Zahei Orbul este romanul unui personaj; structura narativa specifica povestirii scoate in relief un protagonist unic, cu o devenire lineara, inscrisa in evenimente semnificative ce-l asaza deopotriva sub semnul "picarescului bland" (I. Negoitescu) si al simbolisticii biblice.
Protagonistul se dezvaluie cititorului, indirect, prin participarea sa la realizarea scenariului epic, dar si direct, prin consistenta comentariului auctorial ce subliniaza spectaculosul din care va creste elementul miraculos.
Eroul este purtat, asemenea unui picaro, prin lumea spitalelor, a cersetorilor, a satului dunarean, printre ocnasi si prostituate, prin balci si prin biserica deopotriva, - medii ale caderii si inaltarii morale.
Biografia lui Zahei arata in ce masura evenimentul-aventura devine evenimentul-taina, sublimand picarescul in simbol, transmitand adevaruri perene despre raportul dintre esenta si aparenta fiintei omenesti.
Zahei ajunge orb in urma unui chef la carciuma unui oarecare Stavarache, din tinutul Brailei, "dinpricina bauturii otravite". Adus intr-un spital, este socotit "cel mai interesant caz"; bolnavul impresioneaza prin statura uriasa iesind din masura oficiala, prin frumusetea "chipului barbatesc taiat prelung, cu nasul drept, puternic si barbia carnoasa", dar si prin razvratirea salbatica impotriva ingrijirilor medicale. Reuseste sa-l imblanzeasca doar Pantera, imediat fulgerat de gandul de a-l exploata ca cersetor:
"Si orbul induplecat, supus ca un miel, se dete intreg in mainile ispititorului", marturisindu-si numele si povestea vietii. Tehnica portretistica este, aici, rezumativa, comprimand trecutul personajului intr-o fisa biografica, procedeu frecvent folosit in epica traditionala: fecior de pescar, ramas de mic orfan, muncind prin cherhanalele baltilor Dunarii, fiind apoi salahor in Braila. Singurele lui ganduri, devenite obsesii, sunt razbunarea pe carciumarul Stavarache si calatoria la schitul Dervent, pe malul bulgaresc al Dunarii, pentru a-si recapata vederea cu ajutorul crucii facatoare de minuni si al rugaciunilor calugarilor. Amagit de Pantera, care-i tagaduieste sprijinul in realizarea celor doua dorinte, Zahei, cu inocenta unui copil, se lasa scos din spital si dus la extrema periferie a Bucurestilor, intr-o "groapa a gunoaielor", in "limanul vagabonzilor". Aici el este pregatit pentru cersetorie - prima etapa a aventurii sale. Naratorul urmareste cresterea interioara a personajului: "Adancit in el ca intr-o gaoace", Zahei invata sa descopere lumea si sa se descopere pe alte cai decat cele ale vederii. Eroul se supune, inconstient, unei asceze -conditia renasterii spirituale.
Aceasta etapa, cand accepta, provizoriu, statutul de cersetor, este inceputul unei stradanii interioare de o viata, "sa stramute bucatica cu bucatica lumea neagra din afara in launtrul lui, ca s-o plasmuiasca acolo iar, ca mai inainte cand o vedea aievea".
Orbirea ii dezvolta personajului capacitati aperceptive neobisnuite, o data cu ravna cufundarii in propria interioritate. Pe marginea baltii, cu undita in mana, isi incepe explorarea taramurilor cu lumina launtrica. Calatoria departata in "sinea lui" este traseul iluminarii, al desteptarii ochiului interior. Pe masura ce se ia in posesie pe sine, Zahei ia in posesie lumea.
Prima etapa a aventurii lui Zahei in lumea sociala se incheie cu angajarea sa ca gradinar pe mosia arendasului Lagradora: trebuie sa invarta roata ce asigura udatul zarzavaturilor. "Munca de vita" pe care el o indeplineste intr-o curatenie si demnitate a trupului savarsite ca intr-un ritual. Grav si cuviincios, trist si tacut, Zahei atrage atentia sotiei arendasului, Caliopi, "femeie de iatac", "arzoaie si vicleana". Personajul trece, acum, prin experienta ispitei si a seducerii pentru a deveni victima inocenta a acuzatiei de omor.
Partea a doua a romanului, cea mai ampla, este integral consacrata experientei celor cincisprezece ani de ocna - cea de-a treia etapa a devenirii protagonistului. Experienta ocnei este simbolic asimilata coborarii in infern, treapta cea mai de jos a existentei lui Zahei, menita, paradoxal, sa-l inalte spiritual. Singurele bucurii ale "intunericului"" sunt "dragostea spurcata, rachiul otravit si tutunul blestemat". Univers pitoresc si halucinant, paradoxal amestec de abjectie si frumusete. Zahei rezista, pana la un punct, acestei lumi prin puritatea pe care i-o da concentrarea asupra dorintei de a-si redobandi vederea. Aflat pe treapta cea mai de jos a fiintei sociale si morale, el este totodata in pragul iluminarii, continuand aventura launtrica a descoperirii luminii, nu lumina concreta, ci lumina de natura spirituala. In lumea inchisorii, refuza "domesticirea", acceptarea adica, in intregime, a statutului de ocnas, asa cum refuzase si statutul de cersetor ori pe cel de sluga. Puterea interiorizarii si credinta, aproape mistica, in recastigarea vederii il apara de prabusirea in animalitate si il fac sa gaseasca o cale de comunicare cu ceilalti detinuti, care sa le redestepte umanitatea.
In cele din urma, insa, moartea prietenilor de ocna si josnicia obsteasca il "naruie in stergerea de sine".
Experienta ocnei, care ar fi trebuit sa-i aduca iluminarea, il prabuseste in esecul cunoasterii spirituale, in destramarea sinelui cu atata ravna construit. Eroul paraseste ocna doar cu iluzia intrezaririi luminii.
Ajungand la Dervent, simbolul mantuirii sale, descopera ca schitul si crucea tamaduitoare arsesera in timpul razboiului. Deznadejdea il alunga inapoi in patima rachiului si a tutunului. Personajul este o structura duala. Vestea despre preotul sfant care savarseste minuni produce revenirea la "insul cumintit dinlauntru! Hif, care-l pregateste pentru ultima etapa a drumului sau existential. "intr-o clipa Zahei se intoarse la sufletul cu care intrase in ocna". Un baiat il duce la Popa Fulga din satul Cervoiului. Cand preotul daruit cu har isi pune mainile pe capul lui Zahei, orbul are impresia ca vede, si, din acea clipa, preotul-olog si orbul traiesc intr-o ciudata simbioza. Savarsind, la un moment dat, taina botezului din orgoliu, preotul pacatuieste si este pedepsit sa imprastie eucharistia, pe care nu mai are menirea sa o administreze. Moare sub povara acestui pacat. Zahei se intoarce - purtandu-l in spate - in vechea bisericuta reconstituita, in care avusese loc pacatul. Cauta drumul spre altar si ramane acolo "incremenit intr-o metanie naruita, asteptand sa se scoale amandoi la trambita judecatii de apoi".
Lui Zahei i se refuza iluminarea. Ultima lui ipostaza, statuara, hieratica aproape, implora mantuirea. Purtator al unui nume de origine biblica (Zahei - mai-marele vamesilor, simbolul pocaintei), el preia pacatele preotului pregatindu-se launtric pentru ispasire.
Naratiunea e organizata in jurul unui caracter, dupa modelul portretu-lui-parabola. Povestea vietii lui Zahei este povestea unor repetate inaltari spre lumina interioara si repetate prabusiri. Scindat launtric, eroul ramane "la pragul minunii neimplinite". Proprii rezerve sufletesti il pregatesc pentru iluminare si proprii slabiciuni il coboara in bezna morala si destramarea sufleteasca. Cersetoria, seducerea, ocna, intalnirea cu preotul-olog ar fi trebuit sa fie etape din traseul ascendent al suferintei si al ispasirii, al descoperii luminii interioare. Esecul intru iluminare le transforma, insa, in etape ale unei existente canonite, alcatuite din suisuri si coborasuri, al caror sens ramane ascuns si pentru protagonist si pentru cititor.
Evenimentele au un substrat spiritual-simbolic, evident mai ales in ultima parte a naratiunii. Romanul este intruparea in eveniment a unei viziuni asupra fiintei umane care il inglobeaza si il transcende.
Pierdut in intunericul necunoasterii de sine, Zahei este adus aproape de conditia iluminarii, paradoxal, prin situatia-limita a orbirii. Orbirea, devenita stare de gratie, este o posibila re-nastere in lumina spiritului.
Evenimentele narative isi releva astfel structura oximoronica.
Experientele la care Zahei ia parte in ipostaza inocentul ui-intelept, par a se afla la polul opus spiritualizarii. Totusi, ele sunt, pana la un punct, etape de asceza si sublimare, in ravna personajului de a castiga lumina launtrica superioara vederii.
Naratiunea e astfel construita incat simbolul sa se manifeste ca intamplare verosimila. Zahei, in traseul lui descendent, in urma caruia, daca nu ar rata sensurile, ar trebui sa se inalte spre treapta cea mai de sus, va sapa in ocna de sare. Ocna este centrul experientei sale spirituale. Lumea in care se afla e, insa, una inversata, cu sensurile modificate: biserica ia infatisarea tractirului, omul se inchina unor alcatuiri obscene, ideea de iubire si de nunta (casatorie) sunt viciate. Acesta este spatiul in care, in conformitate cu simbolismul sarii, ar trebui sa aiba loc metamorfoza interioara a protagonistului. Ea nu se realizeaza, insa. Transferul spiritual care ar fi trebuit sa activeze, in fiinta omului, valentele divine nu se produce nici in ultima parte a romanului, cand Zahei, prin simbioza cu preotul daruit cu har, este cel mai aproape de pragul minunii. Sacrul refuza sa-si arate in intregime lucrarea in existenta cotidiana a omului. Minunea ramane neimplinita. Dar rugaciunea mantuirii nu este o posibila deschidere spre iluminare?
