Cella Delavrancea biografia
Cella Delavrancea opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
DELAVRANCEA Cella, se naste la 15dec. 1887, Bucu-resti - moare in 9 aug. 1991, Bucuresti. Prozatoare. Fiica lui Barbu Delavrancea si a Mariei (n. Lupascu). Talent precoce, dotata cu o rara sensibilitate pentru muzica, concerteaza de la o virsta frageda. Studii in familie, apoi la Conservatorul din Bucuresti, dupa care pleaca la Paris pentru a-si desavirsi arta interpretativa. Concerteaza in toata Europa, bucurindu-se de o binemeritata celebritate, talentul ei fiind recunoscut si de catre G. Enescu, cu care are privilegiul sa apara pe podium. Debut literar in Bilete de papagal (1929). Autoarea, pentru care literatura a insemnat intotdeauna un vio-lon d'Ingres, isi va relua colab. in presa abia in 1935, publicind critica muzicala si note de expozitie in Le Moment, Muzica si poezie, Cuvintul (face vilva in epoca relatia ei cu Nae Ionescu), Curentul etc, iar dupa 1947, in principalele revista ale vremii (Contemporanul, Gazeta literara, Secolul 20 etc).
Debuteaza editorial in 1946, in urma unui concurs al Editurii Cultura Nationala, cu volum de nuvele Vraja, primit cu elogii de catre VI. Streinu, Perpes-sicius si Serban Cioculescu. Prof. de liceu la Bucuresti (1950-l954); din 1954 preda pianul la Conservator. Arpegii in ton major (1970) si Mozaic in timp (1973) cuprind art., cronici dramatice, plastice si muzicale publicate in perioada 1935-l970 in presa din Capitala, cel de al doilea volum incluzind si o sectiune de note de calatorie si de amintiri despre Barbu Delavrancea, . L. Caragiale. Mateiu I. Caragiale si Al. Vlahuta. Romanul de dragoste O vara ciudata (1975) intregeste arta unei prozatoare suave, care cultiva o atmosfera de inalta spiritualitate, prelungita in inefabil si muzical, tulburata pe alocuri de discrete furtuni launtrice. Cartile de dupa 1980 apar prin devotamentul de editor al lui Valeriu Rapeanu: masivul volum Scrieri (1982) antologheaza, cu aparatul stiintific de rigoare, intreaga opera de pina atunci, completat cu Trepte muzicale (1984), care grupeaza o serie de texte radiofonice din perioada 1942-l944, si cu volum memorialistic indirect Dintr-un secol de viata(1987), vestigiu memorabil al unei vieti de o lungime incredibila.
In 1909, I. L. Caragiale elogia in coloanele Universului un „copil-minune. Cella Delavrancea, care domesticeste un monstru salbatic: Arta".
Dincolo de nuanta ei abil complezenta, nota marelui dramaturg releva o conditie existentiala: muzica (receptata ca arta de esenta apolinica) a reprezentat intotdeauna pentru Cella Delavrancea un refugiu in spiritual, o forma de sublimare launtrica si o modalitate de desavir-sire sufleteasca. „Arta d-nei Cella Delavrancea - nota Mihai Ralea in 1921 - e cerebrala si hranita de cerebralitate. Ea e un produs de ordinul al doilea, in care inteligenta, prefacind datele naturii, s-a transformat ea insasi in sentiment." Literatura Cellei Cella Delavrancea nu poate fi inteleasa fara relevarea acestui ideal de natura muzicala. S-ar putea spune ca pentru ea universul inseamna in primul rind ritm si simetrie, sinte-tizindu-se intr-o ratiune de ordin spiritual, care se afla deasupra intimplarii si a arbitrarului, inglobindu-le. Scrise intr-o perioada in care literatura romana era dominata de proza frusta a „autenticitatii" (de aici si lipsa de receptivitate a unor critici in mare parte tineri), cele sase nuvele din Vraja (1946) emana o atmosfera rafinata, de intelectualitateelevata, cu personaje (cele mai multe feminine) deseori memorabile, capabile de sentimente si drame sufletesti profunde, exprimate insa discret, printr-o superioara forta de sugestie care releva o exceptionala capacitate a dominarii pasiunii prin spirit.
Afinitatile dintre protagonisti se stabilesc si ele printr-o mare concentrare intelectuala a senzatiei, in stare sa surprinda esenta muzicala a universului- Ei nu comunica prin prietenii spontane sau legaturi facile, ci prin „ritmuri" si sinestezii subtil articulate in punti inefabile. Erotica (mai intotdeauna unul dintre telurile tribulatiilor personajelor) este lipsita de orice aluzie senzuala, consfintind de cele mai multe ori o comuniune spirituala care destrama arbitrarele bariere geografice si de limba dintre parteneri. Placerea, iubirea - oficiate intr-un decor exotic - se intrupeaza in „ritmuri" inefabile, pe cind neplacerea, lipsa de afectivitate au intotdeauna darul sa tulbure ordinea muzicala a firii.
Exista la nivelul de profunzime al volumului o accentuata obsesie dihotomica a idealului elin, filtrata prin perspectiva moderna, impusa de Fr. Nietzsche. Astfel, in Geamana, Giulia intruchipeaza tipul meridional, dionisiac al femeii, pe cind Aliki, spre care se indreapta admiratia tuturor, pe cel apolinic. Mai mult decit doua modele livresti, ele reprezinta polarizarea posibila a uneia si aceleiasi atractii, fascinatia reciproca pe care o incearca cele doua femei, oferind una dintre caile de intelegere a sensibilitatii autoarei. Remarcabila este si nuvela Semnul, dominata de raceala mefistofelica a impenetrabilei Frau Moeller, una dintre rarele prelucrari ale motivului diavolului in literatura romana, solutionata insa din exterior, fara nici o aluzie la drama cunoasterii care asigura maretia clasica a personajului. Scris in maniera cunoscuta, romanul de dragoste O vara ciudata (1975) adauga la impresia generala o abia perceptibila oboseala, care traverseaza paginile destinului monoton al unor per-sonaje-prototip, excedate de inactivitate. O atmosfera idilica de extractie postsamanatorista (in aliaj cu unele accente decadente) mareste impresia de artificialitate si anacronism. indragostit „subit" de sotia amfitrionului sau, un arheolog grec ii cere acestuia „un sfat", care i se ofera cu aceeasi netulburata naturalete, pentru ca „grecul era un om de buna calitate".
In alt loc, cucerita de jocul avintat al unui taran, o doamna in virsta exclama cu sinceritate: „Quel beau danseur!" Singele devitalizat al unor aristocrati crescuti in codul efuziunilor reprimate isi cere citeodata drepturile si atunci protagonistii se grabesc sa-si creeze senzatii tari: se ratacesc in padure, gonesc in zigzag cu masinile etc. Cronicile si articolele din Arpegii in ton major (1970), amintirile, portretele, notele de calatorie din Mozaic in timp (1973) sint transcrieri fidele aleunorimpresii nealterate de perspective teoretice, in care autoarea surprinde o totalitate a nuantelor, de la senzualitatea matasoasa a culorii pina la vibratia imateriala a structurilor plastice si muzicale. Nu pot fi ocolite, pentru intregirea perspectivei, rememorarile incluse in volumele Scrieri (1982) si Dintr-un secol de viata (1987), dedicate vietii ca miracol, remarcabile prin stil si candoare, chiar daca sint redactate la o virsta neverosimila. Un om care ii intilnea firesc pe Rilke, Valery sau Maurois, care frecventa saloanele franceze de lux, unde atlazul draperiilor mai pastra ceva din umbra bolnavicioasa a lui Proust, e un martor ilustru, singular la noi intr-un peisaj al biografiilor cenusii, ariviste, dar Cella Delavrancea a avut forta - venita din educatie - de a nu-si mitiza existenta, lunecind firesc din exceptionalul destinului interbelic in marasmul proletar si egalitarist de dupa cel de-al doilea razboi mondial, ceea ce dezvaluie o constanta a notatiilor sale prea putin relevata de catre critica, si anume aceea a conceperii vietii ca pe o partitura de solitudine. Ideea revine des in paginile scrise de Cella Delavrancea, fiind formulata inca din 1937, intr-un scurt text despre Henriette-Yvonne StahP, care - scria pianista - „se apara de povara relelor printr-o existenta unde tacerea este piatra scumpa si solitudinea unduieste in jurul ei ca un cintec, pe care ea singura il aude".
OPERA:
Vraja, nuvele, Bucuresti, 1946 (alte ed.: 1967;
1973);
Arpegii in ton major. Bucuresti, 1970;
Mozaic in timp. Impresii. Calatorii. Portrete. Amintiri, Bucuresti, 1973;
O varaciudata, roman. Bucuresti, 1975;
Scrieri, Bucuresti, 1982;
Trepte muzicale, Bucuresti, 1984;
Dintr-un secol de viata ed. ingrijita, studiu introductiv, note de V. Rapeanu, Bucuresti, 1987 (ed. II, 1988). |
REFERINTE CRITICE:
VI. Streinu, Pagini, II;
Perpessicius, Opere, II, 1967;
L. Calin, Portrete si opinii literare, 1972;
L. Kallustian, Simplenote, III, 1983;
V. Rapeanu, Memoria si fetele timpului, 1983;
Z. Ornea, Actualitatea.
|
