VOINTA DE PUTERE - Roman de Nicolae Breban. Aparut la sfarsitul anului 2001 la Editura Dacia, reprezinta cel de-al doilea volum al tetralogiei Ziua si noaptea, serie epica deschisa de romanul omonim din .
Romanul poarta un titlu curajos, deopotriva in sensul unei radicalitati a viziunii asupra politicului si in cel al ambitiei tematice de anvergura filosofica pe care le subintinde.
Permanentul dialog intertextual al lui Breban cu opera lui Nietzschc este acum ostentativ, inca din pastisa titlului, Vointa de putere. Relevanta filosofica a romanului brebanian se dezvaluie, ca alta data in Bunavestire si, apoi, in trilogia Amfitrion, cu intreaga verva pe care o presupune o actiune de prozelitism cultural parca, romancierul parand sa scrie deopotriva liber si cu program, revendicandu-se de la tezele filosofului de la Sils-Maria ca un impatimit discipol al acestuia peste timp.
Concepte nietzschcene mult disputate, ca Supraomul si "eterna reintoarcere a Aceluiasi", lor asociindu-li-se vointa de putere, titlul operei postume a lui Nietzsche, primesc in romanul brebanian consistenta epica, sunt resemantizate, polarizand tipologii romanesti aparent antagonice, dar, la o privire mai atenta, complementare: mai intai, universitarul clujean Amedeu Dumitrascu, care, in articolele sale fulminante de la zianil Ardealul, construieste o demagogie nationalista de tip fascistoid, si, apoi, unul dintre maestrii sai ideologici, directorul Ardealului, Ovidiu Mariutan, un fel de democrat de centru dreapta, care va renunta in final la fantasma gloriei politice si jurnalistice, si va opta pentru fantasma unei iubiri absolute, cea pentru distinsa si enigmatica (amintind de camilpctresciana doamna T.) Miryam Marinovici. Nodul problematic al romanului sta, cred, in conflictul - deopotriva explicit si implicit, la nivel de principii existentiale intre Dumitrascu si Mariutan. Cel dintai este mai degraba un ingenuu lipsit de vocatie politica autentica, un personaj aflat de fapt in impostura, "umflat" artificial de fantasma puterii, ajuns o fantosa a unei puteri care i se inoculeaza din afara, ca dinspre o instanta oculta.
In acest sens, ambitiosul universitar care se decide pentru o cariera de "tribun" politic, sau mai curand de Julien Sorel al literelor, apare nu o data ca o parodie a lui insusi.
Adevaratul ins puternic, in schimb, Ovidiu Mariutan, isi probeaza puterea structurala in chip paradoxal, ca o forma de a trai artistic. Dandysmul sau tine de o "putere" care se consuma aproape exclusiv in vocatia mondenitatii (protagonistii lui Breban , de la Pencscu la Ovidiu Minda, Lelia sau Rogulski, au, ca si aceia ai lui Proust, un cult cvasi-mistic al mondenitatii si frivolitatii), in inclinatia pronuntata pentru spectacolul monden. Constructia deformatoare de sine le este prin urmare comuna atat lui Dumitrascu, cat si lui Mariutan, traiectoriile lor epice transpunand insa doua interpretari filosofice distincte, chiar polemice, ale nietzscheenei vointe de putere. Oportunismul lui Dumitrascu este doar aparent, dupa cum aparenta este si ratarea (unei posibile cariere politice de succes, sau ratarea unei povesti de iubire, cu Carmen) a lui Mariutan.
In cazul lui Dumitrascu, vointa de putere poate fi citita, abisal, ca vointa de destin, ca un amor fati, care se asociaza la el cu o morala a stapanilor si cu elitistul patos al distantei. Puterea de la care se revendica Dumitrascu trimite catre o ideologie politica de extrema dreapta, iar intreaga evolutie a personajului confirma o consistenta metafizica a conceptului nietzschean, amintind o conceptie "tare" a fiintei. Tanarul universitar apare descris la un moment dat ca un "arian", de o frumusete statuara, "antica", astfel mentinandu-se in roman o ambiguitate "politica"
(din unghiul unei corectitudini politice sau interpretari resentimentare) a parodiei de Supraom pe care constructia acestui personaj o contine.
Nevoia arbitrara de dominare a Celuilalt devine pentru el o virtute, o amplificare paranoida a sinelui, metamorfoza sa anuntand ceva din excesele nationaliste ale lui Saratean si Gutu, sau chiar din monstruozitatea intolerantei si fanatismului fascist profesate de studentul Dan-Mihai sau din legionarismul criminal al Grupului Sf. Petru si Pavel (un reflex fictional, pesemne, al Legiunii Arhanghelul Mihail).
Pentru Mariutan. insa, hybris-u politic, al faptei, lasa treptat locul unui hybris hermeneutic, cu precadere teoretic. Nevoia de dominare politica ajunge sa se transforme, pentru directorul Ardealului, in dorinta de persuadare a Celuilalt, prin discurs. Vointa de putere devine deci surprinzator de destructuranta, iar caracteristicile de potenta ale sinelui sunt pierdute de estetul si, in cele din urma, sinucigasul Mariutan. Sinuciderea sa impreuna cu Miryam pare a fi in sine un act artistic.
Caracterul lui Ovidiu Mariutan se dovedeste simptomatic pentru conceptia metzscheana tarzie, dupa care vointa de putere se fundamenteaza pe un model estetic.
De altminteri, Mariutan ii dezvaluie fostului sau discipol, Dumitrascu, o teorie nietzscheana a adevarurilor care n-ar fi altceva decat minciuni ceva "mai dramatice".
La baza valorilor morale ;i a entitatilor metafizice ar sta in fond "minciuna", jocul de forte, relativismul perspectivei, orgoliul hermeneutic care reconstruieste sinele si lumea. Eseurile romanesti, elaborate de Nicolae Breban , de la Drumul la zid incoace, cu voluptate de teoretician al propriei creatii, deturneaza adesea cursul epic, dar evolutiile si tipologiile contrastante reusesc sa confere'acum viabilitate, in materia sensibila a naratiunii, tezelor nietzscheene, severitatea conceptuala fiind astfel evitata. Actiunea propriu-zisa primeste si ea o trepidatie terifianta, de mister neo-gotic ori de roman "negru", impanzit de lovituri de teatru, inspre final (sinuciderea lui Mariutan, tentativa de asasinare a lui Dumitrascu de catre un grup de legionari, urmata de revelatia pe care o are acelasi Dumitrascu, convalescent, a unei alte Gabrieia, atotstiutoare, un personaj-surpriza, scindat etc), precum si in interiorului fascinantului "roman in roman"
(care ar fi meritat, poate, un spatiu epic mai extins), cel al iubirii dintre Mariutan si Carmen, respectiv Miryam, reverberata in povestea de dragoste dintre Dumitrascu si Gabrieia, confidenta lui Miryam.
In ciuda titlului nietzschean, impunatorul roman bre-banian nu se margineste la a transpune "tezist", in plan fictional, aforismele filosofului de la Sils-Maria. Pana la urma, vocatia esentiala a unora dintre protagonistii Vointei de putere sta tocmai in a renunta la hybris-ul dominarii, al luarii in posesie a Celuilalt si a lumii, altfel decat prin iubirea christica de aproape; sau, cum spune un metapersonaj narator, referin-du-se, cu nostalgia unei balzaciene omnisciente parca, la "eroii nostri", puterea lor sta in "«curajul» de a pastra «intact» misterul existentei, de a-l «pastra» in sensul de a-l «revela», de a-l face inca o data sensibil!".
Prin urmare, hybris-ul puterii politice, conceptuale, hermeneutice -, asupra caruia autorul gloseaza in spirit nietzschean si profund postmodern totodata, sincronizandu-se involuntar, se parc, si cu atat mai autentic, cu interpretarea lui Nietzsche in postmodernitate, cedeaza in chip inspirat intaietatea, o data in plus, in proza brebaniana, unui hybris al vointei de putere epica si stilistica deopotriva.
