Alecu Vacarescu biografia
Alecu Vacarescu opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
VACARESCU Alecu, se naste la 1769 (7) - moare in 19 nov. 1799, Tulcea.
Poet.
Fiul lui Ienache Vacarescu si al Elenitei Rizu, prima sotie a acestuia.
Se stiu putine lucruri despre studiile urmate, dar e sigur ca ele i-au oferit cel putin contactul cu culturile greaca si franceza. isi insoteste tatal, exilat de Mavrogheni, la Nicopole (1788), apoi la Rhodos (1790). Ocupa citeva dregatorii: ispravnic de Dimbovita (1792), apoi clucer, mare clucer (1797); in 1798, e zahergiu pe 5 judete. Viata personala a lui Alecu Vacarescu acumuleaza catastrofe, ilustrind parca vindicatia unei providente infricosatoare: casatoria cu Elenca Dudescu, din care rezulta trei copii (printre ei si poetul Iancu Vacarescu) e nefericita, incheindu-se prin divort in 1797; cam in aceeasi vreme, Alecu Vacarescu intra intr-un acerb proces cu mama sa vitrega, Ecaterina Caragea, pentru impartirea averii ramase de la Ienache Vacarescu; in fine, culmea nenorocii, e acuzat ca ar fi luat parte la asasinarea unei matusi, Venetiana Vacarescu, de a carei fiica se indragostise. O jalba patetica, adresata domnitorului Hangerli, il ajuta sa scape cu fata curata. Dar la suirea pe tron a noului domn, Alexandru Moruzi, dusman inveterat al Vacarestilor, procesul e redeschis, iar, de data aceasta, calomniatorul, Scarlat Cimpineanu, se dovedeste mai puternic.
Se pare ca Alecu Vacarescu e, in ultima instanta, condamnat si trimis sa-si ispaseasca pedeapsa intr-o temnita mizerabila din Tulcea. Victima a arbitrarului despotic, poetul isi va sfirsi zilele in conditii inumane, in pofida apelurilor disperate la clementa si ajutor lansate mitropolitului Dositei Filitti si citorva prieteni.
Dupa toate aparentele, numai o mica parte a compunerilor lui Alecu Vacarescu a ajuns pina la noi, ceea ce ne indreptateste sa credem ca ele trebuie judecate mai degraba ca semnul, decit ca finalizarea unei vocatii. In orice caz, urmasii imediati, si nu numai ei, i-au acordat nefericitului poet o cautiune care pune pe ginduri. in ochii fratelui mai tinar, Nicolae Vacarescu, el intruchipa talentul si facilitatea creatoare; pentru Vasile Popp era un adevarat „Ovidiu al romanilor"; Gh. Pesacov nu rivnea ia aitceva, catre 1830, decit ia titlui de „zelos imitator al prea stralucitului fruntas poet al prea stimatului Alecu Alecu Vacarescu“; dar pina si Odobescu scria in 1874: „Nu ma tem a zice ca pina acum nici un poet roman n-a avut mai mult foc si mai multa gratie". Ca si ceilalti Vacaresti, dar la un mod mai dramatic si cu mai multa aplicatie analitica, Alecu Vacarescu desfasoara repertoriul bine stiut al declaratiilor de induplecare prin complimente, juraminte de statornicie, oftaturi si lamentatii. Datorita barierelor impuse de societate, desigur si nevoii de a complica jocul, poetul rafineaza emotia: cultiva perifraza, antiteza si pretiozitatile de formulare, convertind cele mai simple expresii ale iubirii in „concetti" si incilcite propozitii bizantine.
Dragostea e prezentata astfel in termenii unei dependente absolute („a fi rob imi este fala"), puterea sentimentului e masurata in suspine si grade de combustie launtrica
De lacrimi vars paraie
Cu groaznica vapaie
Si sufletul imi iese
Da ohtaturi adese"),
prezenta si absenta iubitei declanseaza, deopotriva, seisme
Cind nu te vaz am chinuri
Si cind te vad lesinuri".
Don Juanul fanariot se afla intr-o dilema insolubila; sa se arunce ca „pervaneaua" in vapaia iubirii, isi pierde aripile, sa se tina departe, ingheata de frig, incit ceea ce-i ramine de facut e sa conjuge extremele; „sa arzi traind, sa mori arzind". O mare subtilitate a flatarii apare in poezia Oglinda, axata pe un motiv anacreontic, tratat si de Petrarca; imaginea femeii adorate, asa cum o reflecta oglinda, se situeaza, din cauza imposibilitatii materiei, mai prejos decit oglinda ochilor poetului, care redau nu numai frumusetea tangibila, ci si armoniile interioare. Aceeasi cazuistica intortocheata frapeaza in versurile grecesti, dedicate diverselor obiecte de podoaba ale iubitei: un cordon, un turban, un saric - toate pizmuite pentru sansa de a-i atinge pielea parfumata sau parul matasos. Placerea artificiului si a lirismului decorativ o probeaza si incercarile de versificatie bi- si plurilingva. Manierismul acesta clasicizant, in care galanteria pretiosilor se uneste cu psihofiziologia safica a amorului si ardoarea petrarchista, pare sa exprime o sensibilitate efectiv traumatizata si nu doar o conventie de stil. Convingatoare in acest sens sint cele doua satire in limba greaca. Una din ele, Tatal nostru parodiat, denunta cu un puternic accent de dezgust coruptia si silniciile societatii fanariote. Cea de-a doua satira expliciteaza rechizitoriul, intr-o viziune si mai sumbru mizantropica, Individul e incercuit, victima a dezamagirilor de tot felul, tratat de prieteni, de rude, de cei de deasupra si de cei de dedesubt, pina si de slujitorii bisericii, cu ipocrizie, perversiune si rautate. Nimic nu e curat in lumea sublunara, nici dragostea, nici prietenia: ca atare, impasul se anunta irevocabil. Sensibilizat de abisul dintre aparenta si esenta, Alecu Vacarescu pare mai aproape de Rousseau, care condamna orice deghizare a fiintei ca minciuna, decit de barochistui Gracian, cu pledoaria _ sa in favoarea ostentatiei si disimularii. intre o teorie care transforma individul in personaj, aplicindu-i o masca, si o teorie care demasca personajul, reducindu-l la individ, Alecu Vacarescu opteaza pentru cea de-a doua, asadar mai degraba pentru preromantism decit pentru rococo.
Desi se grefeaza pe anacreontism, cultivindu-i temele si procedeele, in spiritul unui clasicism epi-gonic, inrudit cu „mica poezie" a secolului al XVIII-lea, traiectoria lui Alecu Vacarescu incalca zone diverse ;ile liricii. Prin retorica inzorzonata si exhibi-tionista, care rafineaza vechile „topos“-uri petrarchiste, se apropie de manieristi. Vibratia acuta a sensibilitatii si setea puritatii inaccesibile il instaleaza in vecinatatea preromanticilor. De fapt, personalitatea lui Alecu Vacarescu ramine indecisa, captata intre limitele fluide ale unei epoci care-si cauta ea insasi fizionomia, nestiind incotro sa-si fixeze privirile.
OPERA:
Poetii Vacaresti. Viata si opera lor poetica, ed. ingrijita si pref. de Paul I, Papadopol, Bucuresti, 1940;
Poetii Vacaresti. Versuri alese, ed. ingrijita de Elena Piru, introducere de Al. Piru, Bucuresti, 1961;
Poetii Vacaresti. Opere, ed. critica, studiu introductiv, note, glosar, bibliografie si indice de C. Cirstoiu, Bucuresti, 1982.
|
REFERINTE CRITICE:
N. Iorga, Istoria, I-XVIII;
I. C. Filitti, in Preocupari literare, nr. 1, 1936;
G. Calinescu, Istoria-, Al. Piru, Poetii Vacaresti, 1967;
M. Anghelescu, Preromantismul romanesc, 1971;
P. Cornea, Originile;
N. Camariano, in Manuscriptum, nr. 3, 1980;
E. Simion, Dimineata poetilor, 1980. |
