Alexandru Protopopescu biografia
Alexandru Protopopescu opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
PROTOPOPESCU Alexandru, se naste la 30 aug. 1942, Falticeni, judetul Suceava.
Poet si critic literar. Fiul prof. de limba romana Dan Protopopescu si al Matildei (n. Procopie).
Absolva liceul in orasul natal (1960); Facultatea de Filologie a Univ. din Iasi (1960-l965). intre 1965 si 1967, asistent la institutul Pedagogic din Constanta; intre 1967 si 1974, redactor la revista Tomis, unde tine si cronica literara (1968-l972). Din 1974 pensionat de boala. Debut cu versuri in lasul literar (1963); debut editorial cu volum de versuri Exil imaginar (1968), urmat de doua carti de critica literara: Volumul si esenta (1972) si Romanul psihologic romanesc (1978), cea mai importanta lucrare a lui Alexandru Protopopescu si una dintre cercetarile cele mai serioase dedicate romanului in critica romaneasca postbelica.
Versurile din Exil imaginar (1968) par sa confirme ipoteza ca poezia criticilor este cel mai sensibil seismograf al mentalitatii lirice la un moment dat. Titlul insusi al volumului cu care debuteaza Alexandru Protopopescu sugereaza o propensiune evazionista a imaginatiei si un anume cult al situatiilor exotic-tragice, caracteristici ale mediului poetic la finele deceniului sapte.
Dar seismograful oscileaza si inspre viitorul mentalitatii poetice, tot asa cum, in prezent, el tradeaza stilurile autorizate. Poza poetului ca fiinta neterestra (tipica viziunilor lirice de pe la 1968) se integreaza, uneori, unui decor ce figureaza prozaismul liricii de la inceputul deceniului noua. Diferenta este ca luciditatea apare inca abolita in favoarea pozei pur „poetice":
„Am uitat cu ce tramvai se vine de la gara,
Si ora cind se inchide la braserie,
in oras se mai vind ghiocei pentru baieti sentimentali,
Cartile prietenilor mei apar in librarie". |
Cultul imaginarului este insotit de postulatul unui eu liric hiperbolic. Cel care rosteste „eu" in poezia aceasta pare purtatorul unui meaj criptic al unei lumi necontingente, pura esentialitate:
„Port pe cap nenumarate tumuri,
Rotitoare zidiri, foisoare-ale lumii,
Racoroase capete de mare,
incepute si neterminate". |
Profesionist al lecturilor poetice mai degraba decit al unei viziuni personale, Alexandru Protopopescu scrie in registre diverse, volumul sau semanind unei expozitii in care acelasi pictor expune si pinze absurd-dadaiste, si clasice peisaje. Iata-l amintind de Bacovia („Aud in somn cum se loveste ceata / De barca mea stralucitoare si o duce"), de Sorescu („intr-o pastaie de salcim traiesc / Singur si fericit in toate, / Toamna se desface si cade pe pamint / O saminta rosie / Care e viata") sau Dimov („Va fi un circ cu lei si cu surprize / Vietuitoarele-si vor asculta dresorul si toate vor decurge asa de logic, incit la urma va suride scamatorul").
Romanul psihologic romanesc (1978) este o cercetare fundamentala. Analizele consacrate lui Li viu Rebreanu, Hortensiei Papadat-Bengescu, lui Camil Petrescu, Anton Holban, Gib. Mihaescu, Mircea Eliade, M. Blecher, G. Ibraileanu sint cea mai solida cercetare in extenso a psihologismului in romanul romanesc, inaintea cercetarii lui N. Manolescu din Arca lui Noe, Alexandru Protopopescu da prima sinteza asupra puternicei directii a literaturii autohtone - cea pe care terminologia imprecisa a istoriei literare o defineste ca „roman psihologic" sau „de analiza", N. Manolescu botezind-o metaforic „ionica". Cercetarea lui Alexandru Protopopescu demonstreaza cu o remarcabila consecventa, sustinuta pe o analiza riguroasa a textelor, ca romanul psihologic romanesc este de fapt un roman antipsihologic sau poslpsihologic: „in fond, ce rezulta din cele unsprezece sau douasprezece capitole propuse? Rezulta un Li viu Rebreanu care subordoneaza valorile sufletesti unui eu eminamente cetatenesc, deci nepsihologic.
Un Camil Petrescu care respinge orice explicatie in ordinea concretului psihologic si un romancier care abordeaza problemele legate de suflet sau refuzind sa ajunga la literatura. O Hortensia Papadat-Bengescu care destrama si «compromite» subreda cladire a simturilor.
Un Anton Holban pentru care viata interioara este un mecanism absurd si un Mircea Eliade la care aceasta incepe abia dupa ce paminteste s-a incheiat". Stilul criticii lui Alexandru Protopopescu se dezintereseaza de metodologiile preexistind textului, refuzind tirania unei grile de interpretare de tipul „passe-partout". Colocvialitatea formularilor, care nu evita cuvintul hitru, in felul lui C. Regman, capata un farmec specia) in contextul analizelor aride, profesioniste („Princepele e o carte singuratica, care, nascindu-se din propria ei lege si ademenind prin frumusete, exista prin afurisenie si vizionarism").
Vocatia lui Alexandru Protopopescu ar fi un soi de critica libera de obligatia supunerii la text, tentatia sa nemarturisita fiind sa poata construi, ironic, din nimic, caci supunerea desavirsita la ordinele textului pare a nu-i satisface orgoliul. Alexandru Protopopescu scrie, de altfel, putin. Textele sale nu sint demonstratii care vor sa impuna orgolioase ipoteze, ci dialoguri de lucru cu opera. Volumul si esenta (1972) il prezinta in postura mai libera, a unui eseist care scrie numai despre operele ce ii dau iluzia ca ar fi putut fi el insusi autorul. Alexandru Protopopescu nu are dezinvoltura cronicarului profesionist. El se alege pe sine, intr-o lectura, nu un text anume. „Noua existenta a romanului psihologic" (cu formularea sa) il intereseaza intr-un mod cvasi-personal.
OPERA:
Exil imaginar, versuri, Bucuresti, 1968;
Volumul si esenta, critica literara. Bucuresti, 1972;
Romanul psihologic romanesc. Bucuresti, 1978.
|
REFERINTE CRITICE:
M. Iorgulescu, in Romania 'literara, nr. 27, 1973;
Alex. Stefanescu, in Tomis, nr. 8, 1973;
P. Dugneanu, in Luceafarul, nr. 30, 1978;
N. Manolescu, in Romania literara, nr. 25, 1978;
I. Maxim, in Orizont, nr. 37, 1978;
Al. Piru, in Luceafarul, nr. 48, 1978;
Gh. Grigurcu, in Viata Romaneasca, nr. 3, 1979;
Alex. Stefanescu, Jurnal de critic, 1980;
Gh. Grigurcu*, Intre critici, 1983.
|
