Aureliu Weiss biografia
Aureliu Weiss opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
WEISS Aureliu, se naste la 26 oct. 1893, Bucuresti -m. mai 1962, Paris.
Critic si eseist interesat in special de fenomenul teatral.
Fiul lui Leon Weiss, croitor, si al Anei (n. Goldstein), vara cu Marcel Iancu.
Termina Liceul „Matei Basarab" in 1912 si urmeaza dreptul la Univ. din Bucuresti, absolvit in . Avocat pledant in baroul de Ilfov pina in 1940, cind legile rasiste ii interzic practica. Dupa razboi, notabilitate a partidului taranesc (vicepresedinte al organizatiei din Bucuresti, in bune relatii cu Maniu) si personalitate proeminenta a vechiului establishment, care banuind ce vremuri se anunta, pleaca la Paris, probabil in . incepe sa publice cronici teatrale in Noua revista romana a lui Radulescu-Motru fiind inca elev de liceu; din 19 J 3 devine colaborator al Vietii Romanesti si apoi al Adevarului literar si artistic, unde isi publica 'mai toate art. si eseurile dedicate teatrului romanesc si european; o parte din acestea au aparut in doua voi., in 1923 (Studii literare) si 1929 (Autori si pareri)-, dupa amintirile fiului, in 1947 pregatea aparitia inca a unui voi., pierdut o data cu nationalizarea tipografiei). A activat intre razboaie si in gruparea „Poesis", impreuna cu Petru Comamescu s. a., iar dupa razboi in Asoc. „Cultura si progres", impreuna cu Gala Galaction, St. Soimescu s. a., vorbind in febr. 1947 despre Revolutia din 1907 in romanul romanesc. „Avocat de rasa, vorbitor de talent, care poseda si stiinta juridica, si spiritul combativ atit de necesar la bara", cum il descrie M. Sevastos , a publicat si in acest domeniu lucrari apreciate despre Gajul comercial, Contractul de transport etc. La Paris isi revede si dezvolta unele eseuri mai vechi despre teatrul lui Michel de Ghelderode, Pirandello etc., unele aparute si dupa moartea sa (prin grija fiului Dimitri), in franceza sau engleza, care se bucura de atentia criticii.
Plecind de la comentariul direct al spectacolului - criticul imagineaza in general teatrul in spatiul tridimensional al scenei — pentru Aureliu Weiss sint importante resorturile mai generale ale textului dramatic, modalitatile specifice de expresie a caracterelor, capacitatea unor tipuri eterne de a se intrupa in anumite ipostaze, definite psihologic si moral, liniile tipologice.
Autori pedilecti sint novatorii, chiar daca nu cei de ultima ora: Wilde si Shaw dintre englezi, Pirandello dintre italieni, Jules Romains dintre francezi si expresionistii germani, pe care ii prezinta intr-o conferinta la cercul „Poesis“ si apoi intr-un articol unde semnaleaza trecerea accentului de la „preocuparea exclusiva a analizei vietii individuale spre a o considera in raporturile ei mai largi cu familia si cu societatea". Integrat unui curent mai larg care considera teatrul ca un act total, unde textul, regia si interpretarea sint indivizibile, el se apleaca asupra specificitatii destinului autorului de teatru (Despre rolul autorului, 1929) sau a raportului dintre Teatrul si interpretii lui (1934), unde pune pentru prima data in termeni mai lamuriti problema contemporaneitatii perpetui pe care interpretul o impune eroilor din orice timp istoric, idee care va ilustra eseul sau din 1960 despre destinul marilor opere dramatice: „Opera dramatica n-are decit valoarea si sensul pe care fiecare generatie de cititori sau spectatori i-l imprumuta".
El este si un comentator subtil al prozei moderne, europene (Barbusse, Cehov, Galsworthy, Gide, France) si romane: admirator al lui Stere , in romanul caruia semnaleaza dinamismul cuceritor al actiunii, forta uriasa a acestei epopei dezordonate, timiditatea turghenieviana a eroului in fata femeii iubite, al lui Sadoveanu, sau al lui Rebreanu , caruia ii apreciaza superlativ Ciuleandra („cea mai armonios construita", „sobrietate desavirsita" etc.) si ii plaseaza in general personajele in contextul romanului european (Franga e un Lafcadio, Iuga e comparat cu Jolyon Forsythe sau cu patronul din romanul lui Mirabeau s. a.).
Eseistica sa e insa mult mai variata, staruind asupra criticii lui Ibraileanu ca model al criticii intelectuale, asupra temei „luceafarului" urmarita in diverse literaturi (la Bulwer Lytton, La Motte-Fouque, Giraudoux), dar si asupra supra-realismului pe care, intr-un comentariu prilejuit de manifestul lui Breton, il considera „noua religie a sfarimarii logicii, bunului gust, a oricarei ratiuni si a controlului intelectual in creatiunea operei de arta". Dupa emigrare, studiile sale despre Pirandello, Montherlant, Shaw, despre adaptarea operelor teatrale, puterea iluziei teatrale, tehnicile insesizabilului s. a. au atras atentia criticii din Italia, Franta si Belgia. Toate contureaza profilul unui eseist interesant, spirit mobil si disociativ, cu lecturi variate si foarte intinse, a carui prezenta excesiv de discreta in publicistica interbelica n-a fost suficient pretuita.
OPERA:
Studii literare, Bucuresti, 1923;
Autori si pareri, Bucuresti, 1929;
Le destin des grandes oeuvres dramatiques. Paris, 1960;
Le theatre de Luigi Pirandello dans le mouvement dramatique contemporain. Paris, 1965;
Le monde theatral de Michel de Ghelderode, Paris, 1965.
|
REFERINTE CRITICE:
O. Botez, in Viata Romaneasca, nr. 1, 1923;
D. Botez, ibidem, nr. 4, 1929;
Izabela Sadoveanu, in Adevarul literar si artistic, nr. 437, 1929;
D. Botez, Amintiri-, M. Anghelescu, in Revista de istorie si teorie literara, nr. 4, 1986.
|
