Este adevarat ca alti scriitori rezuma pozitia neoclasicismului ortodox mai sistematic decit nestatornicul Voltaire. Dar acesta este o figura atit de importanta in literatura, gindirea si viata Frantei secolului al XVIII-lea, este un scriitor viguros cu un registru atit de bogat si cu o sfera de interese atit de vasta si, desigur, este atit de bine cunoscut - fiind discutat mai mult decit oricare alt critic al vremii -, incit ni se pare preferabil sa incepem cu el. in afara de aceasta, Voltaire prezinta un interes deosebit pentru lumea de limba engleza datorita atentiei considerabile pe care a acordat-o literaturii engleze si numeroaselor sale observatii asupra lui Shakcspeare, care merita sa fie cunoscute, discutate si intelese.
Voltaire nu poate fi prezentat ca un neoclasic rigid, care n-a facut decit sa repete conceptiile secolului al XVII-lea. El s-a opus cu hotarire spiritului tot mai geometric, rationalismului excesiv de la sfirsitul secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII -lea. in cearta dintre antici si moderni, impartaseste unele dintre parerile modernilor si se declara surprins de faptul ca Boileau si Sir William Temple s-au incapatinat sa nu recunoasca superioritatea propriei lor epoci asupra antichitatii clasice1. Desi a aprobat atacurile lui La Motte la adresa lui Homer, preferindu-1 in general pe Vergiliu, si-a manifestat scepticismul in legatura cu po-eticile normative rigide prezentate de D'Aubignac si Le Bossu2. De asemenea, Voltaire nu osteneste sa apere poezia si versul impotriva rationalistilor de tipul lui La Motte3, care a scris ode si tragedii in proza, sustinind ca sfirsitul erei poeziei e inevitabil si chiar de dorit. Voltaire, pe care il socotim cel mai de seama reprezentant al luminismului si care a fost, desigur, mindru de realizarile timpului sau in promovarea tolerantei si stiintei, avind o inalta opinie despre rolul sau in obtinerea acestor progrese, n-a crezut, totusi, in existenta unui progres continuu si uniform in domeniul civilizatiei sau, cu atit mai putin, al literaturii. El impartasea mai degraba teoria progresulu iciclic. Dupa parerea lui, omenirea a cunoscut patru mari epoci de inflorire: Atena lui Pericle, Roma lui August, Roma papei Leon Xf si Parisul lui Ludovic XIV4. Dar intre acestea au existat perioade de mare decadere sau secole de intuneric absolut, iar in literatura, epoci de prost gust si de barbarie. Voltaire isi dadea prea bine seama cit de precara este puterea civilizatiei asupra omenirii. Violenta unora dintre opiniile din ultimele lui scrieri trebuie interpretata ca expresia miniei unui batrin care vede inaintind un nou^val de barbarie.
in 1726, cind Voltaire a sosit in Anglia, gustul lui era, fara indoiala, deja format in esenta. Totusi, anii petrecuti in Anglia (1726-1728) s-au dovedit a fi de foarte mare importanta pentru largirea orizontului sau literar si pentru activitatea sa de critic. E clar ca Voltaire citea in engleza fara dificultate, desi ne indoim ca a ajuns vreodata sa vorbeasca sau sa scrie bine in aceasta limba. A cunoscut multe dintre figurile literare pe atunci vestite in Anglia ■- Pope, Swift, Edward Young, Congreve etc. - si a frecventat teatrele Londrei, in parte pentru a se familiariza cu limba si in parte pentru a afla cite ceva despre drama engleza. A vazut luliu Cezar si Hamlet de Shakcspeare, fara sa mai vorbim de Cato al lui Addison si de o seric de comedii. in Anglia a scris Essai sur la poesie epique, care a fost publicat ca original englez, sub titlul Essay upon the Epic Poetry of the European Nations from Homer down to Milion, in 1727. Lucrarea nu era, desigur, o istorie a epopeii, publicarea ci avind mai degraba un scop imediat: ea pleda in favoarea epopeii lui Voltaire Henriada - pe atunci in pregatire - pentru care Voltaire dorea sa obtina subscriptii din partea englezilor. Henriada trebuia sa fie aparata impotriva prescriptiilor neoclasice stricte de tipul celor stabilite de Le Bossu, deoarece avea ca erou un personaj istoric (Henric IV), nu mitologic, si deoarece nu folosea miraculosul pagin. Combatindu-i pe clasicisti Voltaire sustine ca o epopee moderna trebuie sa se deosebeasca de una antica. De asemenea, pentru ca sa previna orice comparatie nefavorabila a Henriadei cu Paradisul pierdut, afirma ca o epopee franceza trebuie sa fie diferita de una engleza. Pledoaria lui se bazeaza pe o distinctie pe care ar fi putut-o gasi la Perrault si la St. Evremond: exista frumuseti esentiale si frumuseti conventionale, reguli bazate pe bun-simt si pe ratiunea universala si reguli cutumi-are si locale. Folosirea miraculosului este locala, bazata pe gustul national. in continuare, Voltaire prezinta o scurta schita a istoriei poeziei epice, schita cit se poate de superficiala ca istorie, dar care pledeaza atit pentru independenta literaturilor moderne fata de cele clasice, subliniind profundele deosebiri sociale si tehnologice dintre cele doua tipuri de civilizatie, cit si pentru deosebirile dintre principalele literaturi nationale moderne. Ignorindu-i complet pe Dante si Ariosto (Voltaire il admira pe acesta din urma, dar nu-1 considera poet epic), eseul ii trateaza ceva mai in detaliu doar pe Trissino, Tasso, Camoes, Ercilla si Milton. Desi informatiile despre Camoes si Ercilla nu sint luate din surse directe5, sfera observatiilor este remarcabila pentru acea epoca, iar discutarea lui Milton (necesarmente prudenta, pentru a nu jigni gazdele) este desigur ceva nou in critica franceza prin aceea ca recunoaste valabilitatea unui gust literar diferit. "Daca a existat vreodata o opera care sa puna in lumina deosebirea de geniu dintre o natiune si alta, aceasta este Paradisul pierdut al lui Milton" - asa incepe discutia, si Voltaire admite ca este "foarte departe de a crede ca o natiune ar trebui sa-si judece productiile dupa normele altei natiuni"6. in versiunea franceza de mai tirziu, publicata in 1733, Voltaire subliniaza clin nou importanta cunoasterii si a altor literaturi decit literatura proprie si arata ca deosebirile dintre gusturile diferitelor natiuni trebuie sa fie acceptate ca un fapt. "Este imposibil ca o intreaga natiune sa se insele in materie de sentiment si sa greseasca atunci cind ii place ceva"7. Unii cercetatori8 au salutat in acest eseu inceputurile literaturii comparate, ale relativismului si tolerantei critice adevarate. Dar, in lumina scrierilor ulterioare ale lui Voltaire, e indoielnic ca eseul ar avea dreptul la aceasta pozitie, deoarece Voltaire n-a renuntat niciodata la ideea unui gust universal. Este de asemenea discutabil daca relativismul total reprezinta intr-adevar un progres atit de mare fata de punctul de vedere neoclasic; iar adevarata literatura comparata nu gasim deloc in observatiile lui Voltaire asupra diferitelor epopei - adesea discutate si inaintea lui - sau asupra deosebirilor dintre gusturile nationale, un subiect ce mai fusese abordat de St. Evremond si de multi altii.
Totusi, in Anglia, Voltaire a ajuns intr-adevar sa aiba vederi mai largi si sa priveasca cu interes literatura engleza. Volumul Letters concerning the English Nation a fost si el publicat mai intii in engleza, in 1733, in timp ce originalul francez, reintitulat Lettres philosophiques, a aparut un an mai tirziu. Nu vom discuta importanta acestei carti in istoria gindirii franceze: ne intereseaza doar cum prezinta Voltaire literatura engleza. Tonul este dat de caracterizarea lui Shakespeare. "Shakespeare a fost inzestrat cu un geniu puternic si fertil, a fost natural si sublim, dar n-a avut nici un strop de bun-gust si n-a cunoscut nici macar o regula a dramei." Influenta lui Shakespeare a fost nenorocirea teatrului englez, desi "in farsele monstruoase ale acestui scriitor, carora li se da numele de tragedii, exista scene frumoase, nobile si cutremuratoare"9. Apoi Voltaire da o lista a celor mai evidente "absurditati" ale lui Shakespeare: Desdemona vorbind dupa ce a fost sugrumata, groparii din Hamlet, glumele meseriasilor romani in scena cu Brutus si Cassius. Dar Voltaire vrea sa prezinte si unele dintre frumusetile lui Shakespeare, asa ca ofera o traducere a lui "A fi sau a nu fi":
Demeure, ii faut choisir et passer a l'instant De la vie a la mort, ou de Vetre au neant
Apoi citeaza, in traducere proprie, un discurs al lui Dryden si comenteaza: "Pina acum englezii au excelat in asemenea pasaje izolate. Piesele lor, in cea mai mare parte barbare, lipsite de buna-cuviinta, de ordine si de verosimilitate, sint strabatute, in aceasta intunecime, de strafulgerari atit de splendide, incit ramii uimit, uluit"11. Addison a fost primul dramaturg care a scris o tragedie adevarata, Cato, dar Voltaire ridica obiectii in legatura cu intriga amoroasa si cu raceala ei generala. "S-ar parea, conchide el, ca pina acum englezii au fost in stare sa produca numai frumuseti dezordonate. Monstrii stralucitori ai lui Shakespeare delecteaza infinit mai mult decit imaginile judicioase ale modernilor. Pina in prezent, geniul poetic al englezilor se aseamana cu un copac stufos, plantat de mina naturii, care trimite la intimplare sute de ramuri, intinzindu-se inegal, dar cu mare vigoare. Daca incerci sa-i fortezi natura, sa-1 tunzi si sa-i dai forma copacilor din gradina de la Marly, moare12". Aceeasi comparatie urma sa fie curind folosita in favoarea padurii salbatice.
Discutarea comediei engleze prezinta un interes mult mai mic. Voltaire pare sa-1 admire pe Wychcrley, desi rezumind The Plain Dealer subliniaza absurditatea intrigii, iar vorbind despre The Country Wife scoate in evidenta vulgaritatea situatiei. in continuare, Rochester este numit "omul de geniu", "marele poet", iar ca o ilustrare a "imaginatiei lui sclipitoare" Voltaire traduce un fragment din Satyr against Mankind. Acelasi capitol contine o prezentare cam indiferenta a lui Waller, iar urmatorul, niste laude entuziaste la adresa lui Butler, Swift si Pope. La Butler, Voltaire deplinge totusi spiritul sau local, dar pe Swift il prefera lui Rabelais si il numeste, cam ciudat, un "Rabelais cu mintea intreaga si frecventind cea mai aleasa societate". "Versurile Decanului Swift sint de un gust aparte si aproape inimitabil" - o opinie care ii va surprinde pe cei ce-si amintesc doar The Lady's Dressing-Room sau The Progress of Love. Pope se bucura de cea mai inalta apreciere. "Dupa parerea mea, el este cel mai elegant, cel mai corect si in acelasi timp cel mai armonios poet pe care 1-a dat Anglia. El a indulcit sunetele aspre ale trompetei engleze transformindu-le in accente melodioase de flaut"13. Apoi Voltaire traduce un pasaj din The Rape of the Lock si incheie cu citeva reflectii pline de invidie asupra stimei de care se bucura oamenii de litere in Anglia*.
Dar cu trecera anilor, opinia lui Voltaire despre Shakespeare a devenit mai nefavorabila. Nu s-ar putea spune ca si-a schimbat-o, caci ideile fundamentale au ramas aceleasi; dar tonul devine mult mai aspru si chiar taios, iar recunoasterea frumusetilor mult mai putin frecventa si generoasa. Trebuie sa tinem seama de circumstante: in Lettres philosophiques Voltaire se simtea un descoperitor; in 1776, cind a lansat cele mai violente atacuri, el simtea ca prostul gust triumfase in Franta si ca propriii sai compatrioti il apreciau acum pe Shakespeare mai mult decit pe Corneille si Racine si, bineinteles, pe el insusi. O scrisoare explica acest lucru cu toata sinceritatea: "Ceea ce este ingrozitor e ca monstrul are un partid in Franta; si, culmea nenorocirii si ororii, eu sint cel care, pe vremuri, a vorbit primul despre acest Shakespeare; eu sint cel care, primul, le-am aratat francezilor citeva perle pe care le gasisem in enorma gramada de gunoi a operei sale. Nu banuiam ca intr-o zi voi contribui astfel la calcarea in picioare a coroanelor lui Racine si Corneille, pentru ca ele sa incunune fruntea unui histrion barbar"15.
Cea mai vehementa condamnare a lui Shakespeare se afla in vestita scrisoare catre Academia franceza, citita de D'Alembert la 25 august 1776, la sarbatoarea Sfintului Ludovic10. La acea data minia lui Voltaire se revarsa din plin din cauza aparitiei noii traduceri a operei lui Shakespeare, semnata de Le Tourneur, si a inaltelor elogii ce i se aduceau poetului in epistola prefatatoare adresata lui Ludovic XVI care, alaturi de Caterina cea Mare si de regele Angliei, figura pe lista de subscriptie. Voltaire foloseste doua metode de atac. Prima consta in traducerea mai mult sau mai putin literala a pasajelor din Shakespeare considerate grosolane si obscene: prima scena din Othello, in care Iago il trezeste pe tatal Desdemonei si-i spune, in termeni triviali, ca fiica lui a fugit cu un maur oaches; scena portarului din Mac-beth; scena in care Henric V o peteste pe Caterina; calambururile servitorilor de la inceputul lui Romeo si Julieta; prima scena din Regele Lear, cind ducele de Gloucester il prezinta pe Edmund ca fiu ilegitim si glumeste in legatura cu modul in care 1-a procreat. Voltaire mentioneaza chiar si detalii, atunci cind gustul sau le socoteste categoric "vulgare": de exemplu, discutia dintre soldati de la inceputul lui Harnlct. La intrebarea lui Bernardo: "Avut-ai straja linistita?", Francisco raspunde: "Nici chiar un soarec n-a miscat". Socatul Voltaire traduce raspunsul prin "Je nai pas entendu une sonris trotter". Ceea ce-1 revolta in mod deosebit e ca lordul Kames17 preferase aceste cuvinte celor rostite de un ofiter al lui Agamemnon in Iphigenie a lui Racine: "Afais toul dori, el V armie, ei Ies vents, et Neplune". "Da, domnule, comenteaza Voltaire, un soldat poate raspunde asa intr-un corp de garda; dar nu pe scena, in fata primelor persoane ale unei natiuni, care se exprima ales si in prezenta carora trebuie sa ne exprimam la fel".
Cealalta metoda este aceea in care Voltaire a excelat: relatarea burlesca a continutului pieselor lui Shakespeare, in special al lui Hamlet, care in rezumatul sau devine povestea absurda a unei crime, fara cap si coada19. Concluzia pare astfel evidenta: Shakespeare nu este decit o "paiata rustica" (gille de village), un "monstru", un "salbatic beat", un "sacagiu". Dar ar fi o greseala sa se creada ca Voltaire a uitat complet laudele ce i le adusese. El a ramas mereu credincios opiniei ca Shakespeare a fost "o natura frumoasa, dar foarte salbatica", o natura care n-a stiut ce inseamna ordinea, buna-cuviinta si arta, care a amestecat josnicia si grandoarea, bufoneria si teribilul: "este haosul tragediei, in care exista o suta de raze de lumina"20. Pentru el Shakespeare a reprezentat intotdeauna geniul natural necizelat de la inceputurile artei. Cind a scris ultima lui comparatie dintre Corneille si Racine, Voltaire a avut in minte comparatia facuta de Scaliger intre Homer si Vergiliu. Dar s-a referit si la Shakespeare: "Corneille a fost inegal ca si Shakespeare si plin de geniu ca si el; dar geniul lui Corneille a fost mai mare decit cel al lui Shakespeare, reprezentind ceea ce este un nobil fata de un om din popor nascut cu acelasi spirit ca si el"21. Argumentul final, care probabil ca lui Voltaire i-a parut de necombatut, este acela ca Shakespeare e admirat numai pe plan local. "A fost un salbatic care a avut oarecare imaginatie. A scris multe versuri fericite, dar piesele lui nu pot placea decit la Londra si in Canada. Nu este o nota buna pentru gustul unei natiuni faptul ca ceea ce admira ea este bine primit numai acasa. Nici o piesa de Shakespeare n-a fost jucata pe vreo scena straina. Tragediile franceze sint jucate in toate capitalele Europei, de la Lisabona la Petersburg. Ele sint jucate de la tarmurile oceanului inghetat pina la marea care separa Europa de Africa. Sa i se faca aceeasi onoare unei singure piese de Shakespeare, si atunci vom putea discuta"22.
Este nevoie de un considerabil efort de intelegere pentru a nu expedia, ca total absurda, mare parte din aceasta critica. Astazi, ultimului argument al lui Voltaire i s-ar putea da un raspuns zdrobitor; critica refuza sa-si mai faca probleme in legatura cu vulgaritatea si chiar obscenitatea; acceptam cu usurinta im-probabilitati de intriga si situatie. Nu intelegem citusi de'putin de ce pe Voltaire 1-a deranjat atit de mult observatia ca "nici chiar un soarec n-a miscat". in fond, soldatii vorbesc intre ei, nu i se adreseaza regelui care s-ar putea afla printre spectatori. Pentru a putea intelege in oarecare masura parerea lui Voltaire despre Shakespeare, trebuie sa incercam sa analizam gustul lui, diferitele lui opinii si judecati. Voltaire n-a fost un ginditor sistematic si nici chiar un critic sistematic. El se mindrea cu mobilitatea lui, cu antipatia lui pentru speculatiile pur metafizice, cu refuzul sau de a deveni pedant si rigid. N-a elaborat nici o teorie asupra frumosului, si putinele lucruri pe care le-a spus in materie de estetica generala indica un individualism radical. /Lata vestitul inceput al articolului despre "frumos" din Diction-nairephilosophique: "intrebati un broscoi ce este frumusetea Va va raspunde ca este broasca lui"*3. Dar de fapt Voltaire era departe de a fi un relativist. El a subliniat importanta gustului si a dezaprobat judecatile emise doar pe baza regulilor. La binecunoscuta observatie a lui Pascal ca "un om care judeca dupa reguli este ca omul care se serveste de un ceas fata de cel care nu are asa ceva", a raspuns sec: "in cazul operelor de gust, in muzica, poezie, pictura, gustul tine loc de ceas; iar cel care judeca doar dupa reguli, judeca prost"24. Gustul, la rindul sau, pare la prima vedere ceva pur individual. La Voltaire gasim pasaje care sugereaza o astfel de concluzie. "Ficare om cu gustul lui", obisnuia el sa spuna. "Nu pot sa-i demonstrez unui om ca n-arc dreptate cind il plictisesc"25. Dar de fapt Voltaire crede doar intr-un singur gust universal, cel care si-a gasit modelele in antichitatea romana si in Franta secolului al XVII-lea. "Gustul fin si sigur consta in sesizarea prompta a unei frumuseti printre defecte si a unui defect printre frumuseti"26. Omul de gust nu trebuie sa judece "in bloc"; el este un antologator innascut, un om care selecteaza pasaje. Iata de ce Voltaire detesta operele complete (si ar fi detestat cele cincizeci si doua de volume editate de Moland). "Mania editorilor, spune el, se aseamana cu aceea a sacristanilor: string tot felul de lucruri fara valoare pe care vor sa le faca sa fie venerate; dar asa cum adevaratii sfinti se judeca doar dupa faptele lor bune, oamenii de talent se judeca doar dupa operele lor bune".
Astfel, majoritatea principiilor lui Voltaire pot fi studiate doar prin intermediul judecatilor concrete pe care le-a emis, dar, din fericire, acestea sint atit de numeroase si se refera la atit de multi autori, incit din ele se desprinde o conceptie generala uimitor de coerenta. Voltaire adera la traditia clasica bazata pe decoram, bienseanec, convenance. "Perfectiunea ar consta in a sti intotdeauna sa-ti adaptezi stilul la subiectul pe care-1 tratezi"28. Stilul, forma, modul de exprimare sint intotdeauna decisive pentru judecata critica. "Atunci cind e vorba de a da glas pasiunilor, toti oamenii au aproape aceleasi idei; dar modul de a le exprima il deosebeste pe omul de spirit de cel neinzestrat"29. Voltaire reia vechea teorie a celor trei nivele stilistice: fiecare subiect isi arc nivelul sau, "natural", "mediu" sau "inalt". Stilul natural nu este, desigur, stilul barbarului, al salbaticului si nici chiar al omului natural. Simplitatea e tocmai rezultatul civilizatiei. Ea se asociaza cu claritatea, puritatea si firescul exprimarii. Oamenii necivilizati ies din grosolanie pentru a cadea in pretiozitate, in stil bombastic, asa cum cel nou venit la Paris se imbata, iar parvenitul face risipa. Astfel, Voltaire este dusman a tot ceea ce c "baroc" sau, dupa cum se exprima el, "oriental". El il ataca pe Ossian, critica grandilocventa Vechiului Testament30, iar stilul discursurilor lui Shakespeare ii pare, evident, bombastic. Voltaire traduce adesea versurile in proza pentru a le "pune la incercare" si pentru a obtine efecte comice. Simplitatea stilului inseamna si omogenitate, unitate de ton: o idee implicata in recomandarea insistenta a puritatii genurilor si in dezaprobarea amestecului stilurilor. Voltaire este extrem de pedant, si de asemenea subtil, in observatiile asupra limbii: el accepta numai limba literara contemporana. Chiar si Moliere, La Fontaine si Cor-neille trebuie cititi cu rezerve. Norma claritatii se aplica si poeziei: "Versurile trebuie sa aiba claritatea si puritatea prozei celei mai corecte"31. Laudind niste versuri, el spune: "Ideile se inlantuie, cuvintele sint bine alese si totul ar suna frumos in proza".
