Dupa ce Vasile Voiculescu isi publicase intr-o editie definitiva de Poezii (1944) opera interbelica, scriitorul era deja "clasat", "interpretat" si "atasat" comilitonilor sai din aceeasi perioada. Altfel spus, destinul literar al lui Vasile Voiculescu parea incheiat.In 1964, la un an de la disparitia sa (1884 - 1963), miracolul descoperirii altui Voiculescu dene o realitate fara precedent pentru vreun alt scriitor interbelic. Apar Ultimele sonete inchipuite ale lui W. Shakespeare in traducere imaginara de Vasile Voiculescu, adaugand, celor 154 cunoscute, alte 90. Apoi, in 1966, un volum de Povestiri. in 1970, romanul Zahei Orbul, iar in 1972, un volum de Teatru.
Dintr-o data, scriitorul, aflat dincolo de zaristea etii, crea un mit, aprinzand flacara nenumaratelor interpretari, zandu-i opera postuma. De acum, ea era corelata, in modulatiile sale fundamentale, cu opera antuma, cu biografia autorului, incarcata de nemeritate si tragice capcane.In acest context al operei postume, trebuie inteles unicul sau roman, dar si in contextul prozei romanesti din acel timp.
Logic si teoretic, toate timentele operei unui scriitor, oricat de complex ar fi el, trebuie sa consune, sa aiba acel axis, care, zibil sau subtextual, poarta pecetea specificului autorului in cauza. Asadar, mascarea si de-mascarea implicarii stilistice a unui autor intr-un spatiu sau specie literara ii apartine programat sau nu. Din acest punct de vedere, gasindu-ne pe teritoriul romanului, analogiile trebuie facute cu nuvelele fantastice de tipul Pescarul Amin, Lostrita, Ultimul Berevoi, Capul de zimbru s.a.
De la Vladimir Streinu, care a insotit cu un studiu introductiv, in 1966, volumul de Povestiri, pana la Mircea Tomus, care scria o Prefata, in 1970, la Zahei orbul, si Ion Apetroaie, ce redacta primul studiu monografic despre Voiculescu, in 1975, s-a impus o dominanta a comentariilor despre proza scriitorului - tendinta vadita de a mitologiza. De atunci - si de aici inainte, orice cercetare, indiferent cum va fi orientata - tematic, ideatic, zionar, stilistic sau altfel-va constata numaidecat ca intoarcerea spre originar, spre matricea unei traditii strabune reprezinta - pentru Vasile Voiculescu - o cautare neostoita a puritatii, a radacinilor. Invocarea legendelor, a miticului, a fabulosului, ori a magiei de sorginte populara recheama, in fond, o straveche tema - comunicarea om/natura.
La o fugara observatie, tema a impus in folclor ca si in literatura culta capodopere - de la Miorita la Eminescu, Sadoveanu.
Cautarea "inceputurilor" etii - ale carei componente, Vasile Voiculescu le-a descifrat, ca medic, pas cu pas-s-a rezumat la doua fundamente existentiale : credinta ortodoxa ( multe din poeziile lui) si natura. Aceasta din urma prezenta ca Fiinta sublima prin Apa si Munte.
Trebuie sa se fi aflat in rationamentul filosofiei scriitorului - medic neobosit, cu o pasiune suverana in a-si face datoria-gandul de a mitologiza, de indata ce omul, trestie ganditoare, ii ascundea atatea mistere. Pe de alta parte, nu este exclus ca sa fi fost preocupat in materializarea epica a acestei dominante si datorita ideii de a se alatura contemporanilor sai Vasile Parvan, Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Romulus Vulcanescu, cu cercetari si opere in domeniu. Altfel cum ne-am putea explica prezenta in biblioteca sa a unor carti de egiptologie, de mitologie ata, de istoria religiilor, despre cilizatii disparute in antichitatea greco-latina, despre originile istoriei dupa Biblie, despre preistorie, Europa medievala ? (detalii in Ion Apetroaie, Vasile Voiculescu, studiu monografic, Buc, Edit. Minerva, 1975, p. 261).
Cat priveste anul aparitiei romanului -l970 - trebuie spus deschis ca este o pura intamplare, explicata mai degraba prin prisma posibilitatilor legale ale editurii Dacia, de la Cluj de a aduce la lumina o creatie valoroasa. Sa nu uitam un fapt esential - scriitorul a suferit o recluziune nemeritata, a carei amintire doare, irita. Coroborata si cu disparitia sotiei sale, s-a izolat total de lume si chiar de ai casei. Universul lui de cunoastere s-a instalat definitiv in interiorul biografiei, a analizei si a luminarii ei, mai mult cu imaginatia si sufletul. Cu alte cunte, regasirea sinelui s-a confundat la Vasile Voiculescu cu cautarile originilor, ale radacinilor. in acest lung si anevoios periplu, scriitorul si-a dat masura intregii sale capacitati de lectura, dar si a talentului, ca forma de incununare zeiasca a unei ipotetice trairi abstrase. Acum sa spunem ca nevoia de iubire i-a aparut presanta, zdrobitoare. Asa trebuie sa-i fi incoltit Modelul Shakespeare, modelul renascentist al sonetului, ca specie care disciplineaza si impune.
Numai astfel creatia voiculesciana din sonete, povestiri, roman ne apare ca o metaliteratura fata de ceea ce crease anterior, ea apartinand altui Voiculescu.In ce ar consta acel axis de care vorbeam ? Cu poezia antebelica, in limbajul de cuminecatura, mai prezent in partea a doua a romanului, cand apar doua imagini diferite ale preotilor. Cu proza fantastica, legaturile romanului se desprind la nivelul unui ceremonial, atent studiat in toate ipostazele etii lui Zahei si al atmosferei. Caracterul spectaculos al intamplarilor prin care trece Zahei trimite numaidecat la povestirile orientale unde amanarea, asteptarea, interiorizarea presilita se disting zibil.
Dar sa procedam cumva metodic.
Romanul arc 236 ini, grupate in patru parti. Ele cuprind l-l5 module, II-l modul, III-l modul, IV-l modul. Partea intai este si cea mai intinsa, avand aproape 100 ini. Scriitorul propune, intr-un mod realist, chirurgia unui caz. Investigatiile, presupus obiective, reprezinta doar pretextul pentru a patrunde in tainele sufletului si constiintei unui orb. Autorul procedeaza balzacian sau calinescian prin descrierea animatiei dintr-un spital, unde intreaga atentie este sustrasa de venirea iminenta a unui orb. Voiculescu cuteaza lansarea vestii printr-un stil senzational de policier:
"Spitalul se trezea in zori sguduit de vestea ca peste noapte sosise «un caz grav grozav». Unul care orbise, asa, din senin, la un chef, din pricina bauturii otrate."
Scris la persoana a III-a, romanul tinde spre o obiectitate rece, supravegheata, venita prin prisma romanului modern de actiune. Autorul a fost constient ca orice analiza, oricat de detailata ar fi, se poate usor grefa pe un demers de creatie, de evolutie a tipologiei si, edent, de schimbare a cadrelor, a ramei.
Asadar, ca orice caz, orbul infioara asistenta nu numai prin infirmitatea sa, ci mai cu seama prin fizicul sau uriesesc, iar, in particular, prin zavorarea in sine. Singurul care ii intra in gratii ramane un alt pacient - Pantera, poreclit astfel, fiindca avea "pielea trupului pestritata peste tot cu pete mari si mici cafenii-negricioase ori galbene". Acesta, afland motivul orbirii lui Zahei, il ademeneste intai cu bautura, apoi cu vorbe, iluzii, ori sperante, pana cand, scotandu-l ilegal din spital, dene sclavul lui.
Pentru inceput, supus fara cracnire, Zahei riposteaza rar la ceea ce i se propune. infatisandu-si biografia lui sumara, Pantera afla ca este singur pe lume si otrat la Braila-spatiul lui de existenta -, ca are doua idealuri: sa-si recapete vederea la Schitul Dervent, aflat in Bulgaria, si sa-l pedepseasca exemplar pe carciumarul care a vrut sa-l distruga.
Odata cu iesirea din spital, Zahei dene un picaro in cautare de adevar si dreptate. Spre deosebire de Homer, socotit a fi fost si el orb, dar cu o memorie uluitoare a istoriei grecesti; sau spre deosebire de Orbul sarac al lui Sadoveanu, care stie adevarata varianta a Mioritei, Zahei nu este nici pe departe un comunicativ. Dimpotriva, el reediteaza mitul primitivului care vrea sa-si apropie realitatea inconjuratoare printr-o cunoastere din interior. Adica printr-o proiectie nedisimulata, a lucrurilor si fiintelor, prin semne si simboluri numai de el ridicate sau formulate. Nu degeaba Vasile Voiculescu pune in edenta comportamentul straniu al lui fata de cei din afara, fiindca Zahei incepe zidirea lumii in interiorul lui.
"Desnadejdea il impingea la o largire si la o ascutire de sine, care-l umpleau de o frica palpaitoare. incepea o casnafara ragaz - sa stramute bucatica cu bucatica lumea neagra din afara in launtrul Iui, ca s-0 plasmuiasca acolo iar, ca mai inainte cand o vedea aevea. Migala uriasa pentru o ata intreaga." (subl. n., M.B.)
Pana la un punct, Zahei are ceva din Gaman, personajul, simbol al teluricului, din Mesterul Manole.
Deci, in afara, Zahei este folosit unidimensional - numai ca forta de munca, si el se lasa a fi astfel. Dar in interiorul lui, dene un ilustru arhitect si constructor totodata al unei noi lumi, a carei baza se intemeiaza pe credinta. Dar si pe razbunare. De aceea judecatile lui pornesc dintr-o permanenta raportare la preceptul biblic - iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti.
Pentru el, propria-i ata - atata cat i-a mai ramas - are menirea de integrare in colectitatea din care face parte. Atunci cand consimte ca aceasta il refuza, ori il tradeaza, Zahei nu dene cucernic sau ipocrit, ci dur, si se desparte de trecut razand. in schimb, cand aproapele il sprijina in intelegerea idealului sau, merge pana la a se sacrifica. Este cazul sa spunem in alti termeni, ca dupa un periplu nefericit de cersetor in Bucuresti, la usa unor biserici, Zahei ia drumul Brailei, insotind pe Pantera intr-o caruta de balci, ca in desertul lui Don Quijote. (in paranteza fie zis, se poate vorbi de un donquijotjsm, dar de unul degradat, grotesc si tragic, nu inaltator si sublim ca in romanul cervantesc). Dupa alte peripetii, in spatiul carora cei doi picaro refuza a se implica, sunt nevoiti sa treaca Buzau 1, apa venita jelios in urma ploilor torentiale de munte. Singurul care scapa de la inec este Zahei. Aruncat pe mal, el ii consulta imediat pe cei de fata despre soarta tovarasilor sai de drum. Drama lui ia proportii si se sedimenteaza vazand cu ochii. Intrand sluga la arendasul Lagradora, muncind in locul unui animal la scos apa pentru gradinarit, Zahei cade prada unei iubiri necunoscute. Pe-trecandu-se totul ca in s - in cateva nopti de vara - frumoasa tiitoare a boierului, coana Caliopi ("o grecoaica de vreo douazeci si opt de ani, alba, svelta, cu liniile trupului dulci si unduioase, arzuie si frumoasa coz. Dar lenesa ca o cadana"), fiind urmarita de stapanul casei (in escapadele ei) este omorata. Vinovatul va fi condamnat la 15 ani de ocna. Viata lui Zahei dintr-un asemenea spatiu al mortii primeste infuzia terifianta a supliciului, facand ca inile de roman sa egaleze pe cele semnate de Dostoievski sau Gorki. Vasile Voiculescu consemneaza pas cu pas comportarea si devenirea orbului - de la suspiciune si luciditate, la degradare si netrebnicie. Iata o asemenea glosa facuta cu taietura frazei realiste, cu care a coborat in descrierea adancimilor acvatice din Lostrita sau Pescarul Amin sau cu notatia de aparent grefier din Ultimul Berevoi.
"Orbul, ramas singur, se tinea in indaratnicie tot mai tacut si mai rasnit. Ajunsese din nou un netrebnic, svarlit si pustiu Staruia numai atat sa i se dea portia de rachiu si ajutat de betie se naruia fara nicrun fel de asteptare in stergerea de sine. Vremea pentru el nu mai curse, zile, luni, ani, ci se slei si-l impotmoli, mocirla, locului. Cazuse iar la fund ca un inecat cu o piatra de gat.
Cincisprezece ani, ori cincisprezece clipe, pentru un mort e tot una. Pe Zahei il inghitise groapa anilor si-l putrezise".
Aripa fantasticului eminescian, din marile creatii, staruie in ultima fraza. Dorul de Eminescu va a zibil peste povestirile din 1966. (intamplator, numele de Zahei aduce aminte de fratele lui Ion Creanga ; iar epilepsia marelui humulestean, mostenita de la mama, si aparuta in 1877, pe cand "lucra mai cu spor la homerica poveste despre Harap-Alb" - George Munteanu, Istoria literaturii romane. Epoca marilor clasici, Buc, E.D.P., 1980, p. 374 - nu cumva a constituit un prim impuls in scrierea voiculesciana ? Cum tamplator sunt si alte doua nume Stavarache, carciumarul care l-a otrat grec, intalnit in literatura balcanica de la I. L. Caragiale la teatrul interbelic si Claita, socru pentru un timp al lui Lagradora, recheama numele scaiului din Cocorastii nuvelei Budulea taichii, de Ioan Slaci).
Consemnarile lui Vasile Voiculescu despre umilinta asumata ca rma de ispasire in credinta binelui n parca din literatura lui Gala Galac-on. Descrierea balciului din cap. X; partea I, aduce aminte de romanul apucii lui Mahmud. Dupa cum notatia stendhaliana a naucirii lui Zahei espre eliberarea lui de la ocna recheama scena similara prezentata de Tudor ghezi in microproza Maria Nichifor.
("Dar e| nu mai avea lume. Singur, incotro s-o apuce ? A stat nauc, o vreme dincolo de zidurile albe, izgonit parca din paradis. N-a simtit lumina, nu l-au desmortit adierile vazduhului slobod. Nu l-a desmcticit nemarginirea in care intra. Dimpotriva. II incurcau
S-a culcat pe o gramada de pietre si a adormit").
Dezamagit ca nu va mai gasi pe carciumar in ata si ramas inmarmurit de disparitia Schitului Dervent, Zahei intra sluga la un preot paralizat, din satul Cervoiul, preot despre care auzise ca face minuni. Popa Fulga
("Rand pe rand, liberal, taranist, legionar, falfaise barba-i galbena, steag in furtunile tuturor alegerilor. infiintase banca, durase obste, alcatuise cooperativa. Om de flacari si otel, falnic si frumos tare, toate ispitele tintisera in el. il bantuisera mai ales trei mari patimi : setea de avere, femeile si dragostea de cai. intr-un iures neintrerupt, stransese namet de bani. Agonisise mosie, zidise acareturi. Dupa pilda lui, si cu el odata, comuna se luase la intrecere. Gospodarii se imbogateau, cuprindeau pamant, cladeau case boieresti, praseau te de soi, lacomeau la femei straine")
este un m61ange dintre Popa Tanda si popa Iancu din Podeni. Numai ca la Slaci, preotul ramane un model u, demn de urmat, iar la Caragiale, preotul se purifica pe campul de lupta, in Razboiul de Independenta din 1877-'78. La Vasile Voiculescu, politica il dezumanizeaza pe preot, iar schingiuitorii vremii il aduc intr-o stare de neputinta totala. Citim :
"Tarziu, din zacere, s-a sculat alt om. Un sfant senin, cu chip uscat si prelung, cu barba senina pana-n brau si cotonog de amandoua picioarele. Sta intreg si-n toata firea pana la sale, cu mintile limpezi si duhul ascutit ca si mai inainte. Dar moale, flescait, neputincios de la mijloc in jos, de unde coapsele sfrijite si pulpele uscate atarnau ca doua lemne nefolositoare.
Dupa asta, napastele s-au tinut lant. Dar pe el nu l-au mai atins. Trecea strein de lumea asta, afundat in rugaciune, cu gandul numai la cer. Ochii, ramasi tot focosi, nu se mai dezlipeau de pe icoane. Cainta doar mai scurma in el genuni de desnadejde, din care se ridica cu voinicie ()Intr-un singur an, din grozavul popa a ramas un slabanog sarac si dosadit, de mila satenilor Dar el astepta neclintit ingerul care sa-l svarle in apele tamaduitoare ca pe paraliticul evangheliei ()In sfarsit, durerile din sale scazura si bolnavul putu sa se tarasca de- a buselea din odaie, sprijinit in maini ca pruncii, cu picioarele tepene, lungite dupa el".
In aceasta decrepitudine il gaseste Zahei orbul. De aici inainte, biografiile lor den complementare, iar cunoasterea lumii se face cu capul preotului, "rezemat" pe trupul si picioarele orbului. Tot de acum, credinta ortodoxa se bifurca: preotul sufera ca un ascet, sperand in iertarea pacatelor, iar orbul, punandu-se in slujba nefericitului propovaduitor de lumi inzibile, trage nadejdea unei lumi de apoi, in care va etui si el'cu toate simturileIntregi.
Iar ca miscarile sufletului sa fie libere, cei doi suferinzi slujesc intr-o biserica parasita din mijlocul padurii. Ea a fost primul lacas de cult in care a slujit preotul. Apoi, in timp, oamenii, mutandu-se in alt spatiu si con-struindu-si alta biserica, aceasta a fost data uitarii. Intrata in degradare, biserica a sert un timp preotului pentru a-si ascunde in ea caii furati. Este relatat chiar un episod zguduitor, din care reiese ca preotul, uitand un cal legat in altar, cand si-a adus aminte, i-a descoperit doar ciolanele si lantul ruginit.
Unor asemenea "scene haiducesti", prozatorul le adauga, din cand in cand, altele pur naturaliste sau care frizeaza grotescul, semne clare ale dezaxarii indidului, ale alienarii lui.
Una dintre ele : in biserica parasita are loc botezul unui nou nascut, aflat foarte aproape de moarte. Mama, (tanara sotie a noului preot, care, ca tata refuzase sa-si boteze propriul copil), crede cu ardoare ca baiatul ei, odata botezat, va fi scapat de la moarte. Preotul Fulga crede si el ca botezul ii poate readuce la ata odrasla. Refuzand sa mearga la biserica noua, se indreapta cu Zahei si cu cei doi - mama si prunc - spre altarul ruinelor lacasului din padure. Drumul pana acolo, impovarat cu atatea capcane, aduce in atentie proza sud-americana care a instituit dupa aceea, dupa 1970, realismul fantastic si mitologic, derivat sigur, indiferent de vocile critice care se vor auzi, din romanul gotic englez. Iar in timp, nu incape indoiala, din misterele medievale si mai incolo, in inceputuri, din oracolele grecesti. Coborand in timp, vom descoperi gandirea oamenilor din "varsta de aur", cand natura era socotita un templu, un altar, in fata caruia, confesiunile realizate in singuratate, in asceza primesc harul din. In treacat fie zis, romanticii au re-inventat natura edenica, deoarece ea devenea protectoare de se, iluzii, sperante. Ea dadea aripi regasirii sinelui, chemand spre odihna vesnica sufletele nelinistite sau torturate satanic. Ei bine, preotul olog, aflat in spatele orbului, cauta sa parcurga tot ritualul botezului. In momentul cand lua potirul sa-i ofere grijania pruncului, potirul ii scapa si pruncul inchide ochii pe veci. De sus i se retrasese harul dumnezeiesc. Scriitorul noteaza zolist:
"ingrozit de nespusa faradelege, el isi dete drumul din spatele orbului, se pravali pe pietre, se tari si purcese sa linga fir cu fir petecul ud de grijanie () A doua, a treia oara a luat linsoarea de la inceput, pana ce s-a svantat locul de n si s-a umezit de sangele limbii si al buzelor".
Scena urmatoare are aerul decriptarii unui mit - al sarpelui de casa, semnul de marcaj al destinului fericit dintr-o gospodarie. (Mai inainte, sarpelui, hranitor cu lapte dulce, i se oferise din sanul mamei lapte proaspat, pus intr-un vas in fata altarului). Cand Zahei descopera ca preotul nu mai vorbeste, se gandeste ca i s-a intamplat ceva groaznic si da sa iasa din biserica, il descopera insa pe preot tarandu-se pe lespezi dupa grijanie :
"A ridica in brate si-l inalta peste cap, ii intoarse in mainile-i voinice si il aseza ca pe un copil in scaunul de la spate () in drum, calca pe capul sarpelui adormit, care, strit, icni un usor tipat, ca un sughit. Se impiedica apoi de cazan, se izbi de prag ca un om beat, gata sa caza si iesi in lumina zilei de afara ca intr-o bezna."
Gestul lui Sf. Gheorghe care omoara balaurul, ori al lui Laocoon care gatuie balaurii ii impun lui Zahei o vointa mai puternica decat credinta. in drumul lui spre neunde, incearca sa simta, pentru ultima data, revelatia dina care ii venea prin mana asezata a preotului pe crestetul capului. Dar, iata ce se constata :
"Orbul cerca sa apuce valea. Niciodata nu i se paruse atata negru inainte. Toiagul nu si-l luase. Si popa din spate, alta data ca un fulg, il apasa cat un morman de plumb."
Stiind bine "ca duhul l-a parasit si darul puterilor s-a pierdut", preotului ii ingheta vorba si sufletul. Orbul ramase sa infaptuiasca obiceiul de inmormantare. Se intoarse in biserica ruinata, isi rupse camasa de pe sine, ii lega mainile preotului, asezandu-le pe crestetul capului sau si ingenunchind la pristol ("acolo unde sezusera oasele calului mort in chinuri"), incremeni "intr-o metanie naruita, asteptand sa se scoale amandoi la trambita judecatii de apoi".
Un astfel de grup statutar, putrezind in rugaciune, ne reaminteste de faimoasa sculptura funerara a lui Constantin Brancusi Rugaciune, aflata (pana mai ieri) in cimitirul de la Buzau (spatiul de nastere al lui Vasile Voiculescu, de fapt, comuna Pirscov).
Alta scena, de data aceasta cu zibile tuse grotesti, ce edentiaza, dezaxarea si alienarea.
Aflat in ocna, ca presupus ucigas al frumoasei Caliopi (omorata in fond de batranul Lagradora, intr-un acces de gelozie zibila), Zahei este un inadaptat. Poate chiar trebuie sa-l vedem asa, dupa ce a orbit. Pana atunci, ca un fel de personaj istratian sau sadovenian, de la Crasma lui mos Precu. Schimbarea destinului prin otrare nu-l transforma in bruta, ci, retragandu-se in sine, ca un melc, isi ia ata de la capat "cu sange rece". Aflat, deci, in ocna, nu poate admite mizeria morala in care au cazut detinutii, dincolo de faradelegile oficialilor. Dupa tentative orgiastice de homosexuali, intelese de Zahei, lui i se propune o initiere in domeniu. Viziteaza in ocna, la sute de metri adancime, un fel de expozitie permanenta, realizata din calupuri de sare si reprezentand imagini lugrube ("scarnave plasmuiri") despre indizi anormali, iesiti in afara legii si a socialului. Asculta nopti la rand "taina" impreunarii detinutilor, legati in lanturi si in chinurile constiintelor si nu-si poate reveni in fire. In cele din urma, sub impulsul alcoolului, accepta, paradoxal, sa fie nas la o nunta de homosexuali. Boeru, seful dormitorului, cumparase pe Giugiuc (alias Saharian), si in prezenta unui preot, are loc nunta. Scenele descrise au ceva din pictura intimista, gen Picasso sau Braque, ori chiar din expresionismul lui Kokoschka sau Picabia. Exista un amestec de irational si suprarealism pe care Zahei orbul nu le poate intelege. De la asemenea scene, pentru el, incepe intunericul iadului. Detaliile receptate de Zahei in alchimia universului sau interior sunt ale unui pictor de gen, pe care romancierul le noteaza cu acribie. Amanuntul complicat, cum spun pictorii, iese la suprafata numaidecat. Dar parca Vasile Voiculescu, ca odinioara W. Hogarth (autorul unui faimos lou din prima jumatate a sec. al XVIII-lea - Casatoria - la moda), inseriaza detaliile ca un dramaturg modern, in latura lor caricaturala, grotesca. (Pictorul englez amintit scria dupa 1729, cand picta si grava pentru clientela populara : ,Am urmarit sa-mi tratez subiectul ca un dramaturg" - Apud Michel Middleton, Scoala engleza in sec. al XVIII-lea, in Istoria ilustrata a picturii, Buc, Edit. Meridiane, 1973, p. 211). Iar acum textul care, in analogia propusa, tine loc de cadru, de fundal - pentru pictor, de indicatii scenice, pentru regizorul de teatru :
"Giugiuc pasea palid cu ochii umeziti parca de lacrimi, la bratul lui Boeru, inzorzonat si el peste hainele vargate, cu panglicute si alte tratanuri. Pe hardaul de apa, slujind acum drept masa, luceau doua cercuri, in chip de cununi, taiate din tinichea de acoperis, frecata pana ajunsese argintie. Alaturi, un paharel cu n si un pesmet ros de soareci. in loc de lumanari, Zahei si Alexandru le-au tinut aprinse doua felinare de ocna. Numaidecat in spate strajuiau Sperie-Peste si Gagiul cu cele doua state majore ale lor amestecati cu sotii si prietenii ginerelui, impopotonati in loc de beteala cu felurite gateli marunte. Apoi, paznicii, dorobantii de garda, dornici de priveliste noua si setosi de bautura. Pe urma, gloata, prostimea, cu gura cascata la atata splendoare si bogatie.
Popa Turca, invesmantat intr-o larga rochie albastra, descusuta din cingatoare, capatata pentru imprejurarea asta tot din afara, a spus din toata inima rugaciuni, a rostit pe dinafara, cat s-a mai priceput si si-a mai adus aminte, franturi de slujba, le-a schimbat inelele, i-a adapat din acelasi paharel si i-a hranit din acelasi pesmecior soldatesc din care au ciugulit ca doi hulubasi. Le-a cantat Isaia dantuieste, invartindu-se in jurul hardaului cu orbul bajbaind dupa ei. Apoi, i-a blagoslot si, dupa o scurta cuvantare de urare, a dat drumul nuntii".
Am dat extensie citatului, pentru a se vedea cateva nivele (posibile) de interpretare:
a) apropierea (fireasca) de etapele unei nunti obisnuite, desfasurata sub auspiciile unei libertati totale;
b) notarea detaliului semnificativ, pentru punere in cadru, in realizarea tipologiei, a atmosferei;
c) grotescul silit, pe baza unui comic abia retinut, creat intre momentul intim si cel oficial acceptat;
d) notatia rece, obiectiva, aproape anticalofila a autorului ; Aparentele determinari stilistice sau presupusele atii sunt tot note realiste despre balciul unei microcomunitati de puscariasi. "Gimnastica sentimentala" a limbajului nu sare prea departe de izgonitii soartei, de icoana dezonoranta a etii lor;
e) muscatura de sarja il prinde si pe popa. De altfel, nu numai in acest , roman, dar si in nuvele, ipostazele diferite (normale, comice, tragice, grotesti, satirice s.a.) in care sunt prezentati slujitorii de altare ni-l arata pe prozator ca pe un om insetat de complexitatea etii (nu de unilateralitatea ei ca in voi. Poeme cu ingeri). In totul, pasajul citat este o farsa tragica de reala tinuta intelectuala si literara.
Parca intr-o aducere aminte despre regulile tehnicii realismului, Vasile Voiculescu strecoara o descriere bogata a zaiafetului pe care l-a oferit ginerele Boeru dupa aceea, tuturor apropiatilor sai. Scena aminteste de calitatea textului lui N. Filimon, cand, detailat, insemna numele bucatelor de la pranzul sardanapalic al lui Dinu Paturica, uzurpatorul lui Andronache Tuzluc.
Limbajul folosit la acest "separeu" (dar si din alte parti ale scrierii) este u colorat, amintind de argoul romanelor de mistere (francez, englez, italian, roman) si, mai aproape de noi, de Groapa.lui Eugen Barbu.
Un realism crud, mustos, unic si el in literatura romana, desprindem din cap. VII (partea I), intitulat Vanatorii de lipitori. Sub supravegherea lui Paraipan, starostele de la "groapa gunoaielor", in fiecare primavara se pune la cale vanatoarea de lipitori. De la copii si ai casei, pana la o martoaga de cal se culegeau pe rupte lipitori.
"Un toptangiu neamt cumpara cat de multe, cu gramezile, pentru nevoile unei case de medicamente din Germania, care scotea din ele anume doctorii".
Zahei participa si el la stransul recoltei, in timp ce copin, sleiti de sange, aduna scoici si melci pe care-i vor manca nesatiosi.
Paginile recheama imagini de neorealism danubian in formula Panait Istrati sau a oricarui neorealism din literatura greaca.
De retinut ca partea a II-a a romanului, compusa dintr-un singur modul - Ocna - atinge apogeul realismului fantast. Ciudat, insa, el n-are nimic imaginar in intelesul traditional al termenului, ci are acea cruditate a observatiei ce salasluieste benefic atunci cand este luata ca atare. Bolgiile desertaciunii lumii se deschid cuprinzatoare la intrarea in ocna si aproape ca in Dina Comedie rostesti : "calatorule care esti aici, lasa-ti afara toate sperantele"!
Daca in principiu, demnitatea umana nu mai constituie decat un element de vocabular, scriitorul are insa grija sa ridice apoteotic autoflagelarea orbului care, mai mult ca oricand, este in cautarea unor ziuni profetice. De aceea, la iesirea din ocna, accepta orice compromis al etii libere, intors fiind la Braila, numai la gandul ca-si va recapata vederea la Schitul Dervent din Bulgaria. Disparitia acestuia si moartea carciumarului l-au impins definitiv spre lumea nevazuta a credintei, sfarsind, cum spuneam, in fata altarului unei biserici parasite din padure.
S-ar intelege de catre cititorul "mai exigent" al acestui comentariu ca romanul lui Vasile Voiculescu este o scriere numai a unui personaj. Si implicit a unui destin. Pana la un punct, Zahei ramane, intr-o conceptie panteista, Marele Orb, coleg de ata interioara cu zeul Pan al lui Blaga, dar si cu Homer al grecilor, prit in latura de interiorizare a etii.
Pentru prima parte a observatiei, trebuie invocat gandul ca romancierul a vrut sa deschida o directie filosofica de intelegere a etii. Chiar daca Zahei duce in spate trupul neinsufletit al preotului, gaseste, dupa intense dibuiri, calea spre intoarcere in biserica. Adica spre sinele etern, care este in rugaciune si asceza. Sa interpretam astfel ca amurgul zeilor primiti se-ntoarce in pamant prin ispasire ? Sau ca in fata neantului, a mortii, tot ceea ce mai da reazem palpairilor de ata ramane credinta ? Nu a confirmat-o dumnezeieste martiriul lui Constantin Brancoveanu ? Nu asa vor sfarsi pescarul Amin. sau ultimul Berevoi, sfaramati de tiparele originarului, ale radacinilor primare ?
Ca personalitate accentuata, Zahei se alatura celor doi intr-un tragic asumat pe cont propriu, ei devenind revelatii, cazuri care vad, dincolo de lumea comuna, chemarea si contopirea cu idealul.
Punand altfel problema, deducem ca procesul cunoasterii este intotdeauna sinuos, ducand uneori la damnare ; ca niciodata finalitatea lui nu trebuie silita aprioric. Ca intotdeauna trebuie convocati factori din domenii si spatii diferite, daca rezistenta chemarii idealului nu se surpa.
Fata insa de titularii tipologiilor din Pescarul Amin, Lostrita, Ultimul Berevoi, care descind din incidenta ziunii romantice cu ul mitologic presilit, Zahei se-ntoarce in tragedia antica, gratand pe orbita lui Oedip. Citim undeva in roman : "Orbenia () scoala lui Dumnezeu". El se apropie de tipologia din piesele lui Lucian Blaga si Valeriu Ar.ania. in prefata la editia din 1970, Mircea Toraus conchidea : ,Zahei Orbul reprezinta ilustrarea, romanesc-narativa a dramei suferintei indiduale, a tragicei descinderi in propriul univers de patimi rascolitoare si avanturi spre lumina, a sfasierii dintre fortele interne de natura constructiva si destructiva, a dureroasei cumpene dintre inaltare si depreciere".
Dincolo de atatea trimiteri - multe dintre ele formale, de la Homer, Shakespeare, Dante, Borges, Marquez la Emimscu, Caragiale, Sadoveanu, Blaga, Mircea Eliade s.a. - subiectul romanului, sau cel putin punctul lui de plecare trebuie cautat in profesiunea de medica lui Vasile Voiculescu. Orbul ca un caz ramane in orizontul genetic si o desprindere din tactilismul surclasat de .Blaga, de la Pajii profetului pana la unele drame : Zamolxe, Mesterul Manole. Pe de alta parte, comportamentul oarecum arhaic al lui Zahei tine neaparat de o gandire translucida despre rostul dramei umane, care prolifereaza stari si comportamente dintre cele mai ciudate, cand sunt prite de .oamenii normali. Exceptia nu se integreaza regulii ! Mai intai, fiindca prin structura, ea este altceva iar cand noi dorim sa ne-o apropiem, preconceput stim cu cine intram in relatie. Poate de aceea, uniti in suferinta, cei doi, preotul olog si Zahei, orb, se pot compllini, iar pentru un timp, chiar supraetui. Exact ca intr-o alternativa - cand unul din bratele sale dispare, celalalt, desperecheat, va suferi pentru amandoua. Cei doi - orb si olog sufereau impreuna sub coroana aceleiasi sperante - credinta.
La polul opus acestui uluitor de complex personaj, se afla destule altele, recrutate mai cu seama din randul barbatilor. Sa retinem cateva nume:
Pantera actioneaza unilateral, ca un vagabond care isi speculeaza propria-i boala ("pielea trupului pestritata"). Om de susanele, de balci. Se interneaza in anotimpurile reci, fiind deja cunoscut ca "iapa alba" printre pacientii spitalului si starnind amuzamentul personalului medical. Este o paiata.
Popa Gioarsa, imaginea teleleului, a fustangiului, care isi crede profesiunea ca fiind suverana peste toate ale etii din mahala.
Lagradora, poreclit Logodeala, venetic; ("venit nu se stie de unde si asezat de mult acolo"), ramane tipul clasic de arendas - de la Duiliu Zamfirescu incoace este un indid rapace si gelos. Lagradora il impinge la ocna pe Zahei, omorandu-si "tiitoarea" care, profitand de subrezenia orbuui, l-a folosit patimas noaptea, sub cerul liber, in marginea Dunarii, endasul nu are remuscari pentru nici una din crimele sale odioase.
Costea, gradinar bulgar, om crescut in cultul muncii si cu frica lui Dumnezeu. Nu pregeta, de primavara pana toamna, in a-si face datoria si in a-si aplica toata vrednicia la cresterea zarzavatului. Din cand in cand, scriitorul ii edentiaza grija de tata, fiindca-intra in vorba cu Zahei, propunandu-i sa-i fie ginere pentru fiica lui Mita.
Suzana, fata in casa, imagine de ingenua. O converteste "tiitoarea" Caliopi la destainuiri despre orb, caruia, zilnic ii ducea pranzul si-l observa indeaproape.
Caliopi, tipul de femeie cioasa, gen Chera Duduca, traind numai pentru a-si potoli starile de erotism exacerbat. Este sugrumata de gelosul Lagradora si aruncata la marginea apei. Din cauza mortii ei, Zahei este trimis la ocna. A mers fara sa recunoasca vreodata ca este novat ("Simtea ca el e numai jocul unei taine. Se supunea unei porunci de dincolo de el").
Cat priveste fauna tipologica din ocna, unde abjectia ia proportii, paroxistice, prozatorul si-acordeaza onomastica : Boeru, Trica Ciosvarta, Galca, Roaiba, Gagiu, Sperie-Peste, Maghereanu, Manza, Mbtoasca, Aurica, Serbota. Multe nume pierzandu-si de doua ori identitatea, odata pentru oficialitatile puscariei, pentru care detinutii nu mai erau decat imaginea unui numar imprimat in piele cu fierul rosu; alta data, pentru ei insisi care si-au gasit tot felul de porecle (de barbat sau mai ales de femeie).
Asadar, o lume nediferentiata si tratata ca atare chiar de paznici sau gardieni. Nu in putine cazuri, scriitorul deconspira colaborarea acestora din urma cu unii condamnati, vanzandu-le bautura, tigari, haine sau sprijinindu-i in organizarea vreunui chiolhan, in spatele caruia ramaneau intotdeauna cu un ce profit.
Tot o lume a declasatilor era si cea a vagabonzilor, gunoierilor, boaite de toate varstele, cu ata larvara, animalica. Unii ca Jacheta, Paraipan, Gargauna, Madam Sughit, Stoian sau Stanciu fac parte din lumea interlopa, in care bautura, bataia si ai ?oul le sunt structurale in existenta lor. .
Tragicul, ca dimensiune constituita in mai toate inile romanului, este intretaiat sau luminat prin ir-o feerie de lirism cand se consemneaza venirea primaverii, rasaritul lunii sau al soarelui peste gradina de zarzavat a lui Lagradora. Sau cand toti detinutii cu bucuria data in muguri cauta firele de iarba, prin curtea inchisorii, sau cand privesc indelung zborul de randunele primavara sau toamna. Anotimpurile le mai masoara varstele si intelesul damnarii lor.
In aceasta tainica legatura om/natura, se inscriu si cele cateva reflecjii ale autorului despre implicarea lui Zahei intr-un spatiu acvatic - fie lac, rau sau fluu. Dunarea tineretii sale este astfel prelungita oracular. Numai el stie, iar acum simte secretul acestei fratietati pe care o si declara :
Ma cunosc baltile, ma stiu locurile, au sa-si aduca aminte de mine si au sa ma primeasca".
Spuneam ca medicul, scriitorul, omul de cultura Vasile Voiculescu probeaza in acest roman implicatiile narative ale simturilor: auz, vaz, miros, pipait. Descrierile de peisaje primavara sau din preajma Bunei- Vestiri, ori a popasului in gradina de zarzavat, ori din campia Baraganului impun un poet liric prin excelenta. Un pictor decorativ cu culori calde care fixeaza esente si clipe de neuitat. Descrierea capata aici succesiunea detaliilor de ornare care relaxeaza s.i incanta.
"Vremea se indulcise. Soarele pripea sub salciile inverzite, matisorii, scuturati ca niste omizi, trozneau sub talpi si imprastiau un usor miros amarui () Boarea lina a lacului, plescaitul apelor, izul de balta, tremurul sforii cu nada in capatul cufundat n umpleau pe Zahei de dor si nefericire."
Sau:
"Cerul inflacarat ardea de soarele ce asfintea in aburii baltilor, intr-o liniste si o singuratate de pustiu ()".
"Cand au ajuns la malul fluului, era dimineata. Pieptii undelor umflate albeau cu sclipiri de rasarit in ei.'Tragea un vant usor din larg, cu iz umed si racoros de ierburi inflorite prin ostroave, invrastat cu miros de peste si catran cu care se calafatuiau luntrile insirate la tarm."
Cum dominanta epica a romanului, supusa povestirii reei, dure, adesea fara ceremonial (nu ca la Sadoveanu), exclude zabava lirica, se intelege, si parcimonia folosirii urilor de stil. Foarte far textul este limitat de cate o metafora ("boiangerii ale apusului"), mai des de atii ("nasul i se ascutea ca un clont de prada", crucea a fost la inceput "numai un sambure de piatra") si de foarte multe epitete, fie de identificare, ornare sau chiar de evocare. in schimb, cand subiectul ii permite.-. cap. XI (partea I) in vartejurile puhoaielor - scriitorul hiperbolizeaza pana la mit. intr-o ziune biblica, revarsarea Buzaului aminteste de potopul lui Noe. Poate numai Fanus Neagu, in 1968, prin romanul ingerul a strigat a mai impus o ziune apocaliptica despre revarsarea Dunarii. Voiculescu, nemaigasind termeni de redare a cataclismului, scrie sec, ca si cand ar fi taiat un nod gordian: "apele nahoiau sodom". Termeni destinati a edentia vartejul apei: nahlapi, naboi, balauri depuhoase, namestii napraznice, larmuia.
Mutatis mutandis, nun ai la Sadoveanu s-au mai intalnit astfel de termeni care hiperbolizeaza a tunci cand scrie povestirea Balaurul (din voi. Hanu Ancutei). Si nu numai aci!
Nivelele stilistice ale romanului ating, in general, perfectiunea, scriitorul diferentiind zibil limbajele. Desi isi plaseaza actiunea in zona Munteniei, regionalismele (prubului, ghimirlie, dardora, soldiu, gazornita, gioarsa,pricoror, ceacar) isi desfac intelesurile din context. Alaturi de zibile elemente de argou sau de lexic bisericesc (sumare), dialoguri, i, palpitante si in marginalii laconice, semnificative. Vasile Voiculescu este un admirabil capitan de vas care sta la prora, neuitand nici o clipa ce se-ntampla la pupa, asa este de bine legat textul din Zahei orbul. Si chiar daca partea a IV-a a romanului - in satul Cervoiului - n-a fost de la inceput conceputa a se integra ansamblului, ulterior ne connge ca sutura s-a realizat foarte bine.
Spre deosebire de realistii clasici romani, Vasile Voiculescu schimba spatiile, fiindca schimba miscarea tipologiei. Nu procedeaza tot astfel si cu timpul. in printa aceasta, conceptia lui este pur eminesciana. Auzim : "trecusera asa ani si ani". Pentru autor intelegem ca se justifica proverbul - "omul sfinteste locul". Iar cand dislocarea se produce fortat, traumele sunt de neinlaturat. Omul isi cauta obarsia ca sufletul, trupul, dupa disparitie. Iar cand aceasta nu este gasita, oricate sacrificii s-ar intreprinde, ii ramane neatinsa credinta. Aceasta este forma suprema de recunoastere a etii ca lumina care nu trebuie niciodata tradata, indiferent cat intuneric s-ar aduna s-o inlature, s-o acopere.In pur estetic, tragicul evolueaza de la producerea lui ex abrupto pana la implicarea complexa in mediile de ata, in care exceptia se refuza structural. Prin Zahei orbul, Vasile Voiculescu, s-a spus, ar fi dat o replica tarzie inadaptatului posteminescian, de la Vlahuta la Duiliu Zamfirescu, Delavrancea, Bratescu- Voinesti, pana la Sadoveanu si Agarbiceanu. in fond, Vasile Voiculescu, din aceeasi generatie cu Liu Rebreanu si ceilalti prozatori interbelici, dene tarziu colegul lor., de proza, prin acelasi sublim simt al observatiei realiste, inclinate insa la el spre "modul picaresc si brechtian" (Aurel Martin, Unicul roman al lui V. Voiculescu, in "Romania literara", 12 aug. 1971). El zeaza (rebrenian, ca in Ion) pe Zahei. Acolo, Liu Rebreanu urmarea dezumanizarea (uneori zolista) a lui Ion sub impulsul patimei pentru pamant. Aici, Vasile Voiculescu trateaza cresterea sperantei pentru lumina, purificarea prin suferinta (a lui Zahei sau a preotului Fulga, ologul), in spirit dantesc, infernul care i s-a creat lui Zahei (la care inconstient a contribuit si el), il conduce spre o retragere sublima in sine, pana la credinta, unde purgatoriul se creeaza dupa legi total necunoscute in exterior. Prin credinta statornic afisata, si cu care "se inveleste" in altarul bisericii parasite, seaza, ca prin moarte, sa treaca in paradis. Pana aici se afirma "treptele lumii sau calea catre sine" a lui Zahei. El nu este un resemnat. El este un chemat al etii, care, aflat in extremele ei, in limitele nefiresti de i, nu trebuie sa ne acopere barem sufletul si sperantele lui. Cunoasterea dene astfel infinita, iar profunzimile ei sunt apreciate numai indidual. Dar pentru a connge, prozatorul a facut din protagonistul sau un gigant, deci o exceptie care impune lumii comune ; apoi, i-a acumulat, in straturi si sedimentari, trairile launtrice, psihologice, pe masura aparentelor sale. Cum arata Codin al lui Panait Istrati ? Mult mai imputinat tipologic si nu atat de problematic ca Zahei. Dar alte personaje comune desprinse din operele lui Fanus Neagu sau Stefan Banulescu ? Spirite justitiare, adaptate, fragmentare sau mitologizand forta si cautarile binelui. Toate insa raman fatete ale aceluiasi poliedru - care este Campia Baraganului.
Poate candva un cercetator va explica miracolul sau mirajul acestui spatiu romanesc, in strafundurile caruia s-au depozitat valuri de cultura materiala, cu multe milenii i. Ch. Caci nu exista scriitor muntean, in literatura caruia (indiferent de genul literar cultivat), sa nu apara nuantele unui realism fantast sau mitologizant. In proza cea mai buna, nuvela sau roman, Baraganul se invecineaza, in expansiunea lui literara, cu America de Sud.
O prima explicatie ne-o ofera spatiul acvatic invecinat al Dunarii si al Marii Negre, care te indeamna la sare si la statornicirea unei ziuni si a unui limbaj adecvat. Apoi, trecerea in timp a framantatelor barbarii sau cilizatii care au lasat urme adanci, greu, daca nu imposibil vreodata de descifrat. (Desi exista temerare si fundamentale tentative in domeniu: de la Al. I. Odobescu, B. P. Hasdeu, Vasile Parvan, Nicolae Iorga, Romulus Vulcanescu, Gheorghe Musu, Mircea Eliade, Petru Caraman, C. Radulescu-Motru, Alex. Busuioceanu, Marcel Olinescu, N. Densusianu, C. Daicociu, Ioan G. Coman, D. M. Pippidi, Emil Condurachi, Radu Vulpe s.a. pana la cercetatorii din zilele noastre, preocupati de preistoria dacilor, de arta, etosul, arhitectura si in general de cultura populatiei de pe meleagurile carpato-danubiano-pontice).
Stim bine ca Vasile Voiculescu era preocupat indeaproape de mitologii si religii, dupa existenta cartilor din biblioteca sa si mai ales dupa natura fantasticului din mai toate povestirile.
In schimb, romanul Zahei orbul, desi sta sub corola mitizarii unui destin, nu are nimic din fastul imaginarului din povestiri. Dimpotriva, el inclina vadit spre un social sordid, refuzat normalului; cautat, literar vorbind, cu lumanarea ziua in amiaza mare. Si totusi autenticitatea (=verosimilitatea estetica) intretine ca o panza freatica tonusul brant al povestirii, fie ca schimba registre stilistice, fie ca schimba spatii. Stiinta de a scrie, de a comunica dene suprema satisfactie a existentei lui Vasile Voiculescu in ultima parte a etii sale. (Sa nu pierdem din vedere ceea ce spuneam mai sus - dupa o recluziune aberanta, atroce, dupa pierderea sotiei, scriitorul si-a impus o autoclaustrare tragica. Asemenea detalii biografice explica multe puncte din geneza sonetelor, povestirilor sau romanului).
Chiar daca a aparut abia in 1970, este de presupus ca germenele romanului si scrierea lui, la urma urmei, s-au produs intr-o perioada de crunt "frig estetic". Prin perspectiva devenirii in timp a romanului de dupa cel de al doilea razboi mondial, in tara noastra, Zahei orbul este o creatie unicat. El nu sta nici sub semnul socialului (dirijat) sau a politicului acaparator. Prin intreg esafodajul sau epic, prin forma narativa de povestire, el se aliniaza scrierilor interbelice. Iata un destin al operei, care are in centru un destin al unui alt om, al lui Zahei. Perioada de redactare a romanului, ca si perioada de aparitie a lui sunt alte elemente ale unui Destin de Scriitor. Coroborate, ele explica acel "echilibru, desigur elastic, intre cele doua tensiuni : cea a fluxului epic, edenta, si cea a sarcinilor reflexive, implicata, pentru a nu degenera, pe de o parte, in pur anecdoctism, iar pe de alta, in dizertatie pe o tema data" (Ion Apetroaie, op. cit., p. 234).
Daca i-am geometriza ziunea translucida a romanului, am constata producerea de cercuri concentrice, al caror centru ramane ganditorul de Hamangia, Zahei. Iar autorul isi deschide romanul cu observatii despre Zahei care, prin dislocare imediata, ia locul lui Pantera in spital, ca sa se instaleze el conforil in centrul atentiei tuturor si a autorului insusi. Pe masura evolutiei personajului, in final, pentru sine dene o amintire de neluat in seama, fiindca preocuparea lui este dincolo de lumea obisnuita, ea aflandu-se in rugaciuni si asteptari mesianice. Inconstient, asteapta atingerea absolutului, ori absorbtia lui in circuitul vesnic al naturii. Poate ducem prea departe impulsurile si analogia scrierii, dar cautarile obstinante ale luminii descind cumva din Epopeea lui Ghilgames ? Poate trecerea lui Zahei de la starea de degradare, prin ciul betiei, la orbire, si apoi la purificare cu orice pret, chiar propovaduirea, prin el insusi, a abstragerii de la decadere umana, sa na si din experienta unor apostoli biblici, pe care Vasile Voiculescu ii stia bine, fie din proprie experienta intelectuala, fie din inile restei interbelice "Gandirea" ? Oricum, daca o nuvela se chema Ultimul Berevoi, adica ultimul vraci, vrajitor, pierit odata cu animalul-simbol, Zahei este ultimul inchinator (dupa Ion Apetroaie) in biserica parasita din padure, fiind gata de a se integra in cele vesnice ale naturii. Aci murisera un cal, un copil nebotezat, un preot olog, urmand, acum, un orb. Moartea nu alege destine, nu distinge fiinte.
Si acum doua notatii de exceptie:
Prima apartine lui Eminescu : "Orbia (spunea intr-o cronica teatrala marele poet) raspandeste liniste fericita pe fata, o expresie de trista si totusi senina resignatiune; un orb are asemanare c-un dormind sau c-un sfant. Nu numai atat. Cine nu vede lumea din afara traieste numai inlauntrul sufletului sau ; de aceea, aerul de intelepciune al orbilor, de aceea si cei vechi si-l inchipuiau orb pe Homer, de aceea legenda spune ca Ossian a fost orb. Dar (adauga Eminescu) pentru a fi frumos, orbul trebuie sa fie linistit. Un orb agitat de spaima sau de patimi este un spectacol penibil" (apud Aurel Martin, art. cit.).
Cea de-a doua notatie apartine lui Ion Apetroaie, monograful cel mai bun al scriitorului Voiculescu. Aventura lui Zahei spre lumina nu e, deci, aventura insasi a creatiei, in inteles romantic ? Aparitia la cunoasterea lumii, precum si ambitia de a si-o lua in stapanire, de a si-o recrea, e insasi ratiunea artistului, si nu mai departe decat Voiculescu o exprimase, cu franchete, intr-o poezie mai veche "Am migalit mereu sa-mi fac o lume" (Prometeu, Op. cit., p. 240).
Pentru alte chemari ale romanului, cu opera publicata intre 1916- 1944, trimitem la poezii ca Batea la poarta cerului, Parinte, Unde sa te caut ?, Haiducul (voi. Din Tara Zimbrului, 1918), Piatra aurifera, Noul mag, ingerul Nadejdii, La poarta Paradisului Pierdut, Osanda, Lache logofatul, Destinul (voi. Parga, 1921), intreg volumul Poeme cu ingeri, 1927, o parte din volumul Destin, 1933, Imn sufletului. Iarna scitica, Toiul primaverii, Toamna la balta, Trupul, cetate a timpului (voi. Urcus, 1937), Balada dorului cu maini legate, Cuget profan, Ecce Homo, Mai multa noapte, Psihanaliza, Rugaciune, Sibila, Sonata mortii, Taumaturgul, Vraja (voi. intrezariri, 1939).
Drept concluzie la comentariile noastre despre romanul Zahei orbul transcriem ultima strofa (a patra) din poezia Ecce Homo, care zeaza, prin extensie, nu numai pe prozator, dar si pe protagonist :
"Dar singur trupul fara mantuire
Pe cruce de pacate-mi rastignesc,
Si sufletul flamand de nemurire
Cu radacini amare imi hranesc"
