Alice Voinescu biografia
Alice Voinescu opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
VOINESCU Alice (numele la nastere: Steriadi; casatorita Voinescu), se naste la 12 febr. 1885, Tumu Severin - moare in 4 iunie 1961, Bucuresti.
Eseista.
Fiica lui Sterie Steriadi, avocat, si al Massincai (n. Poenaru), descendenta a lui Petrache Poenaru. Licentiata a Facultatii de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti (1908). isi pregateste doctoratul la Leipzig (1908-l909), la Paris (1909-l910; 1912-l913) si Marburg (191l-l912), sub conducerea lui Hermann Kohen, seful scolii neokantiene.
Teza sustinuta la Sorbona, cu titlul L interpretativa de la doctrine de Kant par l'Ecole de Marbourg. Etude sur Tidealisme critique, apare in . Din 1922 pina in 1948 - prof. la Catedra de istoria literaturii dramatice de la Conservatorul din Bucuresti. La 25 apr. 1951 este arestata pentru participare (incepind cu 1949) la conferintele organizate de P. Manoliu in cadrul unei „miscari de rezistenta". Ramine in detentie pina in 1952, cind i se fixeaza domiciliu obligatoriu in localitatea Costesti. Colaboreaza la Ide ea europeana si sustine cronica dramatica la Revista Fundatiilor Regale. A publicat trei carti: Montaigne. Omul si opera (1936), Aspecte din teatrul contemporan (1941) si Eschil (1946); o carte despre eroi tragici a ramas in ms. A lasat, de asemenea, un interesant Jurnal intim. A participat cu regularitate, intre 1928 si 1939, la celebrele decade de la Pontigny; a corespondat cu A. Gide, R. Martin du Gard, J. Riviere, Ch. du Bos, E. R. Curtius. A colaborat la tratatul de Istoria filosofiei moderne. Dupa 1950, a tradus din Kleist, Dickens, Th. Mann.
Subintitulata Omul si opera, cartea pe care Alice Voinescu o consacra lui Montaigne este in fapt o monografie de tip traditional, sistematica, urmarind cronologic etapele vietii si operei si pastrind, prin tonul colocvial si prin reducerea la strictul necesar a „subsolurilor", aparentele eseului. Autoarea are in vedere, dupa propria-i marturisire, si un scop pedagogic: „De cind, in ultimul timp, impulsiunea nestapinita spre un nou ideal de viata dezorienteaza constiinta tineretului nostru, tot mai des ma cerceta dorinta de a vorbi unei generatiuni ce-si cauta o calauza, despre acest mare prieten cumpatat si luminat". „Introducerea" fixeaza cadrul politic si cultural al epocii, capitolele urmatoare - Copilarie si tinerete, Mediul intelectual - incep, in paralel, reconstituirea atit a aventurii existentiale, cit si a celei spirituale. Diferitele faze — binecunoscute, de altfel, ale gindirii lui Montaigne prilejuiesc digresiuni agreabile despre stoicism, scepticism etc. Eseurile sint citite atent, rezumate constiincios si eficient, comentate dezinvolt, fara a aduce insa lucruri noi fata de interpretarile anterioare (P. Villey, F. Strowsky, G. Lanson). Consideratiile autoarei sint mai personale in capitolele Montaigne cauta masura omului si Metoda noua: valorificind individualitatea, evitind nivelarea si generalizarea, Montaigne „a trebuit sa renunte la aptitudinile sale de filosof propriu-zis, pentru a pregati terenul subiectiv, apt de a primi stiinta exacta viitoare", fiind astfel precursorul constient al unei metode noi de gindire, relativista, antidogmatica, dinamica. Interesanta si recuperabila din perspectiva modernitatii e apropierea de mitul lui Sisif: „Modest in acceptarea Relativului, e mindru ca e om si preschimba soarta intr-o misiune.
Chipul tragic al lui Sisif se lumineaza de nadejde in pragul Erei noi de cultura; Montaigne a descoperit in eterna reincepere nu blestemul zeilor, ci mintuirea duhului din moartea repauzului". Previzibila este, in schimb, concluzia eseului, Montaigne fiind vazut atit ca filosof de ruptura („sta de straja la hotarul a doua lumi"), cit si ca un premergator al spiritualitatii modeme. Admiratia lui Alice Voinescu pentru autorul Eseurilor este,- nu incape indoiala, totala; marturie stau, in acest sens, si numeroasele pasaje in care primeaza efuziunea lirica, declaratiile de adeziune, entuziaste semne distinctive ale unei scriituri eseistice de „scoala veche". in Aspecte din teatrul contemporan (1941), Alice Voinescu se opreste asupra operei a patru dramaturgi: Franz Wedekind, Bemard Shaw, Luigi Pirandello si Paul Claudel, alegere motivata destul de naiv prin aceea ca ei ar „dezvalui" fizionomia proprie a epocii. Desi admite ca teatrul lui Wedekind este o ilustrare a teoriilor freudiene (refulare, nevroza etc.), autoarea conchide, in chip neasteptat, ca ar fi vorba de un teatru optimist, intrucit in el „rasuna glasul nadejdii".
Apare si aici conceptul de „dinamica" („dinamica constiintei"), concept privilegiat in eseistica lui Alice Voinescu — dupa cum si eroul lui Shaw e definit prin „dinamica plina de surprize a devenirii _ sale", fiind imprevizibil si inconstant. in comentariu incep sa abunde locurile comune: teatrul lui Shaw se caracterizeaza prin demitizare, devalorizare, prin ruptura dintre constiinta si realitate, dar e un teatru „tonic, sanatos, stimulent", de un umor „plin de poezie, fiindca increderea sa in puterile de realizare ale naturii omenesti e nemarginita". La Pirandello, definitoriu ar fi procesul de eliberare a constiintei moderne, afirmarea lucida a esentei sale dinamice; eroul pirandeUian figureaza drama omului modem, „sfisiat intre setea de a trai clocotul vietii si nevoia de a-l intelege“.
Opera dramaturgului italian e schematizata prin cupluri antinomice: rational/irational, normalitate/anormalitate, simtire/cugetare etc. in fine, teatrul lui Claudel e un teatru-sinteza, integrind poezia si filosofia unei viziuni fundamentale religioase; sistemul filosofic al lui Claudel este comentat cu metoda, iar catre sfarsitul studiului intilnim citeva observatii stilistice notabile.
In cazul fiecarui dramaturg, Alice Voinescu face consideratii de natura psihologica si sociologica, descrie epoca, prezinta viata autorului, analizeaza principalele opere si termina, inevitabil, cu aprecieri (sumare) privind „stilul"; textele au un evident caracter didactic, de „prelegere", tonul expunerii e, in genere, moralizator si impaciuitor.
Totusi, studiile despre Claudel si Pirandello sinl merituoase; cel despre Wedekind e prea rezumativ, iar cel despre Shaw - superficial si, in plus, supralicitind valoarea operei. Nu mai putin sistematica (dar, totodata, nu mai putin didactica) este analiza teatrului lui Eschil: cele 7 tragedii eschiliene sint demontate cu rabdare si comentate minutios, pentru a reface figura a ceea ce autoarea numeste „omul tragic". Acesta e vazut in confruntarea activa cu Destinul si ca o intrupare a suferintei creatoare. Pentru prima oara, la Eschil, omul apare ca o „constiinta libera“ el este omul culturii, eliberat de tehnic. intemeind cultura pe respectul omului, Eschil combate, a priori si implicit, „dreptul oricaror forme de „supraom", pe car e le va nascoci barbaria veacurilor urmatoare". in acest fel, teatrul lui Eschil semnifica nasterea spiritului uman, caci pentru prima data (V. are, am mai vazut-o, obsesia intiietatii) „o constiinta individuala, identificindu-se cu nevoile multimii si purificindu-le pe acestea in lumina cugetului, ie-a smuls din finalitatea pragmatica a vietii biologice si le-a indreptat spre finalitatea gratuita a Idealului". De retinut sint si distinctiile operate intre tragic si patetic, intre mitic si tragic. Prezenta marcanta in viata culturala interbelica, manifestind o remarcabila deschidere atit fata de valorile clasice, cit si fata de cele moderne, sprijinindu-se pe intinse si aprofundate lecturi filosofice, Alice Voinescu n-a reusit sa-si elibereze eseurile de sub chingile didacticismului si nici sa le epureze de stingacii si naivitati. Cu o mai mare tenacitate si cu mai multa incredere in forta cuvintului scris, Alice Voinescu ar fi marcat, cu siguranta, un moment insemnat in istoria eseului romanesc.
OPERA:
Montaigne. Omul si opera. Bucuresti, 1936;
Aspecte din teatrul contemporan. Bucuresti, 1941;
Eschil, Bucuresti, 1946;
Intilnire cu eroi din literatura si teatru, Bucuresti, . Traduceri: Charles Dickens, Afacerile firmei „Dombey si fiul", in romaneste de ~ si Al. Nasta, Bucuresti, 1957;
Thornas Mann, Nuvele, in romaneste de ~, L. Iliescu si Al. Philippide, Bucuresti, 1960;
Heinrich von Klei.sl, Mickael Kohlhaas, in romaneste de ~, Bucuresti, 1961.
|
REFERINTE CRITICE:
Al. Piru, Panorama', M. Bucur, Istoriografia-, MattuscripCum, nr. 4,1973;
Manuscriptum, nr. 1, 1974;
N. Florescu, in Manuscriptum, nr. 2, 1975;
I. Biberi, in Romania literara, nr. 25, 1975;
Ramuri, nr. 12, 1979;
Manuscriptum, nr. 3, 1979;
Maria Mumu, in Ramuri, nr. 11, 1980;
I. Simut, in Echinox, nr. l-3, 1981;
B. Brezianu, in Ramuri, nr. 7, 1981;
G. Genoiu, in Cronica, nr. 35, 1982;
P. Gabriel, in Steaua, nr. 1, 1982;
N. Florescu, Profitabila conditie, 1983;
N. Manolescu, in Romania literara, nr. 45, 1983;
Z. Omea, in Contemporanul, nr. 26, 1983;
Natalia Stancu, in Teatrul, nr. 3, 1984;
Z. Ornea, Actualitatea
|
