Vlaicu-voda - drama in cinci acte, in versuri, de Alexandru Davila



VLAICU-VODA - Drama in cinci acte, in versuri, de Alexandru Davila, reprezentata in premiera la 12 februarie 1902 pe scena Teatrului National din Bucuresti si publicata in acelasi an la Editura Socec.

Ea ar fi urmat sa reprezinte prima parte dintr-o trilogie, Mirciada, avand ca figura centrala pe Mircea cel Batran, proiect nerealizat.

In ultima editie antuma (1929), D. inchina piesa memoriei mamei sale, sora celor patru frati Golesti, care l-a crescut "in evlavia neamului romanesc".

Surpriza contemporanilor la aparitia acestei valoroase opere si specificul ei i-au determinat pe unii sa-l acuze pe autor de plagiat dupa o drama a lui Odobescu.

In realitate, D. , un impatimit de teatru, dar si de istorie, s-a lasat convins de indemnul tanarului sau prieten ardelean Nerva Hodos "de a face din ideea unirii tarii romanesti o piesa de teatru".

Materialul istoric a fost cules din Istoria romanilor a lui Xenopol, din Hronicul lui Sincai, dar foarte probabil si din alti autori (Hasdeu, D, Onciul etc).

Dintre influentele literare presupuse, cea mai importanta pare a fi venit din dramaturgia franceza clasica si romantica.

Actiunea se petrece pe la 1370, la Curtea de Arges".

Utilizand informatia istorica accesibila la acea data, dar si propria sa imaginatie creatoare, D. reinvie un moment indepartat din istoria Tarii Romanesti, din perioada imediat urmatoare intemeierii principatului. Accentul este pus pe viata politica, reliefandu-se elementele ei esentiale si perene, cu bataie pana in cea mai stricta actualitate. Tema luptei pentru obtinerea si consolidarea independentei statale impotriva expansionismului maghiar se impleteste cu cea a rezistentei fata de prozelitismul catolic. Prin centrarea asupra unor aspecte de politica externa, in care dusmanul este unul exterior, iar cei din interior sunt cu totii straini, drama lui D. se indeparteaza de traditia literaturii istorice precedente. El abordeaza primul o perpetua dilema istorica a noastra, optiunea occidentala si "propasirea", reala sau iluzorie, presupusa de ea ori pastrarea independentei, a traditiei si identitatii noastre ca popor.

Atitudinea dramaturgului este fara echivoc in favoarea ultimei solutii, lucrarea fiind expresia, cu deplina acoperire artistica, a patriotismului sau. Constructia dramatica a piesei este masiva si solida, bazata pe un conflict central, intre voievodul Vlaicu Basarab, sprijinit pe popor, si doamna Clara, mama sa vitrega, agenta a regelui maghiar Ludovic si a papalitatii, sustinuta de baronul Kalianz, ambasadorul lui Ludovic, si tanarul aventurier italian Pala. Alte linii ale actiunii, precum cea a iubirii dintre Anca, fiica doamnei Clara si sora vitrega a lui Vlaicu, si Mircea Basarab, nepotul voievodului, sau lupta boierului moldovean pribeag Groza pentru eliberarea tarii sale de sub aceeasi opresiune maghiara si catolica si apropierea celor doua principate surori, se adauga conflictului central, conferind densitate si interes textului dramatic. Actiunea piesei este concentrata in trei zile, cand conflictul latent de aproape patru ani dintre protagonisti atinge intensitatea maxima si isi gaseste rezolvarea.

Toate conflictele si temele sunt enuntate inca din actul intai. Timpul este nocturn, locul, o padure de langa Curtea de Arges, ambele potrivite pentru intalnirea de dragoste dintre Mircea si Anca si cea conspirativa a unui grup de boieri, convocati de Groza, care le cere ajutorul.

De altfel, cadrul nocturn va fi mentinut pe tot parcursul actiunii, parand sa sugereze vremurile indepartate si sumbre evocate. Unul dintre boieri rezuma imprejurarile aservirii tarii regelui maghiar, printr-o tradare a doamnei Clara. Boierii, intre care e prezent si egumenul Nicodim, enunta pareri diferite, intre invinuirea de tradare si incredere, asupra atitudinii aparent pasive si obediente a lui Vlaicu, fiind hotarati sa-l oblige la optiune deschisa intre doamna Clara si sprijinirea expeditiei in Moldova, Sentru care si-l aleg conducator pe Mircea. itr-o scorbura de copac este descoperit Pala, spionul doamnei Clara, salvat de la o moarte sigura de interventia lui Mircea, care-si surprinde sustinatorii si prin refuzul de a accepta tronul Moldovei.

Actul al doilea ii aduce fata in fata pe cei doi protagonisti. Prin atitudinea lui supusa, Vlaieu a obtinut eliberarea surorii sale si a sotului ei Strasimir, voievodul Vidinului, ostatici la Ludovic. E nevoie de inca trei zile pentru ca ei sa se afle la adapost. Doamna Clara, secundata de Kaliany, ii cere in schimb noi concesii si pretinde intemnitarea boierilor conspiratori. Vlaieu tergiverseaza, simuland totodata slabiciune si supunere. Cand, in fala curtii, doamna il surprinde anuntand consimtamantul la casatoria Ancai cu Mircea, pentru zadarnicirea unei aliante cu voievodul sarb Simon Staret, Vlaieu este obligat la un prim gest de opozitie deschisa, afirmand ca Anca "e a tarii si pe dansa n-o marita decat tara".

E nevoit sa se replieze cand iese la iveala coniventa sa cu boierii si sa respinga acuzatia lui Kaliany ca-si tradeaza suzeranul si aliatul din Moldova, Faptul provoaca nemultumirea generala, dusmanii devenind mai suspiciosi, iar boierii si Mircea crezandu-se tradati.

In actul al treilea, cel mai putin realizat, se vor intalnii cu totii in casa lui Mircea. Doamna Clara incearca o alianta neverosimila cu boierii, respinsa vehement de Nicodim, care-i declara ca voievodul nu se face vinovat "Decat doar ca nu ne-ajula tara sa ne-o manfuim
De straini si de catolici".

Ea il ademeneste pe Mircea oferindu-i-o pe Anca si chiar tronul lui Vlaieu, dar cu totii dau inapoi la ideea crimei. Perseverenta, il desemneaza drept ucigas pe Pala. Tensiunea dramatica atinge punctul culminant in actul al patrulea, cand conflictul dintre protagonisti devine unul deschis.

In schimbul iertarii lui Mircea, Vlaieu obtine de la Anca sacrificiul iubirii, prin acceptarea casatoriei cu Simon Staret. De partea voievodului se afla acum toti boierii, inclusiv cei ce fusesera inchisi sau surghiuniti de doamna Claia, si Mircea. intre Vlaieu, banul Mikcd si spatarul Dragomir, pe de o parte, si doamna Clara se incinge o adevarata dezbatere ideologica, insufletita de pasiune.

Primii apara ideea independentei, datina si legea stramoseasca ortodoxa, toate dispretuite de doamna Clara, care face apologia Occidentului si a catolicismului, ca singure garantii de propasire, chiar daca pretul ar fi libertatea si pierderea identitatii:

"Dar cu vreau, din adormirea-i, tara voastra s-o destept,
Catre-apus, unde-i stiinta si lumina, sa v-o-ndrept.
Sufletu-i patat de schisma, duhu-i de-ndaratnicie,
Prin botezul mantuirii sa le spal pentru vecie".

Paralel cu infruntarea retorica, adversarii isi intind noi curse si se pregateste cea militara. Ramas singur, domnul rosteste o frumoasa si smerita rugaciune, incercarea de asasinat, in care Pala isi pierde viata, se petrece in tacere.

In aceeasi noapte, dusmanii au fost prinsi si inchisi. Baronul Kaliany este expulzat si insarcinat sa trimita regelui sau hotararea lui Vlaieu de a denunta pactul de vasalitate si de a fi cu adevarat unicul domn al tarii. Doamna Clara, lasata intentionat libera, mai incearca o actiune disperata, cazand in mainile poporului, care vrea sa o arda pe rug.

Vlaieu ii cruta viata, fiind rasplatit cu ura, si o inchide la Snagov. Domn si boieri traiesc bucuria victoriei, amplificata de venirea unei puternice solii a voievodului sarb pentru petirea domnitei Anca si sprijinirea domnitorului in lupta cu dusmanul comun. Doar Mircea, care se simte tradat, vrea sa-l ucida pe Vlaieu, dar cade rapus credinciosul Grue. Domnul il plange si vrea sa-l pedepseasca pe Mircea, administrandu-i inainte o magistrala lectie de istorie si morala. Impresionat, Mircea solicita favoarea unei morti eroice pe campul de lupta. Este iertat si oranduit urmas al lui Grue. Piesa se incheie apoteotic, in ovatiile poporului. Personajele, considerate de autorul insusi "simboalc", exprima in primul rand interese, mentalitati, trairi ale unor colectivitati, suni exponenti ai unor ideologii aflate in conflict si totodata individualitati cu structuri temperamentale si morale proprii.

In jurul celor doi protagonisti, prezentati in antiteza, graviteaza celelalte personaje individuale sau colective.

Vlaieu domina piesa, desi este prezent in scena doar in trei din cele cinci acte. El este un conducator atipic in raport cu protagonistii altor drame istorice romanesti.

In atingerea obiectivelor sale, Vlaieu uzeaza aproape exclusiv de armele diplomatiei, departe de eroismul spectacular de pe campul de lupta. Pragmatic si lucid, maestru al strategiei, dejoaca sistematic planurile nefaste ale mamei sale vitrege. O virtute esentiala a sa este rabdarea, iar o alta, smerenia, profund ortodoxa, capacitatea de a-si inabusi orgoliul, suferind toate umilintele pentru tara si credinta. Vointa ii este sustinuta de increderea in popor si comuniunea cu acesta, reprezentat prin uman Grue. Maestru al disimularii, domnitorul foloseste adesea limbajul ca o masca, derutandu-si dusmanii, dar si pe unii apropiati, ba chiar si spectatorii. Opinia lui G. Calinescu despre machiavelismul benefic al personajului se justifica nu numai prin comportamentul sau, dar si prin unele profesiuni de credinta ("Sfant se face orice mijloc pentru-a tarii aparare!").

Cand imprejurarile i-o permit, asemenea eroului travestit din basme, Vlaicu iti arata adevarata maretie, infruntandu-si cu demnitate adversarii sau dezvaluindu-si in tirade inspirate profundul sau patriotism. Pacifismul, iubirea fata de cei apropiati sau generozitatea, de care beneficiaza chiar si dusmanii sai, reprezinta alte trasaturi ale eroului. Personaj complex si exemplar, Vlaicu ilustreaza, se pare, un model romanesc de guvernare. Sub aspect teatral, el sufera de un oarecare deficit, fiindca ne ofera mai mult un spectacol al luciditatii decat unul al pasionalitatii (N. Steinhardt).

Doamna Clara face parte din galeria femeilor voluntare din literatura romana, deschisa prin Chiajna lui Odobescu, care-si asuma un rol politic eminamente barbatesc. Ea comite o uzurpare, pretinzand abuziv sa domneasca in locul adevaratului voievod.

Torul o situeaza in contrast cu acesta, incepand cu originea ei straina si pozitia de agent al lui Ludovic si al papei, sub masca luptei pentru propasirea tarii.

Fire extravertita, ea isi dezvaluie la fiecare aparitie vanitatea, dorinta de putere, vointa egolatra, strigandu-si in gura mare sentimentele de ura si dispret pentru valorile tarii, pentru cei care-i stau in cale si mai ales pentru domnitor. ("Eu, ce-am impartit cu voda Alexandru, tatal fiu,
Carmuirea pentru care faurit e duhul meu;
Eu, ce port si pentru tine mandra stema basaraba
- Grea povara, pentru care biata-ti frunte e prea slaba -").

Doamna Clara se gaseste adesea descoperita in fata abilitatii strategice a lui Vlaicu, desi stapaneste si ea arta intrigii, si, spirit malefic, recurge chiar la crima. Va cadea infranta prin propriile excese si prin izolarea de popor. Alaturi de Vlaicu sta neabatut curiosul personaj Ruman Grue, simbolizand, in intentia autorului, poporul. El se exprima exclusiv prin gesturi, este eficient si devotat pana la sacrificiu domnului si tarii. Din randurile boierilor se detaseaza banul Miked, sfetnicul politic al lui Vlaicu, viteazul spatar Dragomir, inteleptul si temperatul Costea Musat si egumenul Nicodim, acesta de un radicalism nu intotdeauna ortodox in apararea credintei.

O figura aparte este Mircea Basarab. considerat pe drept punctul slab al piesei. In contrast cu Vlaicu, el este conceput in spirit romantic, ca o natura pasionala, si prezentat in atitudini contradictorii pana la neverosimil. Personajul se zbuciuma adesea excesiv intre chemarea dragostei si cea a puterii, ultima impingandu-l pana la crima. Anca este si ea o eroina romantica, traind, in contrast cu mama sa, numai pentru iubire, dusa pana la sacrificiu. Dintre acolitii doamnei Clara, tanarul Pala intruneste multitudinea de ipostaze ale unui personaj al Renasterii: poet, muzician, filosof, spadasin mercenar, iar baronul Kaliani este caracterizat mai ales prin trufia desarta. Drama lui D. nu poate fi incadrata unui curent literar consacrat, in ea imbinandu-se elemente romantice, realiste (reconstituirea "arheologica" a cadrului, psihologia unor personaje etc), clasice (armonia arhitectonica) si chiar, dupa unii comentatori, baroce. Piesa a fost apreciata si pentru calitatile sale stilistice. Ea este scrisa in versuri ample, de 15-l6 silabe, adecvate desfasurarii unor tirade, ca si intretaierii de replici scurte in situatiile tensionate. Limbajul este plastic, bogat in expresii metaforice si mai ales in epitete, cu numerose figuri retorice, in special repetitii, si sentinte ("Pentru taine, cea mai buna temnita e un mormant"
"La vrajmasi nu da romanul decat locul de mormant").

Stilul cunoaste o varietate de registre, de la suavul lirism al iubirii, la diatriba.

In tesatura se evidentiaza mai multe arhaisme si regionalisme, indeosebi de origine slava si maghiara, evocandu-se si pe aceasta cale atmosfera epocii. Chiar daca astazi piesa are un aer usor vetust, ea ramane o lectie de patriotism si literatura, pe o tematica de uimitoare actualitate. Numeroase montari scenice i-au validat valoarea si exegeti de prima marime (M. Dragomirescu, G. Calinescu s.a.) au numit-o capodopera.