Alexandru Vlahuta biografia
Alexandru Vlahuta opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
VLAHUTA Alexandru, se naste la 5 sept. 1858, comuna Plesesti - Tutova (azi comuna Al. Vlahuta, judetul Vaslui) - moare in 19 nov. 1919, Bucuresti.
Poet si prozator.
Tatal, Neculai Vlahuta, fiul unui ispravnic din Piatra, era proprietarul unei mosii de cca o suta pogoane la Plesesti; amator de vinatori si petreceri, neglijindu-si gospodaria, ar fi saracit curind.
Mama, Ecaterina (n. Petrescu) era originara din Transilvania, avind ascendenti in zona Brasovului; data la calugarie, e scoasa din minastire de conu’ Neculai Vlahuta, cu care se casatoreste, avind opt copii, intre care viitorul scriitor e ultimul nascut. La batrinete, Ecaterina se calugareste la Minastirea Agapia, sub numele de maica Elisaveta; tot acolo se retrage si unica ei Fiica, Eliza Strajescu, apoi Neculai Vlahuta, ajuns la Minastirea Neamt sub numele Nectarie, impreuna cu unul dintre fii, Mihail, calugarit si el sub numele Mardarie -mutati, in cele din urma, impreuna, la Agapia. Familia, numeroasa, a dus o existenta patriarhala, nu lipsita insa de griji si de necazuri multiple, intre care moartea la virste fragede a citorva copii.
Primii ani, la tara, intr-un „catun sarac“, lasa scriitorului amintiri dureroase; „A, copilaria mea a fost trista, asa de trista ca n-as vrea s-o mai traiesc aievea“. in 1867, e inscris la scoala primara, dupa care face liceul la Birlad (187l-l878), luindu-si bacalaureatul la Bucuresti (1879), unde se inscrie la Facultatea de Drept (neterminata). Stabilit la Tirgoviste (1879), e rind pe rind prof. de latina si romana la gimnaziul local, apoi la Scoala divizionara de la Minastirea Dealu (1881), destituit de Consiliul Permanent al judetului Dimbovita (1882) pentru atitudinea de irespect fata de notabilitatile urbei.
Debut in Convorbiri literare (1880); redactor la revista Armonia din Tirgoviste si, tot acolo, colaborator la Unirea, apoi la Romania libera din Bucuresti. Crochiurile sale satirice, vizind situatii si personaje locale, provoaca indepartarea sa din invatamint. Practica ilegal avocatura, pledind la Galati (1883), unde cumnatul sau e directorul arestului orasenesc. in 1884 se stabileste la Bucuresti, intrind in ziaristica si cunoscindu-l pe Eminescu, fapt decisiv pentru evolutia scriitorului.
Colaboreaza la Romania libera (unde e si redactor, alaturi de Delavrancea si Duiliu Zamfirescu ; atmosfera gazetareasca va fi evocata apoi in romanul Dan, 1893). Profesor timp de citeva luni la Scoala Normala a „Societatii pentru invatatura poporului roman"; obtine o Catedra la azilul „Elena Doamna" (1885), apoi la Liceul „Sf. Gheorghe" (1887-l893). Scurt timp, revizor scolar (1888), apoi „rel'erendar" la Casa Scoalelor (din 1901 pina la sfirsitul vietii).
Debuteaza editorial cu volum Nuvele (1886) si Poezii (1887), alternind activitatea poetica si cea de prozator ,cu ziaristica si conferintele (rasunatoare) de la Ateneul Roman: Miscarea literara (1886), Curentul Eminescu (1892), Onestitatea in arta (1893) s. a. Popularitatea scriitorului creste vertiginos o data cu romanul Dan (1893), cel mai mare succes de public din epoca, si cu volum Din goana vietii (1892), In viitoare (1896), Clipe de liniste (1899), Din durerile lumii (1908), File rupte (1909), Romania pitoreasca (1901) s. a. Culegerile de poezii: Poezii vechi si noua (1894), Iubire (1895), Poezii (1909), mereu reeditate, ii creeaza si ele o imensa notorietate. in pofida ei, volum sale sint respinse de la premiile Acad., ceea ce determina refuzul lui Alexandru Vlahuta (in 1896) de a accepta calitatea de membru coresp. al inaltului for. Explica gestul intr-o scrisoare publicata in Constitutionalul. Editeaza revista Vieafa (1893-l896), apoi, in colab. cu Cosbuc, Samanatoru! (1901), ae la conducerea caruia se retrage insa in 190. intinsa activitate publicistica si de animator literar se concretizeaza in sute de foiletoane si articole publicate iii presa; colaboreaza la Convorbiri literare. Romania literara, Revista literara, Revista noua. Epoca, Galatii, Nationalul, Gazeta sateanului, Lupta, Lupta literara, Vointa nationala, Romanul, Universul, Luceafarul, Viata Romaneasca s. a. Acad. ii premiaza volum Clipe de liniste, in 1900, apoi Romania pitoreasca, in 190. In 1907 reintra in centrul atentiei unanime cu poemul anti-dinastic 1907 (publicat in Viata Romaneasca). Face o calatorie la Paris, unde va reveni si in . in 1908, volum Din durerile lumii si Din trecutul nostru, urmate de Pictorul N. . Grigorescu (1910) si Dreptate (1913) incheie cariera prozatorului. Poetul sfirseste in apoteoza: Poezii 1880-l915 primeste Marele Premiu al Acad. in . O calatorie in Norvegia (1913) prefateaza suferintele anilor razboiului prim mondial, cind Alexandru Vlahuta e silit sa pribegeasca ia iasi, Birlad (1916-l917). in 1918 e pe front; in 1919 conduce cotidianul Dacia si revista Lamura, asistat de Bratescu-Voinesti. in ambele, e salutata aparitia in literatura a lui Lucian Blaga, pe care Alexandru Vlahuta bolnav, il primeste in vara lui 1919 cu aprecieri semnificative (cf. Hronicul), Figura luminoasa a unei epoci de tranzitie, Alexandru Vlahuta lasa o opera inegala, atinsa in buna parte de desuetudine; reprezentativa totusi, „ea va fi insumata si in viitorime, ca una care poarta marturie pentru sufletul intelectualilor de la sfirsitul veacului al XIX-lea“ (G. Ibraileanu).
Multi scriitori romani de la 1900 au avut revelatia literaturii citindu-l pe Alexandru Vlahuta, a carui opera tradeaza un amestec de sentimentalism, criticism, poza meditativa, asumare a „durerilor lumii". Retorica milei, generozitatii, dar si a sarcasmului, deceptiei, avinturilor retezate, ratarii etc., corespunde unei stari de spirit tipice valului posteminescian si epigonic, contaminai si de ideologia socializanta de la finele veacului.
Incit arsenalul afectiv al textelor lui Alexandru Vlahuta concureaza o vreme viziunea majora a lui Caragiale si reliefurile greu accesibile ale mostenirii eminesciene. „Adoram pe Eminescu - scrie in aceasta privinta G. Ibraileanu - dar ne induiosam cu Alexandru Vlahuta Unul devenise idolul generatiei de intelectuali proletari, celalalt era insa tribunul care induiosa“; astfel ca studiul tanarului critic. Opera lui Al. Vlahuta (1914), trebuie inteles ca expresia unei obsesii literare. „Selectat" de epoca sa, Alexandru Vlahuta a fost apoi respins de critica estetica drept un scriitor didactic, ridicol si greoi, un „inventai'" iconoclast al avangardismului (in revista unu) trecindu-l printre „patriarhii stafiditi“. Dezolat, Galaction’ tacea recurs la instanta suprema a istoriei literare, fiindca ea „reia procesul fiecarui scriitor iesit din actualitate si cauta sa stabileasca o cumpana dreapta intre ce-a insemnat el in zilele lui si ce insemneaza in fata valorilor eterne" (Al. Vlahuta, 1944). Opera lui V, este grabnic „recuperata" in anii ’50, in cadrul „reconsiderarilor1' literaturii clasice, dar in maniera unei interpretari dogmatice, prin supralicitarea unor texte teziste si escamotarea carentelor estetice. Caracterul sociologic si moralizator manifest convenea, de alta parte, unei receptari ideologice rudimentare, fiind coincident modelului canonic impus literaturii momentului. Largirea treptata a orizontului interpretativ, paralel cu innoirea poeziei si prozei anilor ’60 -’70 au impins din nou mostenirea lui Alexandru Vlahuta la periferia interesului contemporan. In realitate, scriitorul nu merita nici excesul onorurilor ce i se aduceau anterior, nici dezavuarea tacita ce le-a urmat Reasezat intr-un context istoric, Alexandru Vlahuta isi redobindeste locul firesc in galeria creatorilor de la rascrucea secolelor XIX si XX, ca un secondant (cu rol de „confident" asemenea lui Horatio fata de Hamlet) al figurilor de prim-plan.
E ceea ce il defineste in raportarea la Eminescu , Caragiale sau Slavici , dar si ceea ce-l individualizeaza intr-o vocatie de interpret si animator al vietii literare, sau de moralist (in acceptiunea clasica) in propria creatie. Astfel, Alexandru Vlahuta recunoaste covirsitoarea presiune pe care geniul eminescian o exercita asupra posteritatii sale imediate.
Elogiul fara rezerva (oda La Eminescu, foiletoanele Amintiri despre Eminescu, Casa artistilor. Dupa Eminescu s. a.) e patruns de „fiorul unei explozii de lumina surprinzatoare"; dar e succedat si de spaima vidului; „O, Eminescu, Eminescu, ce trist desert ai lasat in urma ta!“ (File rupte). Alternanta de descurajare si de asumare a redresarii acorda un accent febril actiunilor lui Alexandru Vlahuta in cautarea de noi talente, dar si foiletonisticii sale critice, plina de indemnuri pedagogice. Idealul era de a vedea aparind in haina clasica a versului eminescian „o poezie noua, sanatoasa, robusta, a carei suflare, ca un vint racoros, sa treaca peste fruntile noastre si sa ne invioreze" (Sfaturi). Conditia rezida intr-un efort de autoeducare: recitire a clasicilor, cultivare a ideilor si efectelor pozitive, introspectie („cel mai bun exercitiu pentru a vedea in sufletul altora"), observatie atenta a exterioritatii. Interesul e centrat pe „documentul sufletesc" si pe evenimentul cotidian, aparent anodin: „din lucruri mici, din intimplari de toate zilele se pot face opere nepieritoare". Estetica „faptului divers" conduce spre cultivarea unor genuri realiste: drama, nuvela, romanul, propice pentru a exprima viata agitata a prezentului: „Se petrec atitea drame palpitante aci sub ochii nostri, e asa de plina de interes si asa de putin exploatata viata, societatea noastra de azi, cu pasiunile si framintarile ei“ (Iar publicul).
Pledoaria nu face decit sa reia, intr-o coloratura oratorica mai intensa, militantismul lui Gherea : „Tinere scriitor, lasa istoricilor trecutul departat si tulbure, cata mai bine-n jurul tau, umple-ti sufletul de emotiile timpului in care traiesti si arata-ne, la lumina talentului tau, durerile si aspiratiile societatii noastre de azi, luptele si pasiunile la care esti martor si partas, oamenii pe care-i cunosti, viata de care palpitam; asculta bine si-ntelege bataile inimilor noastre - ce-ti vorbesc ele asta ne intereseaza mai cu deosebire, asta vrem sa ne spui, tinere scriitor!" (Mahalagismul in literatura). Daca indemnurile vin de la Gherea (considerat prin excelenta un „critic modem"), transfigurarea realului umil, banal („toate se pot preface in literatura") prin sinceritate, emotie si „simpatie" isi are originea in lectura lui Guyau, citat la finele conferintei Onestitatea in arta (1893) si a carui opera, l'Irreligion de l’Avenir, e recenzata in Alarma de protagonistul romanului Dan.
Ideile umanitare si „optimiste" ale filosofului francez opuneau noi solutii scepticismului tineretului hranit cu Schopenhauer. Folosite in sens polemic, conceptele de „sinceritate", „adevar", „fior" (emotie) sint apoi aplicate constructiv in analiza artei lui N. Grigorescu, in monografia din 1910, concludenta pentru nuantarile realismului lui Alexandru Vlahuta (armonie, limpezime, caldura, sinceritate nu fac decit sa potenteze adevarul esential al unei realitati etnice); dar si pentru tropismul sau clasic: „El (Grigorescu, se naste la se naste la) a creat o lume tipica. A lui s-a tuturora. Aceasta-i puterea Artei; si secretul acesta e. Toate curg. Ea le opreste cu privirea, alege lamura lor s-o toarna in tipare eterne". Alexandru Vlahuta risipeste idei programatice si in poezia sa: Lui Eminescu, Tu esti poet, Liniste, Slavit e versul. Unde ni sint visatorii? s. a. Motivele (polemice, negatoare, satirice) sint dezvoltate (diluate) din Eminescu; formal versurile au aspectul pastisei: „E usor a scrie versuri / Cind nimic nu ai a spune" (Eminescu) - „in vers e mintuirea cind n-ai nimic de spus!" (V, ); Liniste reia problematica Scrisorii II; Unde ni sint visatorii? e o adaptare la alte conditii a Epigonilor s. a. moare in d. Elegia erotica se dezvolta si ea in tipare eminesciene.
Poemele ce pun in dezbatere nelinistitoare interogatii filosofice (moartea, divinitatea): Din prag, La icoana, Dormi in pace; sau cele ce exalta valorile vitale (Iubire, Iertare), precum si satirele sociale (indeosebi 1907, alegorie-manifest cu un ecou puternic in momentul tragic al rascoalelor taranesti singeros reprimate) au un caracter prin excelenta discursiv, sententios si didactic. Nu le lipseste totusi o combustie a pledoariei / rechizitoriului, cu utilizarea pe scara larga a mijloacelor de persuasiune retorica. Versurile-sententa, concentrarea aforistica incearca, pe alocuri, sa disciplineze exaltarea intelectuala. Ratiunea se afla insa in continuu conflict cu emotia, intentia programatica de a da o replica asteniei eminesciene, cu seductia tiparelor mostenite, incit frumoasa metafora a imbracarii armurii eroului cazut nu se confirma in realitatea estetica a poeziei lui Alexandru Vlahuta: „Acei care au ce spune, acei care au destula putere si personalitate pot imbraca si purta inainte armura grea si plasa de otel a eroului cazut; toti ceilalti, pedestrasi slabi, soldati firavi si fara chemare in oastea condeiului, care se-mbulzesc sa se-mbrace cu zalele lui, sint osinditi sa fie sfarimati sub greutatea acestei armuri de urias" (Dupa Bminescu). Afirmatia contine presentimentul unei drame de creatie, care a fost a unei intregi generatii, dar din ale carei determinari Alexandru Vlahuta insusi n-a iesit decit la nivelul intentiei.
Linia romantic-deceptionista inabusita in poezie de o alitudine lucid-rationala, premeditata, rabufneste insa in proza. Eroii predilecti sint multiplicarea aceluiasi prototip al intelectualului proletar romantios, sentimental, maladiv, pindit de mizerie, boala, moarte. Radu Munteanu (Din durerile lumii) inaugureaza o serie tipologica reiterata pina la Dan. Dezmostenitii, declasatii, obiditii lumii marginale furnizeaza, pe de alta parte, o bogata materie umana pentru meditatia moralistului si filosofului social.
Epicul e fie anemic, fie redus la situatii-limita, de un violent melodramatism. Substanta narativa e concurata de ideea morala, compozitia nuvelistica - de tehnica foiletonului, bazat pe „impresii", „instantanee", „scene". in Cum se face o nuvela, Alexandru Vlahuta isi deconspira de altfel procedeul, care tine mai degraba de comentariul publicistic decit de epicul pur. Din aceasta pricina, textele optime sint cele din File rupte: schite ale unei realitati fragmentare, unde impresia variata da paginii culoare si mobilitate. Reductia clasicista isi pune amprenta si asupra prozei lui Alexandru Vlahuta, in modul de a concepe personajele (tipurile), in arta sa caracterologica, in incapacitatea de a percepe senzorial natura, in neglijarea detaliilor concrete, in ceea ce Ibraileanu numea „imaginatia sa reconstitutiva" inclinata spre abstractizare si analogie introspectiva. Reflexiv, indragostit de lumea ideilor morale, Alexandru Vlahuta priveste natura (de fapt, natura umana) asemenea clasicilor secolului XVII, mai mult ca o ilustrare a propriei meditatii. Epicul este si el in primul rind demonstratia unei teoreme, iar personajele pastreaza factura generica a „caracterelor" sau „fiziologiilor", ilustrind categorii morale ori sociale: Citiva paraziti; sau adaptarea nu fara umor ingaduitor a unor Hlestakovi locali: Chimita, Dinca C. Buleandra. Atras de lumea rurala, cum firesc era pentru intreaga miscare a vremii lui, Alexandru Vlahuta sondeaza dimensiuni psihologice de care ramine insusi uimit, nemaiindraznind sa continue explorarea unui univers caruia presimte ca i se cuvine o viziune majora, „sub specie aetemitatis" (cf. Sfaturi). impotriva prejudecatii „monotoniei" sufletelor primitive, incearca sa extraga dramatismul complex al existentei taranesti. Ion, La arie, De la tara, In straini surprind in racursiuri, trasate cu o remarcabila economie stilistica, ipostaze ale aceluiasi destin colectiv.
Acuzate de tezism, aceste texte deschid totusi o maniera adincita apoi de M. Sadoveanu , Ion Agarbiceanu s. a. Superioare ca timbru autentic al evocarii sint Mogildea, Un Craciun-Amintiri, Note, pagini unde lirismul debonar sau dureros al lui Alexandru Vlahuta isi gaseste forma adecvata. in schimb, Romania pitoreasca (1901), in pofida indelungii sale cariere didactice, ramine o eroare: Alexandru Vlahuta e lipsit de talent descriptiv, contemplatia sa e „asociativa-, dizolvata in senzatii subiective sau reflectii. in locul privelistii, avem entuziasmul scriitorului la vederea ei; in loc sa observe, el se observa; in locul unei descrieri, ne ofera o „introspectie (T. Vianu^). Adnotarile malitioase ale iui C. Hogas pe exemplarul sau din Romania pitoreasca ne apar deci cu totul justificate.
Cu scopuri scolare asemanatoare, Din trecutul nostru (1908) cauta sa invie, fara nici un fior epic adevarat, figuri si momente istorice schematizate, intr-un limbaj care va fi si acela al exaltarilor propagandistice de mai tirziu. Efervescent, laborios, echilibrat insa si metodic, Alexandru Vlahuta nu face parte din familia de spirite a unui Macedonski , ale carui nelinisti creatoare, gesturi grandilocvente, reactii paradoxale nu le impartaseste.
Dimpotriva, Alexandru Vlahuta trece prin literatura cu o modestie si o discretie a propriei conditii, rar intilnite. Abia o corespondenta publicata postum dezvaluie privatiuni penibile, mizerii cotidiene (mai cu seama dupa 1907), acceptarea resemnata a unor tribulatii, dar si sufletul duios, calm-increzator al celui ce punea mai presus de orice prietenia (inclusiv cea literara). „Greutatile si neajunsurile pe care le intimpini in viata de scriitor n-ar trebui sa te surprinda, nici sa te descurajeze. Asa ni-e tara. Dar esti tinar si talentat. Vei rabda si vei invinge (Toroutiu, Studii si documente literare, VII, p. 345). Asemenea gesturi de solicitudine, imbarbatare, sprijin moral (uneori si material) dau portretului uman al lui Alexandru Vlahuta o noblete ce rascumpara, in constiinta primei jumatati a veacului XX, multe din esecurile operei.
