Zodia Cancerului sau Vremea Ducai-Voda
(fragment)
Cap. IX. Drumul spre Iesi
"Drumul cel mare spre Scaunul Tarii trecea si intr-acea vreme prin Valea Bahluietului si-a Bahluiului. I se zicea drumu' mare pentru ca era drum vechi de cand lumea. Nici unui rand de oameni insa nu-i trecuse prin minte, in curgerea anilor multi, sa faca din aceasta cale veche un drum adevarat. Era o urma cotita de cara, copite si pasi, batuta bine si lucie ca o curea in vreme de seceta, mlastina cleioasa in vremea ploilor. Apa cerului o patrundea in scurt, vantul si soarele o zbiceau cu grabire. Parea a merge la intamplare sovaind spre Targu-Frumos ori Podu-lloaiei, da intr-o rapa, suia intr-un deal; ispravea insa bine, implinindu-si destinul. Bahluiul curgea lenes prin papurisuri. De la papurisurile lui se desfasurau fanaturi pe care brumele si omaturile le daramau necontenit. Pe dealuri, la dreapta si la stanga, cresteau padurile lui Dumnezeu, in care putea intra cu barda orisicine. Lupii se mutau, cand venea vremea, de la padure in stuh, ori din stuh la padure si cautau mai ales preajma de sate, ca sa poata da razboi vitelor omului. Ramasesera insa, in domnia lui Duca-Voda, putine asezari de crestini pe acea vale bogata, caci, cu putini ani inainte, iernasera tatarii sfaramand si sparcuind, urmand dupa dansii rautatile pradaciunilor lesesti, foametea neasezarii si ciuma lui Dumitrascu-Voda. lazurile Bahluiului se potolisera, morile statusera, hanurile se cumpaneau in trei pareti cu acoperisurile arse, - locurile satelor pustiite se cunosteau abia, in dudaie nalte; fantani spurcate de lesuri, cruci insemnand morti napraznice, toata privelistea fericitelor asezari de odinioara arata mila Domnilor si a imparatilor, precum si binefacerile navalirilor si razboaielor care nu mai luau sfarsit. Parintii calugari de la Sfanta Manastire Neamtu dadusera veste pretutindeni in Tara de Sus ca se vor arata si alte semne cumplite, nefiind departe sfarsitul lumii. Asa ca nu era alta de facut pe aceasta lume ticaloasa, decat sa se intoarca omul catra sufletul sau la rugaciune si post, lepadand tot, imbracaminte, podoabe si bani, spre a se afla gol, curat si in rugaciune, atunci cand va urma trambita de arama a judecatii. Un calugar adusese si o scrisoare de la Sfantul Mormant din Rusalim, gasita sub piatra de altar si neavand iscalitura si pecetea Preacuratei, indemnand lumea la pocainta din urma.
Moldovenii ascultau cu luare-aminte istorisiri si vesti. Femeile suspinau cu amar si se gandeau pentru intaia oara la pacatele lor. Planuiau rugaciuni si daruri preotilor si monahilor. Dar barbatii, dupa ce aflau, isi trageau caciula deasupra nasului si cugetau ca, dac-ar fi sa fie sfarsitul, apoi are sa fie al tuturor si nici cuviosii parinti de la Neamt sau de la alte manastiri nimic n-ar folosi din jertfele cerute. Nici Sfanta Fecioara n-are bucate, vin si untdelemnuri, fiind in lumina vesnica langa Tatal Ceresc. Mai bine incarca cu ce au si trec hotarul, oplosindu-se undeva, in niste munti ori in niste pustietati, la un liman de liniste.
Astfel Moldova se gasea in mare parte goala, pe fracturile cele mari si cinstiti parinti ai manastirilor se targuiau pe drept cuvant, in toate rugaciunile si slujbele lor, de putina credinta a prostilor pamanteni. Asemenea batjocoritori ai poruncilor sfinte isi meritau intr-adevar osanda la care erau supusi.
Pe acest drum mare, in cele dintai ceasuri de dimineata, calareau beizade Alecu si abatele Paul de Marenne. Boierul dadu strainului toate aceste lamuriri si altele. Ajunsi apoi pe truda noptii, ramasera tacuti si parura a dormita o vreme in sa, lasandu-si caii la pas.
De Marenne fusese bucurat de numele orasului, pe care-l auzise rostit si prin care aveau a trece. Dar Targu-Frumos era departe de a raspunde imaginii zambitoare pe care o evoca. Putine dugheni cu frica si prevedere deschise, sub un fel de soproane de sindrila, un han cu boltile daramate si cateva casute nu de mult inaltate si gata de a cadea in risipa. Bordeie de tigani robi, in jurul unor sandramale mai rasarite. - Acolo sta boierul, adica nobilul locului - lamurea beizade Alecu, nemarturisind anume ca acolo erau curti domnesti. Abatele de Marenne incerca sa inteleaga ceea ce nu se poate intelege. De cateva zile vazuse destule si auzise de asemenea -ca sa se convinga ca toate in acest hotar barbar au o pulsatie proprie si o lege a vietii anumita.
- Hotarat, Printule, acest targ, oricat ar fi de frumos, e cu totul altceva decat imi inchipuiam, zise el, incercand sa se trezeasca deplin. Nadajduiesc in alta intalnire. Ce localitate deosebita ne mai asteapta?
- Celalalt loc, domnule abate, pe care vad ca-l astepti cu nerabdare, poarta numele unei femei care se zice ca a fost deosebit de frumoasa.
- Podul lloaiei! se mira Abatele, dupa ce auzi talmacirea numelui, lata, in sfarsit un pod in tara aceasta.
Domnul abate de Marenne avu intr-adevar o surprindere. Mai intai nu era nici un pod. Al doilea, nu era nici un oras. Era o imagine repetata a targului cu nume pompos, si-n preajma lui baltile Bahluiului rasfrangeau, pe langa subiectele de pictura, acelasi cer verzui de toamna, in stralucirea calma de aur vechi a soarelui.
Facura un popas ia o filozofica fantana cu cumpana, care li se inchina si-i cinsti cu apa. Dupa aceea pornira iar.
- Prea iubite domnule de Marenne, zise beizade Alecu, dupa o lunga tacere, da-mi voie sa ma folosesc inca o data de prietinia pe care binevoiesti sa mi-o arati. in vremea prea scurta de cand ne aflam impreuna, am avut putin prilej sa ne cunoastem intr-adevar.
- Printule, protesta de Marenne, prietenia mea iti este definitiv asigurata, mai ales ca, pe langa alte lucruri simpatice, am gasit in Domnia-Ta un om in desavarsit dezacord cu ceea ce il inconjura. Domnia-ta esti mai mult al nostru decat al Orientului.
- Multamesc, domnule abate, pentru aceste cuvinte. Tin totusi sa-ti dovedesc si mai mult ca nu te inseli, acordandu-mi incredere si amicitie. Vreau sa-ti spun o poveste.
Abatele de Marenne privi zambind spre boier:
- Calitatea mea, domnule Ruset, se pare ca-mi da dreptul s-ascult confesiuni. O parte din marturisire ai inceput-o asta-noapte. Sa nu crezi c-am uitat.
- Cu atat mai bine. Acum vreau sa ma intorc ceva mai in urma. Nu prea mult insa. N-au trecut doi ani, iubite domnule de Marenne, de cand peste aceasta tara si peste acest popor stapanea parintele meu Anto-nie-Voda. Nu vreau sa-l laud pentru ca-i sunt fiu. il lauda faptele lui si amintirea care a ramas dupa el. Eu, domnule de Marenne, n-as putea spune ca am umblat in viata mea pe calea adevarului: am gresit mult, mai ales am facut destule prostii, si ai sa fii mirat poate cand iti voi declara ca nu simt nici o mustrare de constiinta. Faptele parintelui meu au fost insa astfel si poporul a simtit intr-adevar blandetea lui, incat pot circula fara grija prin lume ocrotit de lumina amintirii lui. Nebuniile mele au facut valva; sunt insa feciorul lui Antonie-Voda. Legi n-au fost sa ma pedepseasca, iar oamenii m-au iertat. N-as putea spune ca nu mi-au ramas dusmani destui de rangul meu, dar aceia isi au si ei ale lor greseli si toleranta este reciproca. Vorbesc de prostime: primirea de asta-noapte, din care te-ai impartasit si Domnia-Ta, sta dovada.
Ceea ce ai vazut Domnia-Ta in aceste cateva zile, domnule abate, de cand ai intrat in domnia razboiului si a invaziei, a molimei si a foametei, acum doi ani nu exista. Antonie-Voda a fost un om cu noroc. Si tara asta, cand Dumnezeu se milostiveste asupra ei, infloreste de azi pe maine, ca o gradina in primavara dupa urgia iernii. Toate in Moldova, domnule de Marenne, sunt scurte, trecatoare si viforoase: si cele bune si cele rele. Acum doi ani aceste locuri erau inflorite si populate."
|
In cazul operei sadoveniene, a carei scriitura vom incerca sa o descifram, exista un fenomen foarte interesant, un adevar evident. Discursul lui Sadoveanu, asa cum s-a observat, a avut o evolutie spectaculoasa, o metamorfozare adanca, parcurgand un drum sinuos spre "scuturarea podoabelor", cum ar spune Tudor Vianu, spre esentializarea mijloacelor artistice, spre eliminarea descrierilor abuzive ce sufocau adesea discursul narativ. Nicolae Manolescu observa chiar ca, devenind mai impersonal, Sadoveanu a aplicat realitatii concrete "eclipsa frecventa si cenzura permanenta", care "ne pun in fata unei alte functii a comentariului si anume aceea de a controla actiunea, ca si psihologia". Descrierile de natura - si nu numai -, foarte frecvente in literatura sa de tinerete, - "sunt fara ezitare functionalizate aici".
Pe de alta parte, simplitatea aparenta a discursului narativ, spontaneitatea aparenta care mimeaza si sugereaza limba vorbita de moldoveni - apropiind scriitura sadoveniana de cea a literaturii populare - ascund un rafinament lingvistic rar intalnit, o mare precizie a termenilor, o subtilitate rara a dozarii grupurilor semantice care cuprind, intr-o proportie echilibrata, un amestec de sintagme arhaice, foarte expresive, cu altele actuale, moderne chiar.
La o lectura atenta a fragmentului antologat mai sus, simtim ca in el pulseaza intreaga naratiune sadoveniana, intreaga ei armonie. Ca pozitie, pe care o ocupa textul ales in ansamblul operei, el se situeaza in prima treime a Zodiei Cancerului, formand materia epica principala a capitolului al lX-lea (prima lui jumatate), intitulat Drumul spre Iesi. Fragmentul se plaseaza dupa evocarea intrarii in tara a abatelui de Marenne care, insotit de Alecu Ruset, strabate tinuturile Moldovei, uimit de frumusetea peisajului si salbaticia lui, dar si de arhaicitatea modului de viata al moldovenilor, carora este nevoit sa le recunoasca ospitalitatea, harnicia si maiestria in arta culinara.
Discursul narativ se organizeaza in trei secvente distincte: prima secventa, cu un pronuntat caracter descriptiv, fixeaza datele unei stricte realitati, cea a drumului "cel mare spre Scaunul Tarii"; a doua reuneste coordonatele unei alte realitati, cea istorica, avand un caracter evocator, fixand cateva elemente legate de traditiile locului si religiozitatea moldovenilor, in sfarsit, a treia secventa, in care predomina dialogul, cuprinde convorbirea dintre abatele de Marenne si Alecu Ruset, discutie legata de locurile strabatute, de contrastele intalnite si explicatiile furnizate de beizadea. Spre deosebire de celelalte doua secvente, aceasta cuprinde si un sumar, dar semnificativ, autoportret pe care si-l face Alecu Ruset.
Reluand prima secventa, observam ca lumea descrisa (drumul pro-priu-zis) se ordoneaza potrivit cu viziunea prozatorului despre ea. Sadoveanu incearca sa transfigureze o lume de mult apusa, sa-i reconstituie coordonatele spatiale (in cazul nostru, drumul pana la Iasi) si pe cele existentiale. Drumul "vechi de cand lumea", numit de oameni "drumul mare", nu era altceva decat o panglica de pamant batatorita de carute si de picioarele cailor, care in vremea secetelor parea o dara "lucie ca o curea", iar in vreme ploioasa devenea "o mlastina cleioasa". Lumea il stie din vechime, dar nimeni nu se invrednicise - in atata amar de vreme -sa-l pietruiasca sau sa-l consolideze pentru a-i conferi trainicie. Aceasta realitate trimite la ideea ca timpurile au fost potrivnice, schimbatoare, iar viata oamenilor, obsedata de ideea luptei si a supravietuirii, nu a ingaduit nici un ragaz pentru civilizarea locurilor in care traiau.
Desi fragmentul este mai ponderat in reliefuri expresive, remarcam, totusi, virtuozitatea stilistica a prozatorului care percepe vizual peisajul: Drumul "era o urma cotita de cara, copite si pasi, batuta bine si lucie ca o curea in vreme de seceta"; "Apa cerului o patrundea in scurt, vantul si soarele o zbiceau cu grabire" (personificari). Imaginea drumului se intregeste continuu, extinzandu-se spre zona imprejurimilor, devenind treptat panoramica: Bahluiul curgea "lenes" alaturi, pe maluri se intindeau fanaturi, iar mai sus, la dreapta si Ia stanga "cresteau padurile lui Dumnezeu". Asezarile, imputinate de navalitori, sunt risipite prin vaile si viroagele dealurilor. Prozatorul face, acum, trecerea de la inregistrarea descriptiva a peisajului la formele de existenta ale oamenilor care il populeaza. Tonul devine evocator, naratiunea castiga in vibratie, caci se vorbeste despre asezarile tot mai saracacioase si risipite din vremea lui Duca-Voda. Evocarea merge insa mai departe in timp si, cu toate ca tonul naratorului este impersonal, naratiunea se incarca de un usor suflu liric. Aflam ca asezarile se risipisera din cauza tatarilor, care iernasera cu cativa ani inainte in acele locuri si le pustiisera, si din cauza "salbaticiilor lesestf si a ciumei din vremea lui Dumilrascu-Voda. Peisajul devine terifiant o data cu evocarea pradaciunilor si crimelor ce au strabatut satele vechi. Notatiile sunt concrete, precise: "fantani spurcate de lesuri, cruci insemnand morti napraznice, morile statusera". O intreaga istorie se afla tainuita aici. Sintagmele capata o mare putere de sugestie. Aceste realitati terifiante sunt interpretate de oameni ca semne rau prevestitoare, pe care parintii calugari le vestisera pretutindeni. Lumea se ticalosise intr-atat, incat era previzibil un sfarsit apocaliptic. Naratiunea capata un iz de legenda: semne ciudate isi fac loc in viata oamenilor; o scrisoare miraculoasa, avand semnatura Preacuratei, indemna la pocainta si ruga. Caracterul fictiv al fragmentului dezvolta aici un limbaj simbolic, care comunica, adeseori, altceva decat mesajul direct al enuntului propriu-zis. Limbajul castiga in arhaicitate.
Ne aflam in punctul culminant al discursului narativ (dupa aceasta acumulare de detalii existentiale) care presupune luarea unei decizii auctoriale. Ea vine neintarziat, atat in planul narativ, cat si in cel al reflectarii lui in povestire. Aflam - ca o concluzie - ca "Moldova se easea in mare parte goala", preotii si calugarii se rugau necontenit pentru iertarea celor care batjocorisera poruncile sfinte.
Pana in acest moment, discursul auctorial a urmat o linie clasica, debutand cu elementele descriptive ale drumului, patrunzand apoi pe taramul istoriei, pentru a se incheia cu evocarea terifianta a prezentului. Excursul prozatorului s-a oprit in treacat la mit si legenda, sugerate prin tonul simbolic al naratiunii si prin cateva elemente fantastice. Sa mai notam ca limbajul este usor arhaizat, iar dialogul lipseste. Din fragment transpare atitudinea impersonala a naratorului, care pune accent pe functionalitatea naratiunii si nu pe expresivitate. Drumul este mai putin un simbol, cum s-ar putea crede, cat o cale de acces spre un univers uman
concret.
Ceea ce se intampla de acum incolo este o schimbare a discursului sau, mai bine zis, o imbogatire a mijloacelor de expresie si comunicare. Sa remarcam, in primul rand, plasarea actiunii in timpul prezent si folosirea preponderenta a dialogului. Lor li se adauga - intr-o secventa excelenta - autoportretul pe care si-l face beizadeaua Alecu Ruset, Rezumat succint, pasajul prezinta dialogul dintre Alecu Ruset si abatele de Marenne pe marginea nedumeririlor abatelui care gaseste ca numele asezarilor contrasteaza puternic cu realitatea imediata. "Targu-Frumos", "Podul Iloaiei" sunt nume care-l uimesc prin frumusetea lor, dar care ascund realitati dramatice. El se convinge insa in curand ca "toate in acest hotar barbar au o pulsatie proprie si o lege a vietii anumita".
Dialogul celor doi interlocutori se distinge prin cateva trasaturi proprii. In primul rand, limbajul personajelor se armonizeaza perfect cu firile, cu comportamentul si rangul lor. Fiind oameni cultivati, ei au o anumita retorica, discursul lor avand o forma ceremonioasa. Ei vorbesc cu bunavointa si cu o usoara sfiala, incercand sa-si protejeze interlocutorul, fata de care arata un respect sincer. Cuvintele sunt alese cu grija -prevenitoare parca - si, uneori, aluzive.
Dialogul acesta are insa si un alt rol. El incearca sa explice frust cumplita stare de lucruri din Moldova si consecintele unei istorii potrivnice oamenilor si civilizatiei. Alecu Ruset joaca rolul de "raisonneur" al unei istorii ce nu trebuie uitata.
Procedeul lui Sadoveanu este foarte subtil. El combina, prin inter-mediul beizadelei Alecu Ruset, doua imagini antitetice din existenta istorica a Moldovei: epoca linistita si infloritoare sub obladuirea parintelui beizadelei. Antonie-Voda, cu epoca framantata, plina de violente sj instabilitate, de sub guvernarea despotica a lui Duca-Voda. Antiteza serveste autorului pentru a augmenta datele unei realitati cumplite (prezente), iar concluzia lui Ruset, potrivit careia "Toate in Moldova () sunt scurte, trecatoare si viforoase: si cele bune si cele rele", consfinteste un adevar istoric evident: nestatornicia vremurilor si gravitatea faptelor comise de stapanitori.
In ceea ce priveste autoportretul pe care si-l face Alecu Ruset, el intruneste cateva din trasaturile psihologice principale ale personajului, care - structurate aici cu subtilitate - anticipeaza evolutia sa in economia cartii: lipsa de vointa, firea contemplativa si visatoare etc.
Concluzii: In Estetica sa, Tudor Vianu distinge trei tipuri de artisti: "intuitivi, vizionari si plasticizatori". O buna perioada de timp s-a vazut in Sadoveanu un autor intuitiv, un povestitor de exceptie cu un simt al perceptiilor rar intalnit. Mai potrivite ni se par celelalte doua caracteristici: el este, fara indoiala, un vizionar, un plasticizator. Virtutile artistice ale scriiturii sadoveniene se gasesc si in alta parte. Daca pentru M. Dufrenne, opera literara (in special poezia) isi "produce" propriul ei limbaj, "dar nu-I inventeaza, ea transfigurand limbajul comun", aparand in final ca un "instrument" cu valoare estetica, in cazul lui Sadoveanu, am putea spune ca opera literara poate fi produsul unui limbaj care este o creatie proprie a autorului. Este evident ca enunturile se bazeaza pe structura logica a limbii vorbite, dar ele capata, prin transfigurare, valoare de "creatie". Din aceasta perspectiva, cum bine spunea Ion Vlad, "lumea lui Sadoveanu se contempla prin naratiune".
TEME DE LUCRU:
. Discursul narativ, in esantionul ales, se organizeaza in jurul a trei secvente. Care sunt acestea si ce rol au ele in economia fragmentului?
. Ce procedee estetice sunt folosite in descrierea drumului spre Iasi?
. Cum se ordoneaza evenimentele istorice in evocarea din cea de-a doua secventa narativa?
. Ultima secventa narativa, care cuprinde convorbirea celor doi calatori (Alecu Ruset si abatele de Marenne), are in cuprinsul ei si un succint autoportret. Cine il face si care sunt trasaturile sale?
