Alexandru Lungu biografia
Alexandru Lungu opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
LUNGU Alexandru, se naste la 13 apr. 1924, Cetatea Alba, Basarabia.
Poet.
Fiul lui Alexandru Lungii, inginer, sj al Anei (n. Vlasie), invatatoare Scoala primara la Buzau; studiile secundare, incepute in 1934, la Liceul „Gh. Lazar" din Sibiu, sint continuate la Liceele „A. Saguna" din Brasov, „G. Barit" din Cluj, „G. Cosbuc" din Nasaud; ultimele clase la Buzau, unde sustine bacalaureatul (1942); studii de medicina la Bucuresti (1943-l949); medic la Institutul de Endocrinologie al Acad., unde e cercetator si sef de sector (1949-l973); in paralel, preda la catedra de endocrinologie a Institutului de Medicina si Farmacie din Bucuresti (pina in 1956).
Stabilit in R.F. Germania in 1973, lucreaza ca medic la o clinica din Bad-Miinster-am Stein (1974-l976), apoi deschide un cabinet propriu la Raubach, in Westerwald, unde lucreaza pina in 1989, cind se retrage la Bonn si se dedica numai creatiei literare.
Debuteaza cu poezie in revista Prepoem (1939). in ultimele clase de liceu redacteaza si editeaza la Bacau, impreuna cu Ion Caraion,. caietul de poezie Zarathustra (1940-l941).
Intre 1939 si 1946 colab. la Curentul literar. Revista Fundatiilor Regale, Vremea, Viata Basarabiei, Claviaturi, Democratia, Fapta etc. Debut editorial cu volum Ora 25 (1946), pentru al carui ms luase, cu un an inainte, Premiul „I. Minulescu". intre 1946 si 1964 se decide pentru tacerea literara, refuzind sa participe la directia realist-socialista. Se consacra studiilor stiintifice in domeniul endocrinologiei, biometeorologiei, biocrono-logiei si ciberneticii biologice si medicale, pu-blicind numeroase lucrari in revista de specialitate, romanesti si straine, precum si volum monografic Orologiile biologice si manualul de endocrinologie pentru medici si biologi, Hormonii si viata. Membru al Acad. de Stiinte din New York si al Soc. Internationale de Biometeorologie.
Reintra in viata literara in 1964, cu poezii publicate in Tribuna, apoi in Viata Romaneasca, Romania literara, Steaua, Luceafarul etc. Pina la plecarea din tara ii apar volum de poezii Dresoarea de fluturi (1968), Timpul oglinzilor (1968), Altceva decit umbra (1969), Ninsoarea neagra (1970), Poeme (1971 - titlul initial, Apocrifele sfintului Dada, neacceptat, a ramas in interiorul cartii, ca titlu al unui ciclu). Armura de aer (1973). in Occident colaboreaza la revista Ethos, Limite, Mele, Micron si editeaza in redactie proprie col. „Semn", in care publica Elegiile malteze (1980), Litera si lega-mintul (1981), Trei parabole (1981), Septno-prepoeme (1981), Umerii lui Elohim (1981), Nutret pentru demoni (1982), Spaima viorilor (1982), Clavicula mundi (1983), Fapta si in-timpinarea (1984), Judecata fara de apoi (1984), Piatra-apa-soarta (1985), Steaua neizbucnita (1986), Trei poeme (1986), Fuga din privelisti (1987), Elegiile cretane (1989), iar la Editura „V. Frunza" din Aarhus (Danemarca), Pardes (1989). Scoate la Bonn, impreuna cu sotia sa, Micaela Lungu, revista de poezie Argo. Grafician si pictor, Alexandru Lungu e un artist complex care crede in puterea artei de a reda lumii puritatea pierduta, dar si in virtutile avan-gardei poetice.
Incepindu-si activitatea cu volumul Ora 25 (1946), Alexandru Lungu apartine acelei „generatii iesite in lume sub semnele cumplite ale razboiului, dar purtind cu sine si pentru toti o poezie curata si dreapta", dupa cum singur se rosteste.
E vorba de o avangarda tirzie, ce si-a intors fata catre exotismele. sentimentele exaltante si inscenarile jucause ale simbolismului, care au imblin-zit-o. au umanizat-o, corijindu-i tinuta de orgo-liu exclusiv tehnic. Antipoezia raspicata, inspirata de lectia tragica a marelui macel, se asociaza cu o „baie de existenta", cu o regenerare vitalista:
„ne vom iubi altfel
decit eroii anemici ai cine stie carui roman
pentru ca am invatat
prin lectia tragica a razboiului
ca viata trebuie traita
de o mie de ori mai puternic
decit au trait-o parintii nostri" (Razboiul hemoragie imensa). |
Ravasit de amintirea macelului, Alexandru Lungu e tentat sa-si precizeze pozitia fata de univers cu o gravitate traditionala de fond. dar improspatata de insolita experienta. Tot ceea ce este important in viata ar trebui reexaminat ori chiar luat de la capat. „in cutele ascunse ale inimii". Raportul e intre o tensiune launtrica si una obiectiva, a materiei panicate
(„Cerul manifest al disperarii
ca o gluga lichida peste orasul de carton -
de vreo 200 de ore ploaia a asediat orasul
obsesiile planeaza in atmosfera
in fiecare centimetru de aer o panica
in fiecare celula o surpriza" - Maria). Tranzitia de Ia simbolismul autumnal, tratat cu cruzime („Toamna ca un buletin medical
umeda ca batistele cu doliu pe margini || imi face semne insistente
sarutind insinuant gura geamurilor
cu buzele viciate meduze ale ploii,
imi face semne disperate
semnal S.O.S. pentru salvarea agoniilor
apel pentru restabilirea circulatiei
prin labirintul viselor defuncte" - Ora 25) |
, la configurarea simbolului propriu, in creuzetul caruia intimitatea si cosmosul se amesteca in alt chip
(„parul nocturn e unica mireasma
in care regnuri le se intilnesc
cioc-nindu-se intr-un spasm de vazduh
impins pina la fintinile mortii" - Interregnul pierdut) |
, marcheaza specificul unei noi etape lirice, pe care I.. o reprezinta cu o discreta autoritate (Dresoarea de fluturi, 1968: Timpul oglinzilor, 1968; Altceva decit umbra, 1969; Ninsoarea neagra, 1970; Poeme, 1971; Armura de aer, 1973). Creatia sa. impiedicata multa vreme sa vada lumina tiparului, etichetata fiind drept „decadenta" de catre citi va pretinsi intelectuali (din fericire straini, din toate punctele de vedere. de literatura), dupa cum tot poetul marturiseste, se patrunde de aerul autentic al epocii, devenind un document inefabil al acesteia. E aici un determinism din adincuri, in afara oricarui program, o graitoare metamorfoza a existentei in discurs poetic. Nimic impur in sensul vreunei atitudini deliberate, al vreunui tendentionism nu ramine in stihurile ce picura dintr-un alambic pur literar.
Si totusi organicitatea lor exprima o atitudine spontana, deci cu atit mai pretioasa, in legatura cu contextul moral-so-cial. Structurile lirice sint modelate reflex de factorii de mediu, asa cum roadele livezilor poarta amprenta solului ce le-a hranit. Strivitoare imprejurari au favorizat neindoios acele imagini ce traduc inconsistenta, fragilitatea, evanescenta, precum un ecou al fiintei mereu amenintate. Materialitatile preferate sint de factura viseoasa, fluida, cetoasa, ca si cum realul n-ar cuteza sa se stabilizeze in forme decise, „senzatii obscure cu ecouri eterice", „de plutire subacuatica" ori un „joc de tentacule diafane", cum se exprima I. Negoitescu. Biografia se oglindeste in imprecizia fenomenala. Teama subiectiva se extrapoleaza in teama de sine a materiei (Ttrzii limpeziri). Poetul fuge de preciziuni, de limite, obsedat de tiranica lor acceptie. Duritatea si precisa configuratie fizica il inspaiminta prin sugestia lor morala. El percepe „plutind deasupra orasului / fantasma magnetica / de contur fara limite / a marilor si oarbelor taine" (Orb) si anunta ca „fosnetul fantasmei isi umple cu amurg /tacerea Infiltrata cu anii prin celule" (Iarfosnetul fantasmei). Dimineata se alege „ca o masca de sticla /din ape de somn enigmatic", penumbrele ei „reversibile" stirnesc o
„lumina difuza
de taine elementare si simple", „o tihna stravezie
de vreme subtire si moale
se cerne in lucruri", ora e o fantoma „tremuratoare", cu pielea „translucida
in care raze moi de soare
bat rastigniri", printre copaci „adinc se lasa
intr-o cadere densa de inec
lumina tulbure si groasa". |
Acesteezitari ale formelor si culorilor se adincesc in scrierile de dupa plecarea in strainatate (Elegiile malteze. 1980; Litera si legaminiul, 1981; Fuga din privelisti, 19S7; Elegiile cretane, 1989). in zarea departarii geografice senzatia de irealitate sporeste, dind impresia „trecerii" dintr-o lume in alta. Plasticilatea devine una dintre jertfele noii existente. Melancolia depeizarii se coroboreaza cu o emotie metafizica, blagiana: „toate din juru-ne / pina mult mai departe / la impartasirea stelelor / pe nevazute / ule altei lumi devenira // in ceata trecerii pe care / cindva adinc au oglindit-o / serpii poruncilor / sparg cu ascutisul tacerii / ninsori de sticla intristata/ mihniri tir-zii // precum o cingatoare / de litere ramase prin pustie" (Amarnica).
Aprofundindu-se, dezolarea primeste accentul unui sarcasm al pustiirii, de biblica sugestie (poetul e un frecventator al Kabbalei, Bahirului, Zoharului, Taratului, intr-o incercare de a-si autoriza si solemniza, prin initiere, experientele poetice): „mortii coboara in chip de fum / inlauntrul lumii // noi pe deasupra traim / intr-o urma pustie de os uitat" (Antiproverb). Darin virtutea unui principiu de echilibru, aceasta incantatie a precaritatii si disparitiei primeste replica unor accente dure. Firea stenica a poetului nu se lasa prada pornirilor de descompunere prin deznadajduita rarefiere a perceptiilor, printr-un curent al destramarii pe care spiritul il imprumuta cu predilectie mediului, regasind acele puncte de sprijin vehement metaforizate pe care avangarda le pune la indemina slujitorilor sai spre a celebra betia contactului cu substanta palpabila. Dematerializarea, extatica ori numai resemnata, e amendata prin note orgiastice. Simbolic detestata, materia e nu mai putin absorbita cu voluptate de ventuzele unor tropi indrazneti: „Maria neagra de pe asfaltul orasului [] amara chinina a diminetilor care surprind insomniile [] revolver asezat pe inima/ ca o crizantema la butoniera" (Maria). Prestanta universului fizice astfel restaurata. Compensator, senzatiile isi amplifica violenta: „blockhausul din fata si-ar sparge capul" (ibi-dem), ca si: „seara cind femeile gem dupa dragoste / eu trec cu capul zgiriat de ploaie" (ibidem). Aerului limfatic, clorotic, i se alatura un prozaism ostentativ, ce se intersecteaza pe alocuri cu poetica artagos revendicativa a lui Ion Caraion. Un „cumul de materiale aparent uscate" (Vladimir Streinii"), din care poezia tisneste ca flacara unui chibrit. Ploile transforma cerul intr-o coala uda de ziar, in care nu poti citi decit stirile reci ale vintului si telegramele norilor, seara coboara la ora patru peste un sat negru de care ni se lovesc bocancii, sufletul e aranjat in ranita alaturi de pesmeti si cartuse, ploaia sterge vopseaua ochilor, ne stoarcem inima ca pe o cirpa s.a.m.d. Se poate banui in astfel de imagini si o bravada de introspectiv, care se straduieste sa-si ascunda emotia ca pe un viciu. Dornic sa corecteze cu citmai multa sirguinta fluiditatea si imprecizia contururilor, autorul recurge si la o geometri-zare sec-amuzanta, ce alcatuieste si ea o forma de violenta (prin stilizare): „In pomul cubic dintr-o alta lume / cu gindul ca pamintul moare / ademenit te aduc anume / la pasarea cu trei picioare // Si de privesti ciudata cuca / cu cap concav si ochi de vidra // strimtoarea ei o sa-ti aduca / aminte poate de-o clepsidra" (/// pomul cubic). Ori o secventa ostentativ inveninata si putrefacta, de un demonism demonstrativ: „Orb imprejurul miinii parca suna / in unghii un vazduh de matraguna/ si pui de demoni fara minte /in amintiri ca intr-un cuib se-aduna/ iar peste ei din cerul care minte / ploua adinc cu putre de cuvinte" (Surghiun de noapte). Timpul paseste prin altar ca un tilhar fantomatic, inves-mintatin straie „croite din lumina si minciuna/ cum se vindeau mai ieri prin Bucuresti". „Surghiunul" intensifica dispozitia sumbra. Alexandru Lungu cultiva acum o dezlantuire abstracta, curatita de picanteria metaforei juvenil-teribiliste, transmutata intr-un spatiu ezoteric. Postura e de profet dezamagit: „sa ridice piatra impotriva-mi / cine nu s-a scaldat / in iordanul ereziei // multe se inalta pietrele / cit moartea cit cuvintul / dar miinile se ologesc si se usuca // o padure zice-s-ar lovita // de-o molima grea si straveche / un fulger incenusat / cernut prin pedepsele timpului // la spartul amurgului / dincolo de patimile umbrei / cine-ar fi sa vada ochiul intreit/privirea necrutarii?// si ramin in vazduh / pietrele asemenea unor pacate / despovarate frumos inflorind / de se face loc de gind / de se deschide vremea de ispas" (Fapta si in/impinarea, I). O intelepciune aspra, incil-cita intr-o scriitura ce se adapa dintr-un lexic arhaic si ecleziastic (destule vocabule sint create de autor) isi face loc cu alura de bilant sufletesc. Aerul sau ascetic suplineste de asemenea neajutorarea materialitatii curgatoare, relative, ce se sfieste de sine. Versul apare moral informat: „ceasul crapat de asteptare /e poate cea din urma piaza / strapunsa intre rau si bine/si prunul negru poate-i calea/prin care spusa trece-n somnul darnic / de dincolo darui-tor de alte patimi" (Spusa si semnul, II). Solemn si iluminat, poetul aspira la o recuperare a Logosului originar: „Unsi impotriva muritoarei lumini / chemati sa mosim beznele - / cui sa-i fie dat / simburul cuvintului dintii /intim-pinarea lui nestiuta?" (Osinda si tainele, I). Acest „cuvint dintii" e corelat cu un citat din Bahir, care-i pecetluieste exclamatia: „fiecare zi are cuvintul sau carele-i este stapin, nu din pricina ca ea a fost facuta cu el, ci pentru ca ea desavirseste printr-insul fapta care dezvaluie puterea lui asupra-i". Uneori, cite o referinta la prezent se grafiaza in limbajul expurgat, liturgic, catre care s-a indreptat poetul. Impura aluzie istorica e invaluita in matase manierista iar spasmul suferintei, materialitatea sa lacrimala pur a se fi resorbit in discursul absolutoriu: „ala-bala rinduiala / naruie uitari / atit-de darnic implintate / pamintului aceluia pe care / profetii mincinosi umblara / plinsul / intr-un fuior indurerat / ramine // lacrima / nutret cuvintului cindva / s-a stins" (Siiigurata[ile si preajma). in pofida acestei evolutii spiritualiste, care indica „un vifor fara fata / iscat din lupta cine stie caror faceri" (Spusa si semnul, III), adica o anume impersonalizare, o tendinta de lepadare a lumestilor ispite, „dind sa arate locul sorocirii /ori poate-i numai nerabdarea/ pe care-o striga iarasi / nesabuita ingerime din surghiun" (ibidem), Alexandru Lungu ramine solidar cu ipostaza sa estetica prin calofilie. Paradoxal, inceputurile turbulente o ascundeau sub conceptul antipoeziei. Prospetimea figurilor de stil se strecura prin contrabanda pe teritoriul unei poetici existentiale, expansioniste pina la anarhie, aparent „fara sa banuiasca / taria invincibila a cuvintului. / taria cuvintului izbucnit / din meandrele inimii / taria cuvintului / materie prima a poeziei si a lui Dumnezeu, /cuvintul / care inchide si dezlantuie prin sine / toate fortele / toate dimensiunile enorme ale lumii" (Familie). Treptat, natura mai potolita a poetului (doar initial aliata cu avangarda, ca o expresie tranzitorie a unei virste) a facui loc unui gust al scriiturii declarat ca atare. El cultiva cuvintul cu rasfaturi de mestesugar ce-si contempla mestesugul. Se gasesc in numeroase din textele sale (si mai ales in Litera si legamin-tul, 1981) elementele unui cult al grafiei, al alfabetului, al ustensilelor scrisului: „Caligra-fiile de aer/ acoladele de racoare [] fiecare frunza cum se topeste / ca o litera de ceara [] Seara in zadar isi intinde / colile de vazduh obosit" (Litere de iulie). Acest aspect se accentueaza o data cu interesul ezoteric si cu orientarea „izbavitoare" a poeziei, unind caracterul estetic al semnului cu misticismul sau. Alexandru Lungu s-ar putea regasi in gindul lui Brice Parain, dupa care scrisul frumos e sfintenie. De asemenea, in acea impletire a fervorii religioase cu gratia formala, distinctiva pentru ortodoxistii nostri, care se situau la jumatatea drumului intre cerul abstractizam si pamintul chemator prin senzualitate esteta. „Numele" devine indiciu al tainei si chezasuire a trudei revelatoare („spir-guind asemanarea / murim in nume inca nerostite" - Osinda si tainele. VI), iar „semnul", o rasplata a confruntarii cu „umbrele": „pentru a dobindi / in bataia cu umbra / ingenunchierea si spaimele / razvratirea si semnul" (ibidem). Esenta vietuirii ar fi o „litera ascunsa"; „trupu-mi dezvaluie / litera ascunsa in neiertare / cu maduva ei de foca cu bratele ei de apa" (Ince-nusarea si rasplata, IV). O alta „litera", cea a Genezei, ar fi uitata: „mai este intru faceri / litera deasuprei / cu seva sfirtecata de uitare" (Osinda si tainele, VII). Dupa cum energumenii pierzaniei, „injositorii maretiei", de care de-atitea ori si cu atit de dureroase urmari ne-am izbit si in ultimele decenii, nu sint decit temnicerii si tortionarii literei: „un duh instrainat / paitas cenusilor pustii / pierzanii fara chip calatorind / umbreste negru fata firii // injositorii maretiei / prin iarmaroace de hirtie /literei ii pun catuse / alcatuirea sugrumindu-i // iar cei ce miruiesc minciuna/si aratarea o desarta/in corturile pizmuirii /isi praznuiesc nimicnicia" (Incenusarea si rasplata, II). intr-o armonioasa ingemanare, Cuvintul este pentru poet atit imanenta, vorbirea „dinlauntrul" sau, cit si transcendenta, viziune, imbratisind plasmuiri-lesi adincimileuniversului: „nu-i laindegindul oricui / a cuvinta dinlauntrul cuvintului // cine poate numara simburii rodiei / fara a-i sparge minunea rotunda?//ar 11 sa citim pe frunzesi-n roade / ar fi sa vedem litera visata / in zborul pasarii si-n zarea ei nevazuta" (Ar fi sa citim).
Sub acest unghi cuprinzator se cuvine sa apreciem stradaniile intru frumos ale poetului, artistului plastic si omului de stiinta Alexandru Lungu, care-si scoate volumele in conditii grafice exceptionale, rezultat indeobste al unei elaborari proprii, si editeaza periodicul („solstitialul") Argo, un cuib eterat de „poezie /desen", probabil cea mai eleganta publicatie a diasporei romanesti.
OPERA:
Ora 25, versuri. Bucuresti, 1946;
Dresoa-rea de fluturi, versuri, Bucuresti. 1968;
Timpul oglinzilor, versuri, Bucuresti, 1968;
Altceva deal umbra, versuri, Bucuresti, 1969;
Ninsoarea neagra, versuri, 1970;
Poeme, Bucuresti, 1971;
Armura de aer, versuri. Bucuresti, 1973;
Elegiile malteze, Rau-bach, 1980;
Litera si leganiiiitiil, versuri, Raubach, 1981;
Trei parabole, versuri, Raubach, 1981;
Sep-tuoprepoeme, Raubach. 1981;
Umerii lui Elohim, Raubach, 1981;
Nutret pentru demoni, versuri, Raubach, 1982;
Spaima viorilor, versuri, Raubach, 1982;
Clavicula mundi, Raubach, 1983;
Fapta si intimpinarea, versuri, Raubach, 1984;
Judecata fara de apoi, versuri. Raubach, 1984;
Piatra-apa-soarta, versuri, postfata de M. Niculescu, Raubach, 1985;
Steaua neizbucnita, versuri. Raubach, 1986;
Trei poeme, Raubach, 1986;
Fuga din privelisti, versuri, Raubach, 1987;
Elegiile cretane, Raubach, 1989;
Pardes, versuri, Aarhus (Danemarca), 1989. |
REFERINTE CRITICE; B. Munteano, in Melanges de linguistique et de litteratures romanes offerts a Mario Roques, 1,1950; I. Negoitescu, Scriitori moderni, 1966: VI. Streinu, Pagini, III; Al. Piru, Panorama; I. Caraion, in Viata Romaneasca, nr. . 1968; D. Micu, in Gazeta literara, nr. 15, 1968; I. Oarcasu, in Tribuna, nr. 23, 1968; S. Foarta, in Orizont, nr. 9, 1969; Gh. Grigurcu, in Familia, nr. 6,1969: Al. Piru, in Ramuri, nr. 9, 1969; N. Mano-lescu, in Contemporanul, nr. 17, 1970; I. Constantin, in Romania literara, nr. 49, 1970; D. Cristea, ibidem, nr. 47, 1971; E. Manu, in Ateneu, nr. . 1971; Alex. Stefanescu, in Luceafarul, nr. 44, 1971; S. Cioculescu, Aspecte; Gh. Grigurcu, Teritoriu liric, 1972; I. Caraion, Duelul cu crinii, 1972; A. D. Munteanu, Opera si destinul creatorului, 1972; D. Flamand, in Ateneu, nr. I, 1972; Ioana Cretulescu, in Viata Romaneasca, nr. 4, 1972; . Caraion, in Steaua, nr. 8, 1973; P. Poanta, ibidem, nr. 10, 1973; FI. Mihailescu, in Luceafarul, nr. 39, 1973; H. Statnatu, in Cuvintul romanesc, nr. 12, 1983; Mele, Honolulu, 1984 [nr. omagial coordonat de St. Baciul; Sanda Stolojan, in Lupta (The Fight), nr. 34, 1985; N. Catanoy, in Matrix, Noua Zeelanda, nr. 9, 1985; G. C. Focke, in Contrapunct, K6ln, nr. 4, 1985; St. Baciu, in Presencia literaria. Bolivia, nr. 12, 1988; H. Stamatu, in Alergatorul de la Mara-thon, Aarhus, nr. 4, 1989; I. Popper, ibidem; S. Le vin, ibidem.
|
