Alexandru Sever biografia
Alexandru Sever opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
SEVER Alexandru (pseudonimul lui Solomon Silberman), se naste la 22 ian. 1921, Moinesti-Bacau.
Prozator, dramaturg si eseist.
Fiul lui Natan Silberman, negustor, si al Mariei (n. Leibu).
Studii la Liceul „Regele Ferdinand" din Bacau si Liceul israelit din Bucuresti (bacalaureat, 1945). Licentiat al Facultatii de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti (1948).
Debuteaza (sub pseudonimul St. Leonte) cu un art. in revista Student roman (1948). Redactor la Editura P.M.R. (1949-l950) si ESPLA (1950-l958). Debut editorial cu „povestirea dramatica" Boieri si tarani (1955).
Publica Regele, spionul si actorul (1957), volum de nuvele continind motive epice si problematice dezvoltate ulterior in principalele sale romane: Cercul (1968) si Impostorul (1977).
Romanul Cezar Dragoman (1957), avind in centru figura arivistului, e o fresca a societatii interbelice, iar Uciderea pruncilor (1966), un roman despre lichidarea miscarii legionare. Are o substantiala activitate dramaturgica: Praznic cu monstri sau Noaptea sperantelor (1968), drama conjugala in descendenta lui Strindberg; Il principe maledetto sau ingerul slut (1977), tragedie cu motiv faustic; tragedia Descapatinarea (1979), dedicata lui Miron Costin , trilogia tragica Leordenii (1981), care transforma motivul din Orestia prin prisma viziunii lui Freud din Totem si tabu; volum ingerul batrin (1982), „comedia neagra" Don Juan apocalipticul (1982) redau imaginea tragica si grotesca a lui Hitler si a lagarelor fasciste de concentrare.
Nereceptat inca de critica pe masura valorii sale, Alexandru Sever e un scriitor de o superioara intelectualitate, atras de constructiile romanesti masive si, totodata, ingenioase, speculind intertextualitatea, jocul literar si parodia, toate cu efecte estetice si filosofice imprevizibile. Actiuni epice complicate si echivoce alterneaza cu lungi pasaje speculative (uneori surprinzator de excesive la un creator care are cunostinta de legea concentrarii dramatice), etalind, cu virtuozitate, serii ipotetice nesfirsite, supraetajate. Modalitatea sa romanesca e totdeauna infuzata, cum observa si Valeriu Cristea, de „o eseistica savanta".
Aptitudini neobisnuite de dramaturg ies la iveala din felul in care stie sa introduca, in dialog, replica memorabila, de un real efect teatral. Simplificind, se poate spune ca opera sa e unificata, pe de o parte, de propensiunea catre ambiguitate si enigma, pe de alta de conturarea, in multiple ipostaze, a unui tip uman insolit - impostorul -, de problematizarea acestuia pina la justificarea si extrapolarea lui metafizica. Un asemenea caz prezinta romanul balzacian Cezar Dragoman (1957), al carui erou, un declasat, suporta o brusca metamorfoza din clipa in care cineva are ideea de a-i schimba, in joaca, infatisarea vestimentara. Din acest moment. Cezar Dragoman se simte un „calif travestit", caruia tinuta aristocrata ii acorda „o poza" si-l face „indraznet si intreprinzator", transformindu-l intr-un impostor ce domina inalta societate bucuresteana prin impasibilitatea care, de la Julien Sorel incoace, inrudeste dandy-ul cu arivistul. Un alt tip, simbolic de asta data, de „impostor" circumscrie romanul Cercul (1968), construit din perspectiva relativizarii: viata si opera scriitorului Mihail Iliad e surprinsa din unghiuri de vedere divergente, ce favorizeaza, totodata, subterana parodie a genurilor si stilurilor literare (de relevat, totodata, ca, in privinta esteticii receptarii, Alexandru Sever teoretizeaza, in acelasi timp cu Jauss, un asa-numit „sentiment de asteptare").
Prima parte. Romanul lui Mihail Iliad, e o nuvela de magazin literar, cu elemente senzationale, ce parodiaza, la modul superior si grav, modelul Ladima-Emilia. Partea a doua si a treia (Critica romanului lui Iliad, Viata lui Mihail Iliad, extrase din Jurnalul scriitorului) constituie false comentarii critice, cu toata aparatura filologica de rigoare demontind, pe de o parte, „legenda artistului-martir" si „mitologia" mediului literar, pe de alta, oferindu-ne o biografie critica, adica o inselatoare sinteza epica in descendenta calinesciana, care, in realitate, ni se releva ca o ilustrare concreta a tipului de roman modem cu pronuntate implicatii speculativ-eseistice: ,jn epoca noastra biografia critica este forma cea mai riguroasa a romanului, si stilul analitic al criticii literare, stilul prin excelenta al romancierului". Cum ni se sugereaza si din partea a cincea (Epistolierul), Iliad e un inadaptabil organic, marcat de complexul lui Oedip si de „moartea copilariei", care repeta destinul lui Kafka: un „cap de adolescent" capata brusc „fizionomia unui om batrin", fara a cunoaste masca barbatului matur. In alt sens, Iliad traieste torturat senzatia de epigon („sentimentul umilitor ca parodiez sau ca traduc") si revelatia ca isi „pierde harul artei", devenind un impostor. Partea a patra a Cercului reproduce drama Praznic cu monstri a lui Iliad, rransformind romanul acesta (cum se va intimpla si cu Impostorul, 1977) intr-o sinteza a genurilor literare. Prin substantialele intricatii demoniac-teatrale, Impostorul se inrudeste, intr-o anume masura, cu Mephisto al lui Klaus Mann. Spre sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial, actorul Barbu Cristofor (al carui pseudonim artistic, Iraclide, e simbolic, eroul fiind un „heraclid" in sensul mitic al cuvintului, adica un haituit de fantasmele ce sint „muncile" sale) se preda autoritatilor, pretinzind ca e un asasin si membrul unei organizatii germane de spionaj.
Cum nici o proba concreta nu-i certifica afirmatiile, actorul e transferat la un sanatoriu, unde un alt tip de anchetator (psihanalistul) ii declanseaza si ii intretine apetitul confesiv. Romanul imbina astfel patru maniere de scriitura: o prefata, confesiunea propriu-zisa, reproducerea unei tragedii (// principe maledetto) si fisele clinice. Universul devine un theatrum mundi, iar Iraclide, dintr-un simplu actor, un „impostor", adica un mimus vitae, care, combinind perceptia lucida cu halucinatia, isi imagineaza ca prin mijlocirea sa „se executa planuri indiscernabile, elaborate in sfere inaccesibile". Romanul (unul dintre cele mai interesante ale epocii postbelice) isi dezvaluie semnificatiile metafizice prin intermediul piesei de teatru insinuate in interstitiile spatiului epic, si invers. Il principe maledetto sau ingerul slut este o tragedie ce-si dezveleste dintru inceput intreaga trama, punind omul in fata unei alternative, unde moartea constituie unul dintre termeni: printul Cesare, aflat sub spectrul iminentei executii, se salveaza, incheind un pact cu diavolul.
Principele dintr-un mic stat din vremea Renasterii italiene e, de fapt, un fel de impostor, caci sub invelisul luminiscent de „arhanghel", de „satan frumos" se pirguieste miezul intunecat si nociv al unui „inger slut" (demistificarea polemica a viziunii romantice despre eroul demonic este stravezie). Cesare e intr-o masura decisiva contemporanul nostru, intrucit este un exemplar al omului absurd, mai familiarizat cu invataturile Mitului lui Sisif, decit cu acelea ale tratatului lui Machiavelli, caci revelatia mortii inseamna pentru el revelatia nonsensului existentei. Tragedia extrapoleaza, in dialogul dintre Cesare si Mephiticus (Diavolul), semnificatia generica a acestei constatari, destinul printului dovedindu-se a fi chiar destinul oricarui individ.
Pactul faustic constituie un tragic si ironic paradox, caci contractul propus de Mephiticus contine ca o clauza suprema timpul: „nemurirea ta are o scadenta in fiecare zi", principele devenind un biet „zeu de-o zi", nemuritor numai atita vreme cit altul moare in locul si in numele lui. Multe secvente memorabile din Impostorul comunica subteran cu cele din ingerul slut: diavolul (fie Mephiticus, fie Fotiade din roman) nu poate da viata, ci numai aparenta ei, pentru ca el este doar „al doilea dupa Dramaturg", un fel de regizor care adapteaza, pastiseaza si parodiaza, avind nevoie de un actor (Iraclide, respectiv Cesare) ce joaca pe scena lumii. Autorul moral al pactului faustic e chiar bunul Dumnezeu, „dramaturgul" care, maculindu-si creatia, a favorizat ivirea in lume a unui „omor etern". Mephiticus - si apoi Cesare, „actorul" sau - nu face, parodic, decit ceea ce face si Dumnezeu, batjocorind negatia divina printr-alta degradata: „A creat El moartea. Eu: asasinatul". Diavolul - care este si el, precum Cesare si Iraclide, tot un impostor - nu produce miracole, ci numai simulacrul lor, adica „scamatorii"; firea diavolului (fie ca e vorba de Mephiticus si Fotiade, fie de Maximilien von Hausenstein din Don Juan) e vesnic travestita, are, ca Felix Krull (deci ca orice escroc), un „cap de costum" care-i acorda, dupa cum le acorda si invataceilor sai (Iraclide si Cesare), o disponibilitate histrionica absoluta. Tragedia lui Alexandru Sever are o constructie riguroasa, coerenta si circulara. Replicile, de o pregnanta extraordinara, au contur cerebral de silogism ori aforism, iar o anume lentoare de tip epic si demonstrativ aminteste de Montherlant-dramaturgul. // principe maledetto reprezinta o capodopera a dramaturgiei romanesti.
OPERA:
Boieri si tarani, Bucuresti, 1955;
Regele, spionul si actorul, Bucuresti, 1957;
Cezar Dragoman, I-Il, Bucuresti, 1957;
Uciderea pruncilor. Bucuresti, 1966;
Cercul, Bucuresti, 1968;
Noaptea sperantelor, teatru, Bucuresti, 1973;
Impostorul, Bucuresti, 1977;
Descapatinarea. Menajera, Bucuresti, 1979;
Eseuri critice. Bucuresti, 1982;
ingerul batrin. Bucuresti, 1982;
Don Juan apocalipticul, teatru, pref. de I. lanosi, Bucuresti, 1982;
Memoria durerii, nuvele. Bucuresti, 1985;
Iraclide, eseuri despre teatru si dramaturgie. Bucuresti, . Traduceri: Henrik Ibsen, Teatru, III, Bucuresti, 1966 (trad. in colab. cu Florin Murgescu);
Lidia Seifullina, Nuvele, Bucuresti, 1966 (trad. in colab.);
Johan Bojer, Fascinatia minciunii. Foamea cea mare, Bucuresti, 1969 (trad. in colab. cu Maria-Alice Botez);
Jan Potocki, Manuscrisul de la Saragosa, Bucuresti, 1971. |
REFERINTE CRITICE:
Z. Ornea, in Gazeta literara, nr. 5, 1958;
M. Braga, in Steaua, nr. 3, 1958;
M. Iorgulescu, in Luceafarul, nr. 2, 1974;
B. Ulmu, in Teatrul, nr. 1, 1974;
E. Barbu, in Romania libera, nr. 10162,1977;
V. Cristea, in Romania literara, nr. 8, 1978;
A. Cosma, in Transilvania, nr. 4, 1978;
V. Condurache, in Convorbiri literare, nr. 6, 1978;
E. Manu, in Saptamlna, ta. 397, 1978;
Elena Tacciu, in Romania literara, nr. 41, 1979;
M. Dragolea, in Echinox, nr. l-2-3, 1981;
Ov. S. Crohmalniceanu, Plinea noastra cea de toate zilele, 1981;
M. Ghitulescu, in Teatrul, nr. 12, 1981;
L. Rai cu. in Romania literara, nr. 37, 1982;
Gh. Grigurcu, in Familia, ia. 4, 1983;
C. Cublesan, Teatrul intre civic si etic, 1984;
I. Vartic, in Familia, nr. 8, 1984;
M. Ghitulescu, O panorama;
idem, in Steaua, nr. 7, 1985;
V. Voia, in Steaua, nr. 8,1988;
Doina Modola, ibidem, nr. 2, 1989. |
