Anghel Demetriescu biografia
Anghel Demetriescu opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
DEMETRIESCU Anghel, se naste la 5 oct. 1847, Alexandria - moare in 18 iul. 1903, Karlsbad (Cehia).
Critic literar si publicist.
Al treilea dintre cei noua copii ai lui Dumitru Simion, boiangiu, si ai Chrysantei (n. Velleanu).
Scoala primara si scoala reala la Alexandria; Liceele „Matei Basarab" si „Sf. Sava" din Bucuresti; Facultatea de Litere a Univ. din Bucuresti. Studii istorice si literare la Berlin (1878-l881). Prof. la Scoala Macedo-Romana (1866) si la Liceul „Sf. Sava" (din 1869). Preda Ib. greaca la Gimnaziul „Mihai Viteazul". Concureaza, fara succes, cu Gr. Tocilescu la catedra de istorie antica a Facultatii de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti. Titu Maiorescu, ministru al Instructiunii Publice, il numeste in Comitetul de conducere al Teatrului National (director I. L. Caragiale). Prof. la Liceul „Gh. Lazar" si la Seminarul „Nifon" (1890-l898). Prof. la Facultatea de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti (189l-l892). intocmeste, la cererea lui Spiru Haret, un raport pe baza caruia se infiinteaza primele bibi. populare (1898).
Colaboreaza la Foaia Societatii pentru cultura poporului roman, Tranzactiuni literare si stiintifice. Revista contimporana (din al carei comitet de redactie face parte in 1876), Romania libera. Conservatorul, Revista literara. Natiunea, Epoca literara. Convorbiri literare. In Literatura si arta romana publica temeinice studii de estetica literara (1896-l903).
Redacteaza sau traduce manuale scolare: Primele elemente de gramatica ellena (1872), Versiuni si teme asupra elementelor de grammatica ellena (1872), Elemente de geografia (1873), Convorbiri asupra istoriei naturale, in colab. cu St. Mi-chailescu (1876); traduce, din incredintarea Acad. Romane, Istoria romana de la Nerone pina la Alexandru Sever de Dio Cassius (1878).
Publica Patru conferinte de Titu Maiorescu (1883), Discursurile lui Barbu Catargiu (1886) si traduce din lb. engleza si adnoteaza Discursurile Lordului Macaulay (1895). Membru corespondent al Acad. (1902). Premiul Acad. (1878).
Critica lui Anghel Demetriescu e a unui rationalist; cultul auto rului pentru clasicismul grec si latin, pentru ordine si simetrie a creat o somptuozitate rece a stilului si o unitate abstracta a ideilor. In spatele operei se cauta aproape intotdeauna modelul si sentimentului i se opune logica preceptelor. Pedanteria merge pina la excesul de eruditie; impotriva unei afirmatii a lui G. Panu sint citati Darwin, Seneca, Petrarca, Vergiliu, Sapho, D-na de Stael, Herodot si Montaigne. „Un om coplesit de lecturile sale", asa il vede O. Papadima in Introducerea la volumul de Opere (1937).
Criticul e sclavul extraordinarei memorii a surselor, concepe arta ca o arhitectura severa, definitiva a documentului si controleaza fictiunea prin datele istorice, ajungind la rezultate astazi greu de acceptat. Lui Alecsandri i se reproseaza informatiile false din Ovidiu, „cuvintele de o formatiune nescuzabila" (n-ar fi stiut „ca in Roma se afla o singura piateta pentru vinderea delicatetelor" si ca in listele de bucate din anul XI nu figurau lamiile sau ca in timpul lui Pliniu insularilor nu le erau cunoscute portocalele). In Epigonii, Eminescu" confunda pe Dimitrie Cantemir, „principele invatatilor nostri", cu Constantin Cantemir, o „nulitate patenta" (D. Murarasu a dovedit insa ca sintagma „planurile din cutite si pahare" e intr-adevar caracterizarea printului, bazata pe cronica lui Nicolae Costin", si nu a tatalui sau, despre care Ion Neculce spusese cindva: „Mai des cu paharele si mai rar cu orihduielile"). Nu i se iarta poetului nici epitetul de „batrin" dat, in Scrisoarea III, unui domn tinar (lui Mircea), nici greseala de a-i atribui lui Baiazid Ilderim cuvintele lui Mohamed II (a da calului ovaz din pristolul de la Roma). „O asemenea idee, zice Anghel Demetriescu, era imposibila inainte de cucerirea Constantinopolu-lui." Se stie cum a reactionat G. Calinescu la modul acesta de a comenta literatura. Autorul nu era totusi ceea ce s-ar putea numi un polemist.
Dupa primele doua foiletoane Stiinta de contrabanda din Romania libera (1881), indreptate impotriva lui Gr. Tocilescu, in numarul in care aparea al doilea fragment se cerea, printr-o scrisoare, incetarea publicarii studiului. Mai tirziu, adversarul va fi elogiat si una dintre lucrari, cea despre Curtea de Arges, recomandata calduros printr-un raport din . Asa ni-l infatiseaza N. lorga, un temperamental, moralist din convingere, iubitor de iluzii, melancolicin limitele certitudinilor confectionate, sceptic din curiozitate: „Anghel De-metriescu era cunoscut ca un om cu o larga si solida cultura clasica, un intelegator de latineste si greceste cum nu se intimpla adesea, un degustator fin al vechii literaturi de cumpatare, masura si inalt mestesug in forma, un aprecia-tor calduros al unor. literaturi moderne pe atit de frumoase si de bogate, pe cit de morale, inaltatoare de suflet, cum sint literatura engleza si cea germana; un spirit doritor de a sti tot ce se scrie mai de capetenie in lume, de la volumul de versuri sau de nuvele pina la studiile speciale ale marilor invatati; un amator de carti care se gasea mindru si multamit ca intr-un cerc de vechi prieteni, fara uitare si fara moarte, in biblioteca strinsa cu dragoste timp de treizeci de ani, bucatica de bucatica." La cealalta extrema, portretul lui G. Calinescu, de o strivitoare ironie, simplificat pina la caricatura: „Eruditia lui consta in a spune lucrurile cele mai banale in forma cea mai plata („nu inteligent" - spunea despre el T. Maiorescu) si de a umple pagina cu citate decorative grecesti, latinesti, engleze, germane, franceze, italiene, fara nici un rost".
Omul ar fi fost toata viata „apasat de autodidacticism si scortos de pretentia exactitatii". Iubitor de antiteze, i-a fost dat lui Anghel Demetriescu sa ramina el insusi in posteritate prin cele doua aprecieri atit de diferite. T. Maiorescu il aminteste de doua ori in insemnari zilnice; la intoarcerea din Berlin il numeste in Comitetul de conducere al Teatrului National din Bucuresti (cu respectul desavirsit pentru latina si cultura antica, elev al lui Massim si Laurian, admirator al lui B.P. Hasdeu, tinarul nu putea deveni totusi junimist). Numirea ca presedinte intr-o comisie de concurs la Scoala Normala din Bucuresti (1891) incheie seria sporadicelor colaborari. Dar cronica din 1899 la Discursurile parlamentare, admiratia pentru spiritul de independenta, tactul, „comprehensivitatea inteligentei", „pasiunea pentru ce este bun si adevarat", claritatea stilului si logica demonstratiei omului politic erau o dovada ca T. Maiorescu si Anghel Demetriescu, dincolo de conditiile de oportunitate, se intilnesc pe terenul comun al idei lor generale. Studiile din Literatura si arta romana: Obiectul artei in general (1897), Poezia, raporturile ei cu celelalte arte (1898), Poezia si proza, raporturile dintre ele (1900), dezvolta o teorie care, in termeni putin modificati, putea fi intilnita in O cercetare critica asupra poeziei romane de la . Artele, citim la criticul junimist, sint un „repaos al inteligentei", „un liman de adapost"; omenirea, „impinsa in sufletul ei de forma apriorica a cauzalitatii", descopera in poezie „linistea contemplativa" si „repaosul intelectual", pentru ca poezia „este si trebuie sa fie un product al fantaziei".
Urmeaza ca poetul desteapta „aceleasi imagini sensibile in constiinta auditorului, ce trebuie sa le aiba el in fantazia sa". Nu alta este finalitatea artei si a poeziei in interpretarea lui Anghel Demetriescu Ea inalta sufletul in „regiunile idealului", poetul „transvazeaza fantazia sa in fantaziacelorlalti"cuajutorulcuvintului, „care desteapta in noi aceeasi sau aproape aceeasi lume ideala ca si lumea ce populeaza intr-un timp anumit constiinta artistului"; obosit de goana dupa util si adevar, omul isi gaseste repaosul „in lumea contemplatiunii". Obiectul exprimat prin poezie, simtamintul sau pasiunea apartin lumii interioare sau sufletesti; cercetarea critica maioresciana e categorica in delimitarea ei de cealalta, exterioara sau fizica. Nici pentru Anghel Demetriescu nu sint poeti decit cei ce fac „a se asimila lumea lor interna", capabili deci de a comunica ideile, imaginile si „simtimintile" lor. Al include in continuare in „critica cercurilor antijunimiste" ni se pare o eroare. Oarecare nemultumiri a produs studiul despre Mihai Eminescu (1903). Contemporanii au vazut in aceasta ultima manifestare publicistica a autorului un act de ireverenta fata de genialul poet, desi realitatea e cu totul alta. Anghel Demetriescu reactioneaza impotriva „pesimismului nevindecabil" al generatiei posteminesciene cu manifestarile de „dezechilibrare a ratiunii" in literatura si impotriva deceptionismului de parada.
Violenta de limbaj atingind numai fenomenul mai general al eminescianismului in urmarile sale nedorite. Sigur, autorul exagereazauneori, imagineaza un Eminescu al carui „caracter predominant" e trufia, de unde falsa concluzie ca poetul „nutrea intr-insul aspiratii nepotrivite cu facultatile sale"; clasicul deplinge lipsa „seninatatii marete, care este izvorul sanatatii si al fericirii"; eruditul indreapta ceea ce dateaza. Dar nu poate fi considerat un detractor cel care, in 1903, aprecia ca Eminescu „subtilizeaza rafinarea" expresiei, ca o data cu Epigonii, 1870, incepe „pentru literatura romaneasca o era noua" si „un drum nou in poezia romaneasca". Poate lipsi simetria, poetul „isi imbraca durerea in imagini de o puternica originalitate", versurile lui desteapta „viziuni extraordinare", lirica de dragoste e de o „frumusete de forme ce lasa in urma pe contemporanii sai", in 1903 existau cinci editii ale poeziilor lui Eminescu si acestea cu „lacune regretabile"; lipsea o biografie bazata pe documente de arhiva, in aceste conditii, studiul lui Anghel Demetriescu este un omagiu de sinceritate adus poetului: „Cu din-sul, spiritul, trecind peste regulile cunoscute ale stilisticei si retoricei, strabate in psihologia profunda".
OPERA:
Opere, ed. ingrijita de O. Papadima, Bucuresti, 1937.
|
REFERINTE CRITICE:
N. Petrascu, Anglie! De-metriescu, 1931;
N. Iorga, Oameni cari au fost, I, 1934;
Em. Bucuta, Biblioteca satului, 1936;
T. Ma-iorescu, insemnari zilnice, I, 1937;
G. Calincscu. Istoria;
Perpessicius, Men[iuni, IV;
I. Breazu, Studii de literatura romana si comparata, II, 1973;
Al. Dobrescu, in Convorbiri literare, nr. 7, 1978. |
