei isi compun un circuit extrem de personalizat, chiar daca departe de inovatiile stridente din contemporaneitate si, prin urmare, asumindu-si destinul „umbrei". Cartile de proza pastreaza aura poematica in doze variabile. Hesperara (1971) reuneste proze scurte compuse ca niste descintece („Hesperara? Niciunde. Nicicind. Sau oriunde. Oricind. Totuna. Important nu e visul ci ideea de vis"). In Cimpia pierduta (1978) povestirile sint grupate in doua cicluri (Cimpia pierduta, Orasul fara fintini), accentul cazind net pe atmosfera, in tablouri sentimentale, fin desenate. Romanul epistolar Pling, iubite print (1984) este o evocare a fiului mort prematur (Catalin Bursaci, autorul confesiunii postume Prima carte, ultima carte), temele centrale fiind, fireste, familia, moartea, viata, impacarea.
OPERA:
Asezare de lucruri, poezii. Bucuresti, 1968;
lerugi, poezii. Bucuresti, 1969;
Hesperara, proza scurta, Bucuresti, 1971;
Epitaf pentru iarba, versuri, Bucuresti, 1972;
Cimpia pierduta, povestiri. Bucuresti, 1978;
Gentiane, versuri, Bucuresti, 1979;
Multcalatoare I Preatrecatoare, poezii, Bucuresti, 1981;
Anotimpuri, versuri, Bucuresti, 1983;
Pling, iubite print, roman. Bucuresti, 1984;
Calatorie in absenta, povestiri. Bucuresti, 1987. |
REFERINTE CRITICE:
M. Pop-Cornis, in Orizont, nr. 2, 1972;
D. Dimitriu, in Convorbiri literare, nr. 19, 1972;
D. C. Mihailescu, in Luceafarul, nr. 13, 1979;
Dana Dumitriu, in Romania literara, nr. 16, 1979;
D. R. Popa, ibidem, nr. 52, 1981;
Dana Dumitriu, in Romania literara, nr. 8, 1985.
|
