Vladia - eseu - roman de eugen uricaru Eugen Uricaru



VLADIA - Roman de Eugen Uricaru, aparut in prima editie la editura Cartea Romaneasca in 1982, retiparit in editie necenzurata in 1997 la editura Allfa. Volumul inglobeaza in tesatura narativa, textul a trei povestiri din cartea de debut a lui Eugen Uricaru, Despre purpura, proze fantastice (Dacia, Cluj, 1974), Vila Katerina, Transportul, Vanessa Ligata.

Surclasand valoric romanele istorice, evocative, care i-au precedat, Vladia avea sa devina la scurt timp de la aparitie, daca nu un eveniment literar de mare amploare, cel putin o carie reprezentativa, o oglinda camuflata, dar extrem de precisa a realitatii sociale si ideologice a vremii, focalizand in substanta ei principalele teme recurente in proza postbelica de dupa obsedantul deceniu. Romanul are, astfel, nu numai meritul de a-l circumscrie pe Eugen Uricaru ca pe "o certitudine" in spatiul literaturii romane, dupa cum il numeste elogios Laurentiu Ulici, ci mai cu scama, acela de a pune in discutie, discret, in meandrele unui tipar narativ incifrat, dar deosebit de percutant, ochiul cenzurii comuniste, readucand in prim plan subiecte tabuizate ideologic precum relatia dintre noua literatura si traditia canonului estetic, omul "nou" si memoria sa pierduta, relicva a unei, deja fictive, neverosimile, umanitati, libertatea si limitele ei, si nu in ultimul rand, functia salvatoare, uneori mantuitoare, pe care o capatase fictiunea in ultimul deceniu al regimului comunist. "Din cand in cand ma duc la Vladia [] o marunta, dar cat de adevarata, meschina justificare, nu pentru Vladia merg in Vladia, ci pentru mine", scrie autorul in deschiderea volumului Despre purpura, care [articulase, deja, in povestiri disparate, lumea fictionala a Vladiei.

Aceasta marturisire de credinta, plasata sub titlul Inventand, schiteaza in nuce traseul firav al unei ars poetica, regasibila, indirect, prin referinte metatextuale, in roman, si punand sub semnul intrebarii perspectiva naratoriala propusa.

Evadarea, aproape imposibila, in fictiv, pare a descoperi, de fiecare data, logos-ul interzis al lumii reale, astfel incat eul narator, in ciuda impersonalitatii sale, calatoreste inspre Vladia nu pentru a descrie sau a crea la modul omniscient, ci pentru a se repovesti, pentru a-si reaminti de sine. Configurata organic, circular, topografia Vladiei pastreaza toate caracteristicile unei lumi ficplonale inchise, a unei structuri narative apartinand prin excelenta modernismului inalt; | astfel, itinerarul fictiv (drumul care duce inspre Comana si, mai apoi, drumul din spatele (abatorului care serpuieste inspre Vladia) se alcatuieste intr-o paralela sintactica cu topografia romanului Ion al lui Liviu Rebreanu. Cu toate acestea, itinerarul scrierii si al lecturii romanului nu are ca punct de plecare exterioritatea unei priviri demiurgice, ci o secventiala interiorizare anamnetica, urmarita in destinul protagonistului Vicol Antim. Ajuns in Vladia pentru a preda istoria si pentru a suplini postul altor discipline, protagonistul romanului este nu atat un cercetator al istoriei colective, cat un cautator al memoriei, al faramelor de trecut care se incapataneaza sa locuiasca sfidator si decadent intr-o localitate care, dupa cum avea sa-i explice profesorul de biologie Cruciu, se constituie ca un sistem biologic inchis. Loc al claustrarii si al asteptarilor nefondate, dar pline de speranta, Vladia prilejuieste un ciudat exercitiu al memoriei, un joc de construire identitara intre adevarul oficial lipsit de referinte in lumea reala si o amintire vie care si-a pierdui probele existentei ei. Eul narator resimte, in acest sens, nu atat prezenta demiurgica rebreniana, care construieste o lume, posibil suport evazionist, ci, mai degraba, carenta interioara, absenta si nevoia regasirii individualitatii, a inferioritatii culpabilizate de ideologia oficiala.

Astfel, romanul propriu-zis si, implicit, privirea lectorului se deschid asupra lumii fictionale printr-o retorica a absentei, abia sugerata, un scenariu al vidarii interioare: , K. F. disparuse, iar Vicol Antim se intorcea singur de la inmormintarea ei, lasand cu indiferenta apa sa i se scurga siroaie pe dupa urechi si gat, descoperind cu uimire ca niciodata nu urcase pana la capatul cimitirului, de unde se putea vedea, in toata intinderea sa, Vladia".

Perceptibila integral doar prin prisma mortii sau a absentei, anti-utopica lume a Vladici napadita de podgorii salbaticite si amenintata mereu de un sfarsit apocaliptic devine, treptat, dincolo de parodia ce mimeaza tusele grosolane ale realitatii totalitariste, spatiul privilegiat al unei interogatii mult mai profunde privind limitele rigide ale spatiului cunoscut, granita instabila dintre fictiune si real, identitate si alteritate.

In acest sens, lumea fictionala a romanului se lasa populata de ecouri, prezente ilicite ale unui trecut refuzat, amintiri care erup la suprafata diurna a Vladiei in figuri si spatii profund infuzate de fantastic. insasi geografia fictionala a romanului se construieste in tensiunea a doua spatii emblematice care isi cuceresc succesiv teritoriile: pe de o parte, prezentul, lumea civilizata, ingradita, realitatea sterilizanta, frusta, a unei autoritati kafkiene, dispersata tacit in personajele oficiale ale Vladici, pe de alta parte, haoticul, aleatoriul nestavilit al naturii, vegetatia ce cuprinde si ascunde vederii relicvele trecutului. Vila Katerina, ruina conacului nobiliar in care este gazduit Vicol Antim, abuziv, in pofida vointei vechii proprietare, batrana doamna K. F., se converteste intr-un centru simbolic, iradiind incertitudini, fictiuni, amintiri, menite a submina adevarurile statistice ale puterii. Povestea de dragoste intre K. F. si printul Serban Pangratty, desfasurata cu multi ani in urma, repovestita de oameni ca o legenda legitimatoare a tinutului, se sustrage ochiului ciclopic, autoritatii politienesti reprezentate de inginerul Basaliga si de locotenentul Copaciu. Tacerea in care se invaluie K. F. asteptandu-si moartea, imposibilitatea de a mai localiza in teritoriile Vladiei vechiul aerodrom unde sosea printul in vizitele sale estivale, acoperit acum de vita de vie, disparitia printului si a avionului sau, neelucidata inca dupa patruzeci de ani, mirabilul ce invaluie toate aceste fragmente narative vor starni in inginerul Basaliga tentatia profanarii, a reducerii la real, a "dezvrajirii" trecutului.

Acesta, prezent inca din prima noapte a sosirii lui Vicol Antim, in rolul unei calauze mefistofelice, alaturi de Copaciu si Croicu, este un personaj ecou al Iui Gore Pirgu, purtand acelasi dispret fictiunii decadente, mastii creatoare de realitate, profanand in termenii unui prezent desacralizat vestigiile memoriei. Rezida in configurarea acestui personaj o intentie vadit alegorica, o demascare a cenzurii stcrilizante ce reduce fictionalitatea la servilism ideologic sau, cel mult, la un nivel inferior de fidelitate mimetica. Astfel, nobletea batranei doamne, prezentificarea continua a trecutului printr-o aproape ritualica repovestire vor fi anihilate brutal prin crima nedezvaluita a lui Basaliga, gest simbolic care surprinde, cu o uluitoare precizie, stergerea traditiei culturale si a memoriei la care a recurs ideologia comunista. Exasperat de povestea pe care o tese K. !.'., prinzind in seductia naratiunii intreaga Vladie, Basaliga va distruge toate scrisorile care atesta relatia ei cu printul Pangratty, recurgand in cele din urma la gestul vulgar al dezgolirii trupului batranei in fata oglinzii, o negare prezenta, carnala, a oricarei trecute povesti de dragoste. Ruperea vestmantului brodat si dezvaluirea trupului uscativ reprodus fidel in oglinda, imbinate cu gestul simbolic al arderii scrisorilor si, implicit, a memoriei, reproduc fidel imperativul defictionalizarii, al negarii trecutului si al reducerii interioritatii culpabilizate, a sensului existential acumulat, la materialitatea decrepita a corpului. Dincolo de propriile sale vestminte, de amintirile care o invaluie, configurandu-i personalitatea, K. F. nu poate exista; redusa la irelevanta materiei, Ia un prezent dezradacinat, personajul moare sau, altfel spus, dispare din lumea Vladiei, "caci pentru Vladia, a pleca inseamna a disparea".

Aceasta intruziune a exterioritatii, a geometriei oglindirii, mincinoasa in suficienta ci, pare a creiona lumea romanului in accente puternic dislopice, care reproduc realitatea sociala si culturala a vremii. Perspectiva de mai sus, interpretarea Vladiei ca o posibila distopie a literaturii romane, favorizata de catre critica literara, isi gasesc insa contraponderea in analiza celui de al doilea filon narativ al romanului.

Daca exterioritatea cotropeste brutal realul, are loc un proces invers, o discreta, dar nemijlocita invazie a fictionalului in real, o rasturnare a lumii menita a compensa absenta impusa. Astfel, disparitia lui K. F., ultima relicva a unui trecut de dinainte de Vladia, de recluziunea nefireasca a mediului de aici, va declansa in mintea protagonistului diegeticul retrospectiv, rememorarea lumii copilariei, a primei tinereti, si totodata dorinta de a regasi o umanitate autentica in prietenul instrainat, Gelu Ravac. intalnirea celor doi prieteni este mediata de imaginea Antuzei Adam (numele trimitand, nu intamplator, la umanitatea originara), asupra careia fiecare din cei doi vor proiecta fantasma unei iubiri neimplinite. Departe de a starni rivalitati, refictionalizarea lumii si a domnisoarei Adam devine unicul spatiu posibil pentru reintalnirea seamanului, a Celuilalt. Umanul ajunge, astfel, sa fie conditionat in articulatiile sale de mecanismul imperceptibil al fictionalizarii.

In acest sens, deosebit de relevant este secretul comun pe care il redescopera cei doi prieteni, amintirea pe care o impartaseau fara sa stie: figura fantastica a batranului din satul copilariei, care locuia in turn.

Calatorind pana in Tibet, in anii razboiului, batranul invatase sa creeze tulpa, fapturi imaginare, creaturi inventate care incepusera treptat sa ii populeze lumea, casa, apoi turnul in care isi petrecea ultimii ani din viata. Anamneza acestui episod fantastic pune sub semnul intrebarii natura existentei personajelor din Vladia, romanul accenru-andu-si inspre final articulatiile metanarative. La polul opus crimei lui Basaliga, care continua a culpabiliza nascocirile sufletului uman ("sa stii ca singurul lucru de care trebuie sa se teama oamenii este acela care se isca din mintea, din sufletul lor"), Gelu Ravac va constata in incheierea cartii propriul sau statut fictional si, mai mult, persistenta incontrolabila a trecutului, a amintirilor, fie ele reale sau fictive, si, implicit, a identitatii:

"Gelu Ravac ii privi ingrozit, era sigur, acum era sigur, - toti, dar toti cei de acolo erau niste tulpa. Unii poate ai lui Anti, altii erau ai batranei, cine sa-i mai stie. Dar fara putinta de tagada erau niste tulpa. Iar el cine era?".

intrebarea isi gaseste raspunsul in ars poetica implicita a romanului. Scrierea isi propune nu atat sa demaste, sa dezvaluie, cat sa invaluie narativ o realitate, sa o vindece, sa ademeneasca eul in calatorii succesive in Vladia, in lumea fictiunii care, in tandra ei indiferenta, ofera viata.