Barbu Paris Mumuleanu biografia
Barbu Paris Mumuleanu opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
MUMULEANU Barbu Paris, se naste la 1794, Slatina - moare in 21 mai 1836, Bucuresti.
Poet.
Isi petrece tineretea in casa lui C. Filipescu, bun cunoscator al poeziei europene, de unde familiarizarea lui Barbu Paris Mumuleanu cu versurile lui Lamartine, Hugo si Byron.
Lecturi din Anacreon si Hristopoulos, dar si din Biblie, I. Barac, poetii Vacaresti, C. Conachi si clasicii Hesiod, „Omir", Ovidiu. Debut cu Rost de poezii adeca stihuri (1820). insoteste volum urmatoare (Caracteruri, 1825; Plingerea si tinguirea Valahiei, 1825) cu prefata care militeaza pentru cultura nationala; in sens estetic, acestea imbina o poetica a clasicitatii cu intuitii romantice.
Girat de Heliade, patron al mai tuturor poetilor munteni de la inceputul secolului trecut, Barbu Paris Mumuleanu contrage in scrierile sale (1820-l836) un drum pe care literele europene l-au parcurs in mai bine de un veac (D. Popovici).
Importanta sa rezida, prin urmare, mai curind in constituirea unei poetici eterogene, anuntind totusi epoca moderna, decit in axiologia discursului literar propriu-zis.
Marile curente se esaloneaza continuind sa si coexiste in volumele sale, incit Barbu Paris Mumuleanu poate fi privit ca moment exponential al tranzitiei de la anacreontism la lirismul modern. intr-adevar, aflam in stihurile sovaitoare ale tinarului protejat de boierul Filipescu fiziologii de tip labruyerian (Caracteruri), fabule, iar in prefata elogii ale „vestitului Omir", „Evripid" „Boalo", toate repere clasice. Madrigalul este neoanacreontic la modul balcanic, in linia Vacarestilor, continind simbolul focului devorator in melopeea erosului:
„De mult dor, dureri m-au prins,
Pieptul meu, cuptor nestins,
Arde, arde ne-ncetat
Flacari scoate necurmat"
(Pricini de amor). |
Deschiderea culturala a lui Barbu Paris Mumuleanu motiveaza ideile iluministe receptate si dinspre Scoala ardeleana, dovada citarea lui P. Maior ca filolog. Prefata la Caracteruri (1825) ni-l arata pe Barbu Paris Mumuleanu afurisind „luxusul" si ierarhia feudala, invocind „luminarea neamului" prin invatatura, „izvorul intelepciunii", „lumina din lumina".
Este adevarat, pe de alta parte, ca prima poezie din volumul debutantului, Oda rivnitoare spre invataturi, recomanda accederea la un „scop inalt" prin „stiinte filosofesti", enuntind avani la lettre un sincronism cu forme specifice:
„Pilda-avem pe evropeiV Carora sa le urmam;
Intr-adins si cu temei,
Ce chip sa-ntrebuintam".
In Plingerea si tinguirea Valahiei (1825), ce justifica sintagma eminesciana („Mumulean, glas cu durere"), mai exista ideea, tot iluminista, a „sfatuirilor" catre multime, abolirea discordiei si instaurarea legilor „moralicesti".
Foarte putinele versuri citabile din aceasta etapa contin blestemul din Plingerea si cel mult cite un detaliu veridic din Caracteruri. La Barbu Paris Mumuleanu, descoperirea lirismului si, o data cu acesta, a poeziei coincide cu asumarea poeticii preromantice si romantice, asa cum s-a intimplat cu V. Carlova sau Gr. Alexandrescu. Faptul va fi limpede in volumul postum din . E drept ca si anterior o inainte cuvintare la Rost de poezii (1820) conceptualiza, anticipind surprinzator momentul romantic romanesc, geneza adinc subiectiva a poeziei printr-o „miscare a patimilor celor dinlauntru" la care contribuie „fandasia". Alta prefata, Precuvintare din 1825, enunta, in acord cu Herder si Doamna de Stael, locul de Poeta Vates al lui „Omir" in „inceperea" tuturor „neamurilor din vechime si pina acum", poezia primitiva fiind matricea filosofiei si a stiintelor, de o superioritate evidenta asupra celor din urma. Sensibilitatea preromantica a lui Barbu Paris Mumuleanu, daca e s-o discernem, rezida in elogiul sensibilitatii, al lacrimilor melancoliei tandre cu modele probabile in Young, Legouve, Ossian; in simboluri claustromorfe tipice, ca mormintul (Gray), tristetea dumbravilor autumnale (Thomson), sugestia timpului ireversibil, simbolul clopotului, „organ mult intristacios". Aceasta poetica, oricum noua fata de experienta anacreontica, se conjuga pitoresc cu o topica si un lexic arhaizante. (Sursele pot fi in Biblie si Dosoftei.)
Individul, consumat afectiv de „simtire", traieste frenetic, „cu cumplire", sfirsind in mod romantic, prematur: „Multi de simtire fierbinte/ De tineri intra-n morminte" (Pentru un om simtitor). Speranta, alta tema preromantica ce va strabate si la tinarul Eminescu, se numeste la Barbu Paris Mumuleanu, slavizant, „nadejdea", fiind, in mod biblic, „cereasca hrana". „Lacramile" sale, in egala masura preromantice, marturisesc „mila si compatimirea" in „al virtutei templu"; sint insa si autohton-anacreontice, provenind de la Vacaresti si Conachi: „Lacrami, dulce mingiiere!/ Sarmanului muritor". Din aceeasi sensibilitate face parte ideea rousseauista a superioritatii rurale fata de coruptia citadina (inceputul omului si starea oraseneasca). Acorduri lirice mai personale, un vers eufonic cu tropi uneori surprinzatori apar la Barbu Paris Mumuleanu prin jonctiunea preromantismului sau cu sfera romantica lamartiniana mijlocita de patronajul lui I. Heliade-Radulescu. Ideea neasteptata din poemul Omul, cu posibil model lamartinian, enunta, intr-un lexic arhaizant, adincimea insondabila, chiar irationala, a eului:
„insumi spaimintat de mine, ma privesc, ma minunez,
Neputind a ma cunoaste, ramii mut, ma-nfiorez.
Ma pierz intr-a mea fiinta, ma caut cu iscodiri.
Nu-mi poci da hotar mie, caz in haos de gindiri
Sufletul se cerceteaza, vazindu-se-n trup strein". |
„Haos de gindiri", scindarea organicului uman in materie - „lut fragetos" -si spirit - „fiu al slavii", „duh fara de moarte" -reprezinta polarizarile ontologice centrale ale romantismului. Colosalul montan existent, ce-i drept, si la Rousseau, are la Barbu Paris Mumuleanu salbaticia cautata de romantici, „al pesterilor haos" si „a izvoarelor multime" care „in ochean merg deundind"; forma gerunziului marturiseste harul inventiei poetice. Socul afectiv in fata peisajului selenar, conscrat de Ossian si Lamartine, se traduce la acest poet al inceputurilor noastre prin „uimire" sau alte derivate ale substantivului, probabil cel mai frecvent in volumul postum. Vibratia in fata nocturnului face din Barbu Paris Mumuleanu un romantic constituit; noaptea lui vine „Cu steag negru-n-lunecos" (Noaptea); sinestezia il face sa afle sintagma „lumina racoroasa" pentru magia selenara (Luna). Frumoase sint si poemele care transcriu nostalgia temporalitatii in acorduri biblic-folclorice, bogate in enunturi aforistice:
„Vremea-nalta si ridica
Vremea face vremea slricaV Vremea suie si coboara,
Vremea surpa si doboara". |
Aceeasi romantica „uimire" insoteste placerea rememorarii in cel mai bun poem al lui ML, Memoria celor trecute. Toate sinonimele depresiunii, „dulce melanholie", „tristele si dulci oftari", „jale", insotesc descinderea poetului in „al vremii haos" care „trage" spre sine
„Frageda copilarie,
Anii cei nevinovati".
Adincul gol temporal are, in imaginatia inspirata de asta data a lui Barbu Paris Mumuleanu, o alta viziune spatiala a insondabilului, poate cel mai realizat trop, anii scursi „in labirintul uitarii". Alta intuitie, surparea eului si transferul sau in organismul vorace al timpului, se incheie cu constatarea:
„Toate fug, se-mprastiaza
Intr-un ceas, intr-un minut,
Nu mai este-al meu nimica
Ci-ale vremii ce-a trecut".
Barbu Paris Mumuleanu ramine exponential pentru racordarea la reperele estetice ale epocii sale, fara a fi renuntat la formele stilistice biblic-folclorice.
OPERA:
Rost de poezii adeca stihuri. Bucuresti, 1820;
Caracteruri, Bucuresti, 1825;
Plingerea si tinguirea Valahiei asupra nemultemirii streinilor ce au derapanat-o. Bucuresti, 1825;
Poesii, Bucuresti, 1837;
Scrieri, ed. si pref. de Rodica Rotam, Bucuresti, 1972. |
REFERINTE CRITICE:
I. Heliade-Radulescu, Viata poetului, in B.-R Mumuleanu, Poesii, 1837;
N. lorga. Istoria literaturii;
G. Calinescu, Istoria;
G. Ivascu, Istoria;
Al. Pini, Istoria literaturii romane, II, 1970;
M. Anghelescu, Preromantismul romanesc, 1971;
D. Pacurariu, Clasicismul romanesc, 1971;
P. Comea, Originile romantismului romanesc, 1972;
Elena Tacciu, Mitologie romantica, 1973;
D. Popovici, Romantismul romanesc. Studii literare, 1974;
N.A. Ursu, in Cronica, nr. 36,1975;
D. Pacurariu, Clasicism si tendinte clasice in literatura romana, 1979;
T. Vargolici, in Transilvania, nr. 5, 1980;
Ov. Densusianu, Literatura romana moderna, 1985;
idem, Opere, VI, 1985;
Al. Hanta, Idei si forme literare pina la Titu Maiorescu, 1985;
Elena Tacciu, Romantismul romanesc. I, 1985. |
