Aurel Dragos Munteanu biografia
Aurel Dragos Munteanu opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
MUNTEANU Aurel Dragos, se naste la 16 ian. 1942, comuna Buda (Republica Moldova).
Prozator si eseist.
Absolvent al Facultatii de Filologie a Univ. din Cluj (1964). Asistent la Institutul Pedagogic din Oradea.
Redactor la Contemporanul, Romania literara. Magazin si Tribuna scolii.
Debuteaza in presa literara din Cluj (1962) cu reportaje si art. de critica literara, iar editorial, cu volum de schite si povestiri Dupa-amiaza nelinistita (1967).
Publica romane de analiza psihologica si cu implicatii existentialiste (Singuri, 1968; Scarabeul sacru, 1970; Marile iubiri, 1977) si o culegere de eseuri dedicate unor scriitori romani si straini (Opera si destinul scriitorului, 1972). A scris prefata la volum semnate de Balint Tibor, Constantin Daniel, Molter Karoly, Iacob Sternberg s.a. Colaboreaza la Steaua, Tribuna, Luceafarul, Familia, Viata Romaneasca.
Aflat sub dubla incidenta a vocatiei eseistice si a tentatiei narative, Aurel Dragos Munteanu reprezinta, ca si Al. Ivasiuc, ipostaza romancierului cu disponibilitati mai degraba reflexive decit creatoare. Se observa in scrierile prozatorului o insuficienta asimilare artistica a ideilor filosofice, care apar adesea ca un adaos venit din afara. Cazul nu este nici nou si nici alarmant. D.D. Rosea, de pilda, a sesizat acest fenomen in opera lui Camus si Thomas Mann, iar C. Noica - in romanul lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre paminteni.
Culegerea de schite si povestiri Dupa-amiaza nelinistita (1967) sondeaza banalul existential, amanuntul nesemnificativ, care ascunde insa mari tragedii consumate in surdina.
Volumul se remarca prin autenticitatea gesturilor si a atmosferei incarcate de mister si fabulos, prin acuitatea explorarii feliilor de existenta sociala si a mecanismelor psihologice. Pretextul schitelor si povestirilor il constituie o problema morala, un caz de constiinta sau o introspectie. Unele din aceste motive, devenite adevarate obsesii, vor fi amplificate in micul roman Singuri (1968). Cartea se vrea, dupa marturisirea unuia dintre personaje, o dezbatere in jurul solitudinii fiintei umane in fata timpului. Autorul reia, intr-o maniera originala, o realitate traditionala, aceea a tirgurilor si locurile „unde nu s-a intimplat nimic". Personajele (functionari satesti, un licean, un sofer, un intelectual frantuzit, un actor ratat etc.) sint condamnate la o viata banala, stereotipa, neputind comunica unele cu altele. Scris din perspectiva voit antitraditionalista, folosind aproape toate tehnicile narative ale ultimelor decenii, microromanul lasa adesea impresia artificialitatii si a tehnicitatii, fascinatia ideilor nefiind animata de suflu creator si imaginativ. Cu multe rezerve din partea criticii a fost primit romanul-eseu Scarabeul sacru (1970). Intr-un interviu acordat lui A. Paunescu, Aurel Dragos Munteanu a pus aceste rezerve pe seama valorii si a caracterului insolit al romanului, neezitind sa si-l compare cu Ulysses al lui Joyce si Castelul lui Kafka, afirmind, intre altele, ca „valoarea Scarabeului va creste in timp, o data cu rafinarea constiintei noastre artistice si cu o lectura mai apropriata a romanului".
Avind in centrul dezbaterii „blestemata problema insolubila", cu toate implicatiile sale filosofice, etice si religioase. Scarabeul sacru reface, pe plan imaginar, prin thanatologul si omul de litere Georges Fotiade, experienta teribila a mortii, vazuta ca element determinant al echilibrului cosmic.
Opera si destinul scriitorului (1972) discuta problemele literaturii din perspectiva filosofiei culturii, fiind convocati, in acest sens, mari ginditori si artisti, incepind cu antichitatea si terminind cu epoca moderna si contemporana. Eseistul scrie cu aceeasi dezinvoltura despre suprarealismul postbelic, despre poezia franceza contemporana sau proza lui Aurel Dragos Munteanu Preda, F. Neagu, E. Barbu, A. Holban s.a. Uneori tonul devine encomiastic, iar insiruirea abuziva a numelor celebre, a citatelor si parafrazarilor oboseste prin pedanteria ostentativa. Pentru ilustrarea unor drame de natura intelectuala, cu adinci implicatii morale si psihologice, romanul Marile iubiri (1977) isi delimiteaza cadrul problematic in realitatile romanesti ale deceniului sase.
Roman deopotriva social, psihologic si politic, acesta sondeaza metamorfozele si crizele unor constiinte (profesorul Dauer, diplomatul Herescu, gazetarul Bejan etc), care nu se pot adapta noilor realitati ale epocii. Fara a avea o intentie documentara (desi printre personaje apar personalitati reale, ca G. Calinescu, Al. Rosetti, Th. Pallady), folosind doar ca pretext cazuri ale „obsedantului deceniu", Aurel Dragos Munteanu aduce in discutie probleme general umane mai profunde, cum ar fi degradarea, prin egoism si meschinarie, a celor mai puternice sentimente si valori sau revolta individului singuratic si fragil impotriva istoriei tiranice.
OPERA:
Dupa-amiaza nelinistita, povestiri. Bucuresti, 1967;
Singuri, roman. Bucuresti, 1968;
Scarabeul sacru, roman, Bucuresti, 1970;
Opera si destinul scriitorului. Bucuresti, 1972;
Marile iubiri, roman. Bucuresti, 1977. |
REFERINTE CRITICE:
Al. Protopopescu, Volumul si esenta, 1972;
L. Petrescu, Scriitori romani si straini, 1973;
M. Ungheanu, Arhipelag de semne, 1975;
M. Iorgulescu, Scriitori;
N. Ciobanu, insemne ale modernitatii, II, 1979;
M. Nitescu, Atitudini critice, 1983;
A. Sasu - Mariana Vartic, Romanul romanesc, II.
|
