Cercel Petru biografia
Cercel Petru opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
PETRU Cercel, se naste la 1545 - moare in .
Carturar umanist. Fiul legitim al lui Patrascu cel Bun (1554-l557) si fratele lui Mihai Viteazul.
Trimis de tatal sau ca ostatic de fidelitate la Poarta pe cind avea zece ani (aug. 1555). Dupa moartea parintelui, fiul este exilat impreuna cu fratele sau Patrascu in insula Rhodos, la cererea noului domn Mircea Ciobanul.
De aici, fuge in Siria la Doamna Chiajna, ruda sa, aflata in exil la Alep. Ramine pina la 19 aug. . Revine la Constantinopol, de unde ia drumul Munteniei (1571), incercind - fara succes - sa dobindeasca tronul. Se retrage in Transilvania, la Brasov, cautind sa-si realizeze planul cu ajutorul refugiatilor munteni. imprejurarile il silesc sa ia calea pribegiei inca zece ani. in 1572, pleaca in Polonia sperind in sprijinul regelui Sigismund August. Moartea acestuia il determina sa caute refugiu la imparatul Germaniei, Maximilian, care, insa, moare la rindul sau. Dupa aproape doi ani (1575-l577), se indreapta spre Italia, unde, la Genova, il intilneste pe Franco Sivori, devotatul sau viitor secretar. La Roma ramine opt luni, timp in care, gratie prieteniei cardinalului Morone, cunoscut in Germania, cistiga de partea sa mai multi cardinali, primit fiind de Papa Grigore al XIII-lea.
Cu recomandari papale pleaca in-Franta (ian. 1579), unde e bine primit de regele Henric si regina-mama, Ecaterina de Medici, care-i acorda toate cele necesare „pentru a trai ca un principe". isi face prieteni printre personalitatile politice de la curte -ducele Francisc de Anjou, fratele regelui, contele de Germigny, trimis ambasador la Constantinopol cu scopul de-a cistiga tronul muntean pentru Cercel Petru, Berthier, devenit secretarul sau s.a. La insistentele acestora, sultanul Murad III incepe sa fie asaltat, din primavara lui 1579, cu interventii in favoarea pribeagului - „principele ereditar al Marii Valachii".
Dupa lungi tratative, in 6 sept. 1580, primeste permisiunea de-a se duce la Constantinopol, chemat de Sultan, acordindu-i-se un pasaport (pastrat in arhivele din Modena) de trecere prin provinciile turcesti.
Ecaterina de Medici scrie (ian. 1581) principilor italieni ai Savoiei, Ferrarei si Venetiei rugindu-i sa-i favorizeze calatoria, inceputa in 6 febr. in 3 mart., soseste la Venetia; ambasadorul Frantei raporteaza regelui sau (17 mart. 1581) ca l-a prezentat Dogelui; primit in Senatul Serenissimei, tine un discurs care lasa o „foarte buna impresie". E condus sa viziteze tezaurul San Marco, Arsenalul, monumentele. I se pun la dispozitie o mie de scuzi si o galera care sa-l transporte la Ragusa, de unde, calari, impreuna cu suita sa amplificata la 40 de persoane, isi continua drumul spre Constantinopol, unde ajung in mai. Sint gazduiti in gradinile din Pera, la casa ambasadorului Frantei, de Germigny, care va continua sa-l instiinteze la Fontainebleau pe suveran de mersul „afacerii" printului valah, puternic contracarata de vizitele si intrigile romanilor rivali.
Totusi, in 24 iun. 1583, ii sint aduse la sediul ambasadei insemnele domniei, isi cumpara un palat si pina la plecarea din capitala turceasca (15 aug.) isi petrece timpul in continua sarbatoare. La inceputul lui sept., soseste pe pamintul tarii. Ca raspuns la misivele prin care il tinuse la curent cu etapele drumului spre Muntenia al cortegiului domnesc, de Germigny ii adreseaza la 1 sept. lui Franco Sivori o lunga scrisoare cu amanuntite sfaturi de buna purtare pentru proaspatul consilier domnesc: zel, prudenta, fidelitate, modestie, integritate, „dolcezza temperata" erau recomandarile opuse „planurilor de cistig si trafic" ale celor ce si-ar fi propus sa mearga in Valahia ca pentru „a aduna snopi din gradina aurita". Inaugurarea domniei are loc printr-un act ce-i sporeste prestigiul european - rascumpararea unui mare numar de sclavi crestini aflati la Constantinopol. incepe organizarea tarii si distribuirea functiilor. Pe linga boierii autohtoni, se inconjoara cu o multime de straini: francezi, italieni, greci, intentionind sa-si formeze „o curte literara" dupa model occidental.
In scurta sa domnie (de pina la 15 mart. 1585), a incercat unele reforme, ramase in stadiul de proiect: dotarea artileriei - pentru care fondeaza o turnatorie de tunuri -restaurarea patrimoniului de palate, biserici, manastiri, unele refacute (biserica din Capresti-Arges, manastirea lui Neagoe Basarab din Curtea de Arges, mitropolia din Tirgoviste), altele edificate din temelii (manastirea Mislea-Prahova, Biserica Domneasca din Tirgoviste). Amplifica si transforma palatul de resedinta tirgovisteana, adaugindu-i „frumoase si nobile apartamente", gradini cu sere pentru plante exotice, o piata cu trei fintini, unde conduce apa subteran prin tevi groase de pin. Contaminati, boierii locali incearca sa-i imite zelul edilitar. Planuieste o cruciada europeana contra turcilor. Toata lumea parea multumita cu noua domnie. Nesatiul Portii, presiunea tributului si-a creditorilor, intrigile si uneltirile supraofertantilor din partida adversa a lui Mihnea conduc la rasturnarea si mazilirea sa (mart. 1585). la din nou drumul pribegiei, traverseaza Transilvania, e tradat de fostul sau camerier, Toma Koch, si arestat la Medias; mutat la inchisorile din Chioar si Hust. Sivori intreprinde repetate demersuri de eliberare. In noaptea de 30 spre 31 aug., reuseste sa evadeze spectaculos, indreptindu-se spre Casovia. La 8 sept., trimite o scrisoare plina de mustrari lui Sigismund Bathory pentru tratamentul inuman ce i-a fost aplicat si jefuirea averii. imprejurarile transilvanene ostile il decid sa mearga la Venetia si Roma in vederea altor tentative de redobindire a tronului. Pleaca in dec. din Casovia, ajunge la Viena la inceputul lui ian. 1588, iar la sfirsitul lunii, se afla la Venetia.
Se abate pe la Loretto, spre a multumi Fecioarei pentru ca l-a salvat din atitea pericole. La Roma, isi inchiriaza o casa linga biserica Trinita dei Monti^fara sa piarda contactul cu Constantinopolul. isi pune in miscare relatiile si in mai e rechemat spre a fi reasezat in domnie. in drum spre Poarta survin schimbari nefavorabile. Tronul e dat lui Mihnea. Cercel Petru va fi inchis in „Cele sapte turnuri" pina in febr. sau mart. 1590 cind, scos, cu nasul si urechile taiate, e pornit spre insula Rhodos, pentru ca pe cale sa fie aruncat in mare. Framintata existenta a acestui „mindru exemplar al renasterii romanesti" a fost urmarita si consemnata de secretarul sau. Franco Sivori, in Memorialul tinut intre 1581 si 1589 - document considerat a fi o monografie contemporana asupra lui Cercel Petru, dar si a Tarii Romanesti la sfirsitul secolului al XVI lea. Elogiul calitatilor sale a fost facut de Stefano Guazzo, Dialoghi piacevoli (1586). Portretul din fresca de la manastirea Caluiu ni-l arata tinind in mina un plic sigilat - indicativ metaforic al atentiei de care s-a bucurat in mediile diplomatice europene si semn al preocuparilor sale literare, mostenite si de fiul sau mai mic Petrascu. Prin inzestrarea fizica si formatia intelectuala, rafinate in ambianta Renasterii italiene si la curtea „libertina si artista" a Frantei, unde „Desportes primea o abatie pentru un sonet", nenorocosul principe pribeag iradiaza ceva din aura ideala de curtean in proiectie balthasar-castiglionesca.
In afara bogatei corespondente, a celor sapte memorii, adresate unor regi. Papei, dar cuprinzind si discursul din Senatul venetian sau relatarea incoronarii, pe linga setul pierdut al eboselor din inchisoare, opera sa e ilustrata printr-o celebra Rugaciune. Evocata in cartea lui Guazzo, ea ar fi „un evlavios capitol pe care el l-a compus si mi l-a trimis de la Curtea Frantei, fiind in anul al douazeci si doilea al vietii sale, pe care capitol cu bucurie il tin totdeauna la mine, oriunde ma duc, fiindu-mi o placuta amintire din partea lui si o neindoielnica si virtuoasa marturie a unirii spiritului sau cu Domnul, si fiindu-mi in acelasi timp si de invatatura". Cavalerul Guazzo apreciaza in cursul convorbirii datate 1581 arta acelor versuri: „Cu adevarat capitolul acesta slaveste pe pamint si in cer pe autorul lui, caci e plin de o suflare pe atit de evlavioasa pe cit de poetica, si ma gindesc ca lungile si tristele lui rataciri i-au cistigat acestui Principe, pe linga alte daruri, si aceasta mare cinste de a fi numarat printre poetii toscani, care fericire abia de se gaseste la vreun principe italian in ziua de azi". Reproduse de Gr. Tocilescu (1874) si fragmentar de R. Ortiz (1916), versurile italiene ale psalmului scris in terza rima au fost traduse in romaneste de Al. Cioranescu (1935), care subliniaza ca „stihuitorul stie sa puna in contrast marirea divinitatii si nemernicia fapturilor omenesti". Dupa ampla invocatie, rugaciunea propriu-zisa dezvolta aspiratia catre „fericirile certe pe care le fagaduieste credinta", viziunea contopirii cu divinitatea, insotita de „cererea sprijinirii slabiciunilor lui". Prin recursul la dumnezeire in circumstante imperative de singuraf-.e si deznadejde, dar si prin „strasnica rabdare", autorul se regaseste in imaginea biblicului Iov. Desi fugitiva, aluzia la „Ursitele ne-n-duplecate" asterne asupra versurilor psalmului o persistenta umbra de mitologie pagina.
OPERA:
Capitolo del Prencipe di Valacchia, in Stefano Guazzo, Dialoghi piacevoli, Venezia, 1586;
Rugaciunea Domnului muntean, trad. si comentarii de Al. Cioranescu, in Revista Fundatiilor Regale, nr. 9, 1935;
reeditare: Imn, in Literatura romana veche, I (1402-l647), 1971.
|
REFERINTE CRITICE:
Stefano Guazzo, Dialoghi piacevoli, 1586;
Franco Sivori, in St. Pascu, Petru Cercel si Tara Romaneasca la sfirsitul sec. XVI, 1944;
Gr. Tocilescu, in Columna lui Traian, 1874;
R. Ortiz, Per la storia della cultura italiana in Romania, 1916;
Al. Cioranescu, in Revista istorica, nr. 7-9, 1935;
Al. Cioranescu, in Revista Fundatiilor Regale, nr. 9,1935, P.P. Panaitescu, Originea lui Petru Cercel, 1936;
G. Calinescu, Istoria;
G. Ivascu, Istoria;
G. Mihaila, in Literatura romana veche, I, 1971;
Pimen Constantinescu, in Actele celui de al XH-lea Congres international de lingvistica si filologie romanica, I-II, 1971;
Ov. Drimba, in Tomis, nr. 14, 1973;
G. Nistor, in Transilvania, nr. 10, 1977;
Pimen Constantinescu, in Transilvania, nr. 10, 1977, R. Boureanu, Frumosul Principe Cercel, 1978.
|
