Cornel Moraru biografia
Cornel Moraru opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
MORARU Cornel, se naste la 24 oct. 1943, satul Schit, comuna Pietrari, judetul Vilcea.
Critic si istoric literar.
Fiul lui Tudor Moraru, agricultor, si al lulianei (n. Nistor).
Scoala elementara in Pietrari. Absolva (in 1961) Liceul „Nicolae Balcescu" din Rimnicu Vilcea, Facultatea de Lb. si Literatura Romana (1966) si Facultatea de Filosofie (1974), ambele din cadrul Univ. din Bucuresti.
Intre 1966 si 1979, prof. de literatura romana la Liceul „Radu Negru" din Fagaras. Din 1979, redactor al revista Vatra din Ttrgu Mures, iar din 1983, redactor-sef al aceleiasi publicatii. A debutat in Vatra (1972), colaborind apoi statornic si la Flacara, Viata Romaneasca, Luceafarul, Contemporanul.
Intre 1974 si 1979 a fost cronicarul literar al revista Flacara, iar dupa aceea al revista Vatra. Debut editorial cu Semnele realului (1981), urmat, in 1984, de Textul si realitatea (Premiul Asoc. Scriitorilor din Tirgu Mures).
Un spartan al comentariului, Cornel Moraru pune rigoarea in slujba lecturii participative, ridicind foiletonul la demnitatea sintezei si deducind „unicitati" printr-o analiza calma si acuta.
Un solitar atit prin structura, cit si prin optiune, independent de orice grupare si chiar un singuratic in propria generatie, Cornel Moraru este in primul rind un critic al actualitatii, desi din cartile sale nu lipsesc excursurile istorice spre zona clasicilor. Solitudinea si excentricitatea lui sint intarite si de dubla sa calificare in domeniul literaturii si filosofiei, competenta din urma servind insa doar ca fundal al orientarii si sigurantei interpretative, fiind abia presimtita in nonsalanta distinctiilor teoretice, facute cu stricta eficienta, fara un aparat referential care sa debordeze in eruditie.
Singuratatea criticului se traduce si intr-o singuratate programatica a textului, comentariile lui Cornel Moraru nefacind nici o aluzie, si cu atit mai putin vreo trimitere, la ipotezele critice paralele cu a sa. Criticul e adeptul monologului interpretativ, al aparentei „inaugurale" sau al dialogului mai degraba implicit decit explicit, desi pozitia sa e adesea una polemica ori macar in dezacord partial, de nuanta, cu ceea ce s-a spus deja. intr-un stil de o maxima transparenta si de o ostentativa simplitate, deprins parca din Cezar, cu formulari laconice si cu fraze contrase la minimum, Cornel Moraru este un spartan al expresivitatii critice, cultivind judecata gravata in pregnantele conciziei. Textele sale au ritmul egal al asertiunilor comprimate drastic in propozitii principale, fiecare idee sau observatie stringindu-se intr-un rind. Sub calmul calculat al rostirii se aude insa frematul, abia domesticit, al ideilor asezate la coada, asteptindu-si dreptul de a intra, una cite una, prin strunga ingusta a sintaxei austere. Concizia e modul densitatii in critica lui Cornel Moraru , al carui discurs e construit din lapidaritati inlantuite. Cele doua volume (Semnele realului, 1981, si Textul si realitatea, 1984) sint doua momente ale unui demers unitar al viziunii exegetice si axiologice. Ele au la baza foiletonistica (M. fiind unul dintre cei mai activi si mai constanti - si in umoare -cronicari literari ai anilor '80-'89) exersata asupra actualitatii, cu egala afinitate si acuitate, indiferent ca e vorba de poezie, proza sau critica.
Foiletoanele lui Cornel Moraru se apropie insa mai degraba de regimul studiului decit de cel al recenziei, ele fiind transformate in „portrete" exhaustive ale creatiei (cu o optiune evidenta pentru „antologii", ca suport si pretext al sintezei critice; dar si acolo unde pretextul e oferit de o aparitie noua, criticul procedeaza in prealabil la o trecere in revista a intregii opere). Daca e greu de stabilit un gen de predilectie (cu toate ca, in analiza poeziei, se simte un plus de participare), criticul nu-si ascunde, in schimb, preferinta pentru literatura cu miza existentiala, mai aproape de suflul „realului" decit de rafinamentul dedus din stricta literaturitate sau din autospeculari-tatea discursului. Portanta ontologica a literaturii este, de altfel, si criteriul ordonator al celor doua volume, cu optiuni evidente pentru literatura de interpelare si problematizare a realului. Altminteri insa, criticul n-are prejudecati, nici de metoda, nici de gust, nici de grup, fiind practicantul acelei „atentii la unic", preocupata sa releve individualitatea si ireductibilitatea unei opere: „adevaratele sinteze ale poeziei de azi sint cele care propun poeti, nu etichete", mizind pe „profilul de autor".
Critica participativa („lectura insasi e participare afectiva si asumare deplina"), critica lui Cornel Moraru repudiaza (cu mare civilitate si cu circumspectie) „atitudinile de distantare, dar si de uniformizare a actului critic" induse de „replierea in teorie sau metoda". „O metoda singura condamna la fragmentarism", afirma el, doar „toate metodele la un loc" - ca „ideal utopic" al exegezei - putind da „valoare de completitudine interpretarii". Subordonata „obiectului ei", critica trebuie sa intretina „viu", prin incisivitatea propriului sau spirit, „climatul valorii" si „calmul" acestora. Primejdiilor care se trag din excesele teoretizante sau metodologice ale criticii, Cornel Moraru le adauga si citeva riscuri deduse din contextul actualitatii, fie ca e vorba de „impresia de opinie dirijata si de actiune critica manipulata", fie ca e vorba de „critica slagar", fie ca e vorba de ofensiva „spiritului mediocru tendentios", ce ameninta sa intoarca literatura noastra intr-un „moment premaiorescian". Aluziile la contextul cultural, social si ideologic, replica data demagogiei agresive prin denuntul „mediocritatii" ca „pericol real de deznationalizare" dechid supapa polemica a criticii, relevind fondul de transanta pe care e construit calmul interpretativ al textelor. Acestea inainteaza, pe scurtatura, spre notele decisive ale viziunii si spre dialectica metamorfozei, tinind descriptia in raza rigorii conceptuale si promovind-o spre propozitia emblematica, memorabila atit prin concizie, cit si prin forta sintetica. Austeritatea criticii lui Cornel Moraru nu reprima insa decit partial zvicnetul „liric" al conceptelor („poeziile lui Doinas ni se par alcatuiri de «forme senine» ce innopteaza in cuvint"), participarea traducin-du-se adesea, dar nu dincolo de rigoare, in mladieri metaforice ale limbajului.
Precise, adecvate si atente la compozitia unicitatii, comentariile lui Cornel Moraru sint proiectate ca sinteze.
OPERA:
Semnele realului. Sectionari critice convergente, Bucuresti, 1981;
Textul si realitatea. Bucuresti, 1984.
|
REFERINTE CRITICE:
A. Cosma, in Vatra, ia. 11, 1981;
D. Culcer, ibidem;
Tania Radu, in Flacara, nr. 14,1984;
C. Ungureanu, in Orizont, nr. 16, 1984;
D. Culcer, in Vatra, nr. 5, 1984;
Cristian Moraru, in Luceafarul, nr. 20, 1984;
A. Cosma, in Transilvania, nr. 7, 1984;
I. Bogdan Lefter, in Romania literara, nr. 31, 1984;
Z. Sangeorzan, in Cronica, nr. 32,1984: P. Poanta, in Tribuna, nr. 37, 1984;
I. Itu, in Astra, nr. 11, 1984;
M. Coman, in Tribuna, nr. 17, 1985;
Al. Pini, Critici si metode, 1989.
|
