Aurel Dumitrascu biografia
Aurel Dumitrascu opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
DUMITRASCU Aurel, se naste la 21 nov. 1955, satul Sabasa, comuna Borca, judetul Neamt - moare in 16 sept. 1990, Bucuresti.
Poet.
Fiul lui Petre Dumitras-cu, silvicultor, si al Mariei (n. Ana).
Liceul „M. Sadoveanu" din Borca (1970-l974); Facultatea de Filologie a Univ. din Iasi (1983-l987). Dupa absolvirea liceului lucreaza ca merceolog si prof. suplinitor, iar dupa absolvirea facultatii, ca prof. si muzeograf la Muzeul de Arta din Piatra Neamt (din 1988). A debutat in revista Tomis (1976); debut editorial cu volum Furtunile memoriei (1984).
A colaborat la Convorbiri literare, Luceafarul, Cronica, Romania literara, Tribuna. Premiul Asoc. Scriitorilor din Iasi (1986). Poet al angoaselor disimulate intr-un discurs distorsionat, ce mizeaza pe deviatii si fracturi ale coeziunii, apropiindu-se de dicteul simulat, Aurel Dumitrascu uneste un lirism premonitoriu cu o scriitura care braveaza in gratuitate.
Intr-un ton parabolic, ce va ramine o constanta, chiar daca nu o dominanta a poeziei lui Aurel Dumitrascu, se deschide volumul de debut, Furtunile memoriei (1984). Sub un discurs lejer, nonsalant si distins, dar care trece din cind in cind prin subite contractii aforistice („averea este apanajul celor uluiti", „stiam ca disperarea e inter-mezzo-ul decrepitudinii"), creste, de fapt, un discurs angoasat despre solitudine, deviat de poet intr-o ostentativa lipsa de patetism:
„Am ramas singur cu pietrele
tare singur
uneori, seara, jucam impreuna
o partida de bridge". |
Poemul lui Aurel Dumitrascu e un discurs impotriva angoasei, iar poetul cauta sa bareze tendinta spre totala redundanta a celor doua. Elementele de dicteu, fie simulat, fie reprogramat, dau confesiunii o stare aparenta de delabrare, ce disimuleaza stringenta de fond a aceleiasi. Aceasta tehnica diversionista, de o presupusa eficacitate deten-sionanta, esueaza insa cu rigoare si poemul se transformaintf-o confruntare cu angoasa, chiar daca poetul va continua sa faca parada si sa-si sfideze propria stare:
„La capatul raftului tabla de otel de 2 mm
broaste wertheim yale sau zeiss eu cu
capul pe masa. punct, e drept ca nudul
inspira teama de moarte
chiar daca ofelia cu pielea ca brinza
nu mai spune prea multe
din acest tOM aflam ca haRAbaBUra e o chestiune de gust
din celalalt tom aflam ca judecatorii nu-s impresionati
de vinzoleli metafizice
[]
eu cu capul pe masa intre borcanele pline
cu fierea-pamintului ghintura crini
[] eu cu capul pe masa. punct.
ham! ham! buldogul vecinei
ham! ham! buldogul domnului critic." |
Scriind o poezie de ostentatii deconstructive, Aurel Dumitrascu comploteaza, fireste, si impotriva metaforei si a sugestivitatii, dar in devalmasia discursului sau el arunca din loc in loc, cu metoda, cite-un graunte iradiant, vibratil, pus sa contrasteze cu sarja sarcastica: „Omul e marginea de cer in care stelele pling. / Pamintul e numai cuvint." O subita coerenta discursiva si tematica se manifesta in al doilea volum - Biblioteca din nord (1986) -, organizat atit in jurul simbolului focalizator al cartii si al scrisului, pe evidente coordonate autospe-culare, caracteristice poeziei anilor '80, cit si in jurul unei premonitii funeste. Moartea invadeaza textele si viziunea ajunge adevaratul nucleu structuram al cartii: „Vin acasa si singur ma joc doar cu Moartea"; „Are si moartea parfum, o adulmeci";
„Pasarea care zboara pe cerul gurii
e rosie neagra albastra violacee
vinatorii numai vinatorii o numesc moarte"; „Totul ca o preajma de moarte"; „Toti stiu cintecul dulce al Mortii si eu il stiu
in vatin-du-ma cu el ziua si noaptea mereu" |
etc. Aurel Dumitrascu nu se lasa insa prins intr-un discurs autocompati-mitor si nici macar intr-unui infiorat. El continua sa braveze in poeme ce-si sfideaza atit coerenta, cit si gravitatea, ascunzind drama sub un rictus de gratuitate:
„Am aflat altceva despre mine: carnea ma-nseala
cu carne, ochiul cu martori.
Peste viata mea o ratusca jumulita
asculta beethoven."
„Cintecul dulce al mortii" precipita insa imaginarul in secvente revelatorii, de o incarcatura expresionista, imploziva:
„Doamne al acestor pasari
ce se repeta iesind din pamint.
Dar in picla rosietica nici o voce nu se aude
nici o conventie cu surisul; cui ii este frica
de pintec de gura?
Va veni o femeie va pune o frunza
pe ochiul meu suparat: e destul si atit.
Va fi ultima zi." |
OPERA:
Furtunile memoriei, versuri. Bucuresti, 1984;
Biblioteca din nord, versuri, Bucuresti, . |
REFERINTE CRITICE:
L. Ulici, in Romania literara, nr. 51, 1984;
Constanta Buzea, in Amfiteatru, nr. 1,1985;
Val Condurache, in Contemporanul, nr. 13, 1985;
R. C. Cristea, in Familia, nr. 4, 1985;
C. Livescu, in Cronica, nr. 8, 1985;
C. Tuchila, in Luceafarul, nr. II, 1985;
C. Pricop, in Convorbiri literare, nr. 5, 1985;
V. Condurache, ibidem, nr. 9, 1987;
N. Danilov, ibidem, nr. 4, 1987;
M. Mincu, in Romania literara, nr. 43, 1987;
R. Saplacan, in Astra, nr. 4, 1988;
Ioana Dinulescu, in Ramuri, nr. 12, 1988. |
