Constantin Faca biografia
Constantin Faca opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
FACA Constantin, se naste la c. 1800, Bucuresti - moare in 7 mart. 1845, Bucuresti.
Dramaturg si poet.
Fiul lui Ioan (sau Constantin) Faca, clucer, si al Mariei (n. Hrisoscoleo).
Se trage dintr-o familie de boieri mijlocii de origine greceasca. Studiaza acasa si, probabil, la Acad. Greceasca de la Magureanu. Membru in Obsteasca Adunare (1838), presedinte al Tribunalului de Comert din Bucuresti (1842), procuror la inaltul Divan (1843).
Desi inrudit cu domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica, se numara printre opozanti, avind vederi liberale. Prieten cu Anton Pann, apropiat si de cercul lui Heliade-Radulescu, a fost membru al Soc. Filarmonice si un sustinator convins al teatrului romanesc.
Piesa Comodia vremii (1833) si dialogul Conversatii ridiculizeaza snobismul si galomania, intr-un mod destul de blajin insa, demonstrind aptitudini dramatice aflate inca in stare embrionara.
Cunoscut posteritatii multumita lui I. Heliade-Radulescu, care-l editeaza in 1860, Constantin Faca a lasat doar citeva fabule si poezii satirice (Vulpea, Ministrul, Blestemul lumii) lipsite de vigoare, dar nu si de duh, si isi datoreste locul in istoria literara mai ales celor doua incercari dramatice. Piesa Comodia vremii, cunoscuta si cu titlul Frantuzite le, scrisa in 1833 si jucata in 1835 de elevii Scolii de Mimica si Declamatie a Societatii Filarmonice, se numara printre textele de debut ale dramaturgiei pasoptiste. Ea denota mai curind inclinarea satirica a autorului si acordarea lui la spiritul vremii (ridiculizarea frantuzomaniei va fi unul dintre caii de bataie favoriti ai comediilor acestei epoci), capacitatea de observatie si puterea de a schita portrete comice, decit indeminarea in alcatuirea unei actiuni dramatice.
Compusa in versuri si impartita in trei acte, Comodia vremii e, de fapt, o insailare de scene scurte, insuficient elaborate, nu lipsite de haz, dar fara a depasi stadiul de pretext dramatic. Desi inspirata de Pretioasele ridicole, miezul actiunii e diferit de cel al piesei lui Moli6re: eroinele lui Constantin Faca nu sint inselate in pretentiile si sperantele lor de a-si popula salonul cu tineri educati si la moda, ci impiedicate sa-si realizeze proiectul, prin hotarirea ferma a tatalui de a nu ingadui in casa lui instapinirea noului mod de viata. Dimitrache, Simion si Panaiotache nu sint niste impostori, ci, ca si Elena si Luxandra, reprezentanti ai tinerei generatii, lipsiti de sanatosul respect pentru economie si avere, furati de mirajul unei pseudoculturi reduse aproape exclusiv la mondenitate, dar inzestrati totusi cu o anume subtirime de cuget si maniere care lipsesc cu desavirsire „batranilor".
Conflictul ia nastere deci nu intre pretentii si realitate, ci intre parinti si copii, reprezentind moduri diferite de comportare, de abordare a vietii si de ierarhizare a valorilor ei. Autorul nu e de acord cu mondenitatea exagerata ce risca sa devina parazitism si persifleaza manifestarea ei exterioara cea mai frapanta, galomania lingvistica, dar atitudinea lui nu e lipsita de oarecare nuante. Mai intii, frantuzis-mul exprimarii tinerilor nu e mimat, ci autentic: nici una dintre vorbele folosite nu e gresit inteleasa si nici incorect pronuntata (.abia doua sau trei verbe primesc desinente grecesti); stil-cirea cuvintelor franceze e doar o falsa impresie de natura vizuala, datorata transcrierii lor in alfabet chirilic, iar efectul comic se datoreaza contextului neaos in care sint plasate. Apoi, batrinii nu sint scutiti nici ei de privirea ironica a autorului: sfaturile lor, oricit de intelepte, recurg mai putin la argumente temeinice si mai mult la stereotipii de gindire, iar idilica lume veche pe care o regreta e, de fapt, una a comoditatii intelectuale si a patriarhalei chiverniseli.
Datorita caracterului schematic al subiectului, confruntarea celor doua puncte de vedere e pur declarativa. Finalul nu e un adevarat dezno-damint: desi momentan coconul Ianache invinge, cuvintele lui fac sa se prevada o serie intreaga de rebeliuni familiale viitoare. Autorul nu ofera deci o solutie, ci-l lasa pe spectator sa aleaga una conforma cu propriu-i punct de vedere, multumindu-se sa atraga atentia asupra slabiciunilor fiecareia dintre pozitiile aflate in confruntare. Mai categoric este Constantin Faca in dialogul Conversatii, in care, mizind tot pe efecte de comic lingvistic, pledeaza pentru teatrul national si denunta snobismul neintemeiat al celor ce-l dispretuiesc.
OPERA:
Din ale lui Constantin Faca, in I. Heliade-Radulescu, Poezii inedite, Bucuresti, 1860;
Como-dia vremii (Frantuzitele), in trei acte, in versuri, ed. dupa original cu o introducere de V. Vircol, Bucuresti, 1906;
Frantuzitele. Comedie farsa in doua acte in versuri. Satire si fabule, pref. si comentarii de I. Heliade-Radulescu, ed. noua, tiparita prin ingrijirea d-lui 1.. Rosea, Bucuresti, 1906;
Primii nostri dramaturgi, ed. ingrijita si glosar de Al. Niculescu, antologie, studiu introductiv si notebio-bibliografice de FI. Tornea, Bucuresti, 1956;
inceputurile teatrului romanesc, antologie, pref. si note de T. Avramescu, Bucuresti, 1963. |
REFERINTE CRITICE:
G. Bogdan-Duica, Istoria literaturii romane moderne, 1923;
G. Calinescu, Istoria;
. Massoff, Teatrul romanesc, I, 1961;
idem, Istoria teatrului in Romania, I, 1965;
I.L.R., II;
D. Popovici, Romantismul .
|
