VIZIUNEA VIZUINII de Marin Sorescu - MORALA AMBIGUITATII INTR-O PARODIE METODICA referat





Dificultatea optiunii pentru valorile contemporane ni s-a revelat in toata splendoarea ei de catre Eugen Lonescu care, dincolo de unele erori, rezuite sau invalidate de timp, ramane inca un Model de critic in instanta. Din aceasta perspectiva, adjudecam acum (1994 - 1995) doar romanul alegoric Viziunea zuinii (224 p., Edit. Albatros, 1982, ed. a Ii-a 1994), scris cu pasiunea obisnuitului sorescian in ceea ce are el mai durabil - alegoria si parabola. De la pastisa, inteleasa ca exercitiu al ingeniozitatii, Marin Sorescu trece prin multe furci caudine ale avangardei din sec. XX, atingand adesea ceea ce se cheama mai generos antiliteratura (Ceea ce nu este cazul cu Trei dinti din fata, Edit. Eminescu, 1977, roman cumva traditional). Am intrat voit in asezonarea stilistica a textului lui Sorescu prin adverbul cumva, fiindca si el joaca un renghi cititorului in Viziunea ziunii, spunandu-i "roman intr-o doara".

Definindu-si scrierea cu o sintagma provenita din uzanta limbii vorbite -intr-o doara-, Marin Sorescu §i-a asimilat bine implicatiile alegoriei lui Ioan Budai-Deleanu, din cunoscuta epopee Tiganiada (1800, 1812), dar si nota corosiva a comentatorului din Istoria ieroglifica (1705), unde Dimitrie Cantemir face, pentru prima data in literatura romana, geniala dovada ca jocul cu masti din teatrul antic poate sa se plieze si pe fabule narative contemporane.

In aceasta ordine a observatiilor, intr-o doara dene o capcana in care au cazut, in 1982, unii comentatori ai scrierii si cenzorii vremii, deoarece autorul, clipind clean, din subsolul inii, noteaza transant ca proza lui este: "in doua parti (Partea intai si Partea a doua), cu un numar suficient de module, fiecare avand un motto intamplator, si cu doua volume de versuri inedite, in afara de text, intitulate "Toiuri si ventuze" (voi. I "Toiuri", si voi. II "Ventuze"), la care se adauga un indice Alfabetic si Cuprinsul".

Transparenta unei atitudini de avangarda, in plin dogmatism, a fost pusa in seama limbajului sorescian care, printr-un joc al sintaxei, sau prin -plasarea gingas-rautacioasa a semnului, care este cuvantul, determina pe cititor sa zambeasca. Dar vai, toate aceste supozitii degajate de forma, ascundeau adevarata zuina a unei ziuni despre libertatea de gandire si , actiune a omului.In fond, scrierea lui Sorescu are in centru faimoasa experienta a grupului de intelectuali transcedentali care, in plin mars al "epocii de aur", s-au "adunat (aleatoriu !) pentru identitatea sinelui. Altfel spus, o "secta", compusa din elitisti, traieste drama descoperirii adevarului, pe alte cai decat cele predicate oficial, asa cum faceau pytagoreicii de pe vremea dictatorului Augustus de la Roma.
Cum pentru toti era o simpla experienta intelectuala - avand in vedere pregatirea academica a fiecaruia - nivelul deconectarii este de banuit ca inregistra cote fine, cu multe subterfugii (citeste subintelesuri), pe care fiecare le decoda public, adica in cercul stramt sau le rotea in coada de paun in libertatea deplina a lumii, vazuta ca spectacol ilimitat.
Saltul inregistrat de la faptul adevarat (care, cand a fost descoperit de "baieti", a fost aspru sanctionat si dizolvat, fara insa a-i impinge pe combatanti intr-un exil siberian sau de alta natura. De, membrii "conspiratiei" reprezentau o parte din forta intelectualitatii de varf si orice extindere dincolo de hotarele cuibului ar fi stricat imaginea Romaniei in lume. Deci, cui prodest ?!) pana la alegorie este intretinut in jocurile sclipitoare ale tensiunii pe care o degaja ironia.
Se cune sa reamintim ca la origine, ironia (gr. eironeia), incadrata in urile retoricii, edentia simularea, jocul grav al implicatiilor dintre adevar si prefacatorie. Ea realiza formularea unei opinii in aparenta pozitiva sau chiar elogioasa, laudativa, care, discernuta atent, se vedea ca este o persiflare ori chiar o batjocura.
Specialistii (romani si straini) ne retin atentia ca "ironia este ca si eufemismul, si litota, uneori, o antifraza, «exprima contrariul a ceea ce vrea sa comunice», dar se diferentiaza prin ceea ce comunica: dispretul, persiflarea, batjocura". Primele doua - eufemismul si litota - "ascund o judecata de valoare pozitiva (). iar ironia ascunde una negativa". Dupa opinia lui Gh.N. Dragomirescu (vezi Mica enciclopedie a urilor de stil, Buc, Edit. stiintifica si enciclopedica, 1975, p. 152 - 154) ironia, prita prin structura ei lingstica, poate fi "antifraza" ("ura de cuvant") si verbala ("ura de gandire").

Ea poate cunoaste si clasificari dupa continut, ori dupa epocile literare care au apelat la ea. De la Platon, Socrate si Aristotel, sensul ironiei a cunoscut diferite nuante. Renasterea i-a largit orizontul de sensuri, implicand-o sau asimiland-o si altor termeni, astfel incat prin iluminismul din secolele urmatoare (in Anglia sau Franta) a fost zibil inlocuita de satira. Secolul al XlX-lea, prin romanticii germani, prin filosofia si estetica post-kantiana, au transformat ironia intr-o arma puternica impotriva spiritului filistin nu numai social, ci si mental. in acest moment a surprins-o si Eminescu - satiricul (vezi chiar formularea lui T. Maiorescu din voi. Poesii, 1883/84 data Scrisorilor cu titlul de Satire).
Suntem obligati sa acceptam o informatie completa despre ironie la Marin Sorescu, cu atat mai mult, cu cat avem conngerea ca partea durabila a operei lui (poezie sau teatru) va ramane cea care construieste texte, unde modul burlesc, parodic tradeaza inteligenta si, deopotriva, tehnica de dispunere- topica/sintaxa sau lexic "sucit", poliedric. Originalitatea lui incon-fundabila in acest nucleu de gandire, ori de pornire se afla. Iar rezultatele raman memorabile, confirmand-o.
A se vedea, in aceasta printa, jocul de margele (de cunte !) intre poezia mimata pentru copii sau adulti, in maniera avangardista, si tipologia scrierii de fata care jubileaza prin metamorfoze de fachir, numai pentru a nu strica sau deforma mesajul. Iar acesta din urma este multiplu, deschis, mereu gata sa primeasca si opinia cititorului.

Asadar, ce urmareste Sorescu prin acest roman ? Nu atat sa-si confirme - si in proza - multiplele posibilitati artistice de a combina cuntele (ars combinatoria), cat de a pune sub lupa marita (=caricaturala) tarele ideologic, moral, cultural si literar dintr-o perioada contemporana siesi.
Ori pentru a-si rasfata talentul (="muza cartitoare"), autorul apeleaza la fabula clasica, in care animalele si pasarile cauta sa conetuiasca dupa modele umane. Si astfel, familia, ca nucleu social de baza, idee pe care orice societate democratica (sau pretinsa a fi asa) o respecta si o intretine, dene punctul de plecare si de sosire in naratiunea derulata. Dar pana aici, in prima parte a romanului, ni se ofera o scriere politica de exceptie, realizata cu un vadit interes pentru absurd, domeniu sau spatiu in care picanteriile de limbaj se reunesc ca la o rapa de gasteropode. Vizuina "animalelor" (a transcedentalilor) este captusita cu "puncte de vedere", "scrisori anonime", "educatia prin munca", "miezul problemelor", "element descompus", "misticism", "colectivul oamenilor muncii", "origine sanatoasa", "apa la moara dusmanului" s.c.l. imi ne sa cred ca in laboratorul de creatie al lui Sorescu au aparut olent sloganurile criticii profesate in "obsedantul deceniu" de Mihai Nocov, Ov.S. Crohmalniceanu, Ion Vitner, Paul Georgescu s.a. Fiindca, descifrand semnificatia prezentei Cocosului, care "se infierbantase pe ideea versificatiei moderne si nu admitea o intrerupere tocmai acum", se rosteste, ca si cand s-ar bate din pinteni (sau cu pumnul in masa, semn de orientare ideologica fixa, grava) ca "suntem in plin avant si traim un moment poetic mare".

Un astfel de limbaj "rupestru", scos la lumina zilei pentru a eticheta totul, deci si literatura, arata ca antenele caracatitei politice zdrobeau in calea lor orice domeniu, netinand in vreun fel seama de specificul sau.
Ca in orice fabula clasica, Marin Sorescu contureaza (nu impune!) un miez "real" din conetuirea animala (Urs, Vulpe, Bursuc, Iepure, Cocos, Cartita, Guit) care, involuntar, trece metamorfozata intr-o familie de oameni, cu atribute de conducere intr-o intreprindere. Era necesara o asemenea "trecere", pentru a largi si aprofunda gama tehnicilor de lucru, ca sa obtina un orizont de lectura supraetajat. Apoi, autorul, nu in putine cazuri, suprapune urile, fiindca "intra realitatea peste noi". Expresia apartine iepurelui (numit cand Iepurila, cand Fara-Cap-si-Fara-Coada, sau matematizat F2C2).
Tot in sfera acelei realitati navalnice intra si "limbajul de lemn", care atingea apogeul in "critica" si "autocritica", in demascarile de sezon si in procesele verbale. Acestea fiind scrise (!), ramaneau adevarate ventuze in biografia cuiva. Sorescu fixeaza aici "psihologia fricii in conditiile terorii moderne", asa cum o vazuse Marian Popa in romanul Dintr-un jurnal de noapte, al lui Sergiu Dan (1970). Capitolul VI - Vulpea se sacrifica inca o data - este o marturie in aceasta printa. Si inca o marturie triolanta despre cum se realizau "ieri" inscenarile, chiar si in ata literara. Sunt puse la contributie, sau aduse in prim-, nu numai cele facute dar si cele gandite. Autorul constata, chipurile, obiectiv, ca Vulpea - impricinata de fapt, "avea de gand sa faca o spovedanie de mantuiala si de ochii lumii, dar cand incepu sa vorbeasca, poate si din cauza ca atmosfera inabusitoare dinauntru ii crease un fel de angoasa si un soi de extaz, se pomeni autode-vorandu-se cu patima, scotandu-si in vazul tuturor trecutul, rascolindu-si cotloanele sufletesti cele mai tainice".
Cel ce scria procesul-verbal, Cocosul, auzind ca Vulpea s-a facut critic literar ("publicase un studiu despre spiritul galic"), devenise foarte atent la acel mea culpa care tot intarzia sa apara.

Biografia vulpii se desfasura numai pe latura negativa a existentei sale : furturi, clenii, jocul de-a teatru avangardist.

Bursucul nu putea sa creada ca este sincera, desi el iubea actritele

"pentru modul in care stiu ele sa apara pe scena, diafane si imateriale, suave si fragede si transcedentale". Cand jocul ia proportii, Bursucul, apoi Ursul i-o reteaza in spiritul epocii.

Primul: "Ar fi cazul sa-ti bagi mintile in cap, cumatra Vulpe, sa nu-ti mai bati joc de realitate si sa te integrezi".
Al doilea : "Spovedania asta se lungeste, se dilueaza, n-ai spus nimic deosebit, ai jucat teatru pana si aici, una spui si alia gandesti" (subl. n., fiindca trimiterile la situatii similare din epoca sunt edente !).
Apogeul modulului - si poate al sectiunii - II atinge lectura procesului verbal. El incrimineaza toate tarele morale sj profesionale ale vulpii, subli-niindu-se ca a fost un "clement descompus" si ca s-a inhaitat cu vulpoiul, un alt element de aceeasi teapa cu ea. Ba mai mult, seara cand juca teatru,

"Vulpea a sabotat pur si simplu repertoriul, umbland dupa aplauze ieftine, a facut concesii gustului indoielnic al unei anume parti a lighioanelor snoabe, mergand pana acolo, incat, in epoca de cel mai mare avant al stiintei si tehnicii, ea facea rabat de calitate" (subl aut.)

Pentru a rotunji aceasta mare satira, animalele, aflate in cumpana unei decizii, fiind invadate de realitatea din afara zuinii (unde ardea un foc, al carui fum ineca "onorata" adunare), la propunerea Vulpoiului, iau drumul unei galerii sapata de el pana ajung (dupa doua saptamani !) in Pestera Gandirii Abstracte. Aci, "deodata totul se lumina, aerul Ie navali in plamani, ochii incepura sa le lacrimeze". Vedeti, zice siret Sorescu, iata doar cateva moduri de a concepe si interpreta realitatea : 1) prin prisma animalelor ; 2) a oamenilor si 3) a suprapunerii etii lor, ata care se defasoara anapoda cand sta sub semnul dirijismului. Rezultatul este un dezastru pentru ambele parti. Triumful ideilor si indicatiilor dene fals, schimonosind programat ata.

Fiind vorba de un spatiu anume ales, decorat cu arabescuri, in Pestera Gandirii Abstracte, limbajul folosit se incarca de neologisme ca-ntr-o conspiratie cu semne criptice, ezoterice. Cuntele angoasa, extaz, absurd, migrena, lizibil, alibi, ingenua, cosmogonic, laser, ambiguu s.a. sunt antrenate in tot felul de jocuri ale exprimarii, din care nu lipsesc calambururile. Omo-grafele si paronimele te intampina cu binete in distinctiile lor semantice date de context: "oameni si fiare, in fiare", "o femeie din topor" (vezi I.L. Caragiale D'ale carnavalului, cand Mita Baston ii replica Iui Nae Girimea " vreau scandal, da pentru ca m-ai uitat pe mine, le- ai uitat pe toate : ai uitat ca sunt fiica din popor si sunt olenta"), (subl. n. M.B.).
Tot calambururi pot fi socotite si expresiile sau explicatiile : panza freatica ne de la panza de ferestrau, a cata conjugare o fi caminul conjugal, "Ia o preistorie frumoasa, o istorie prea frumoasa", "se parea o treaba importanta, de stat degeaba".
Parodierea stilului patriotard, tot mai acaparator si promulgat legic de mai marii zilei, este genial pusa in seama Cocosului, poetul de curte, coordonatorul si modelul literaturii oficiale. Poezia lui (aparuta in "Vocea padurii strabune") se intituleaza Sa nu luam a
"Cocosii sunt inlocuiti cu cucii,
Cucii cu ceasul cu cuc,
Pantofii cu tenisii si cu papucii .
Si daca-mi iau papucii unde ma duc ?
Cantati padurea sa rasune
Ca mai sunt si lucruri bune

(Refren)

Cantati padurea sa rasune
Ca mai sunt si lucruri bune
De ata ce gem!"
In randul auditoriului nu s-a conturat clar daca poezia este optimista sau pesimista ! (Era doar in spiritul epocii a se sili transant calitatea poeziei, pentru a se putea aprecia orientarea politica a autorului). Cei nedumeriti sunt Bursucul si Cartita. Ultima il si solicita pe autor sa le-o explice. Acesta, "batand din pinteni ca un ofiter care da raportul", le atrase atentia ca a vrut sa combata "pesimismul, mancatoria, turnatoria, spertul, rezionismul, veniturile ilicite si risipa de material". Totodata, Cocosul le explica:

"maretia prezentului, increderea in stramosi si in moase",

adaugand:

"Moasele de la sate sunt tot mai bune, iar stramosii sunt tot mai bine mositi".

Se vede, desigur, ca pastisa a capatat coroana regala a unui pamflet antologic. "Omul lor", Cocosul, saturat de propria-i misiune, incepe sa spuna lucrurilor pe nume si incheie apodictic, naucitor :

"de aceea trebuie sa ocrotim padurea, sa nu ne jucam cu focul, sa-nmultim spatiile verzi, sa nu taiem frunza la caini".

Cartita, simbol al galeriilor subpamantene, total nedumerita, uitata de ambianta inalt literara in care se afla, izbucneste printr-o imprecatie :

"- Mai, da' a dracului poezie".

Cocosul incepe formularea raspunsului care ii aparuse in timpul celor sapte ani de detentie, unde a cunoscut tot felul de intelectuali subtiri
("subtiri, ca se subtiasera cu totul, incapeau in urechile acului fara incaltator").
Marin Sorescu, care relateaza din perioada "frigului estetic", nareaza in stilu-i alb/negru intreaga tevatura, in mijlocul careia se afla, vezi doamne, nutnai Stalin.
Odata iesit de la inchisoare, Poetul-cocos dene Cocosul-poet. intai -paza, ordine in gospodarie; in ograda, gilenta, lupta si raporturi, legaturi s.c.l. De aceea acum este sau a promis ca este/>e linie (El nu trebuie sa uite de unde a venit!).
De aceea, le arata ascultatorilor sai cum sa inteleaga o poezie contemporana, ce anume mesaje sa vada in straturile ei lingstice. Bravada sa (demagogia, de fapt) puncteaza avantajele "epocii luminoase", maretia zilelor frumoase care le-au fost date de revolutie.
Acum se explica menirea lui in cadrul fabulei soresciene, Cocosul fiind atoatestiutor - politic, stiintific, dar si literar. Chiar luarea in raspar a unor dezbateri lingstice despre stil sau etimologii i se pare cititorului de bun-augur.
Dar oare este posibil sa enumeram sagetile inveninate ale lui Sorescu adresate maculaturii (lirice, epice, dramatice) din perioada 1950 - 1960, "obsedantul deceniu", cum l-a numit Marin Preda si l-au ilustrat foarte bine atatia altii, vanzarii de frate (=scriitor), turnatoriei adica, pervertirii constiintelor, falsilor dizidenti, mastilor feminine, seductiei lor etc. ?
Ori, pentru atatea domenii ale etii, mijloacele de tehnica trebuie sa fie extrem de variate. Cred ca autorul - impus azi si ca pictor - a simtit nevoia sa-si completeze cuvantul scris, ori poate nivelele lui subtextuale, cu desene, cu ilustratii. Multe dintre acestea sunt desprinse din avangarda interbelica, gen Victor Brauner sau Maxy. Ele sunt un fel de urmuzisme in grafica, a caror intatie la decodari produce autentice delicii.In jocurile copiilor, desenele, in stangacia lor, ascund cateodata geniale adevaruri care le depasesc involuntar varsta. Paradoxurile sunt emise de copii cu o nonsalanta pe care oamenii mari n-o descifreaza decat foarte tarziu sau deloc.In aceasta directie, unele desene - Grota Matei (p. 51), Broasca testoasa pe iaz (61), Broasca testoasa cu sah (68), infaptui zilei sau inceput de cocos (73), In gurade sarpe, vasalut (82), Ventuze (159) - nu fac intotdeauna corp comun cu textul tiparit, ramanand insa strict necesare, la intregul arsenal al intelesurilor degajate de roman.

Tot de avangarda tine si sirul de antipoezii din ciclul Ventuze. Ele sunt elemente demne de indiat ale liantului din sectiune. Deci, langa textul alegoric, in proza, Sorescu a adaugat (intr-o doara !) pe cel in versuri si ilustratiile.
Reproducem cele doua catrene ale poeziei Mita si Anti-Mita :

"Existentialei Mita
I-a rupt traznetul rochita,
Cum facu, cum nu facu,
Ca-n furou ramase, tu !
Asta ii mari-ndoiala
Mitei existentiala,
Acest fapt incoerent
Azvarlind-o-n transcendent"

O asemenea parafraza, amintind de Cica niste cronicari, mai adauga o nuanta la axa manifestului cartitii - zadarnicia celor care din tantar au facut armasar, descoperind pe transcedentali, ca pe niste "dusmani ai poporului", inclinatispre misticism, spre spionaj, spre vanzarea constiintei capitalismului odios. Iata, de ce, Sorescu, intr-o clamare de pastisa, cere "reconditiona-rea oilor batrane reformate".
Notam in treacat ca unele poezii (din cele 24, voi. II, Ventuze) au fost publicate sub semnatura lui Marin Sorescu prin reste, fiind acum puse pe seama lui Iepurila. Unele, de departe argheziene, incanta pur si simplu (Cocoseste, Satiu, intamplare, Vulpea iese, Stanta) ; pe copii mai ales (Bobarnacul, Cum ?, In tatani). Altele au stilul de sueta (Taifun, Razbunare, Cariul), iar altele sunt parodii al unui tip de creatie indicat sau interzis in epoca (Vine, Pe trei spirale, Pss!, Oftat s.a.).
Nu este de mirare ca autorul, intrat in miscarea personajelor sale, le impune saltaret regionalisme din zona lui de bastina : a casuna, cacareaza, flescaita, momental, De Sanchis, la troaca, dejghina, galci, o bura de s.
Pentru cititorul pretentios, adept al stilului epurat de alte adiacente lingstice, termenii de mai sus nu fac casa buna cu nume de scriitori, filosofi, istorici si muzicieni ai lumii: Rilke, La Fontaine, Homer, Th. Mann, N. Iorga, Esenin, Pitagora, Democrit, Kant, Wagner, Debussy, Beethoven. Si totusi
Ca parodia lui Sorescu sa fie completa, el scormoneste si in vulgaritatile "netratate chimic", adica negandite. Fiindca unele dintre ele apartin animalelor, iar autorul, apropiindu-se de "colocile" lor, le inregistreaza si in comentariile sale. Iata cateva : "capul ei", "nisipul, aducandu-i aminte", "timpul acesta", "Fisa asta s-o bagi in ma-ta", "nu ii spunea antilopa, ii spunea antilopula", "ca cel mai tanar", "Ba a ma-ti", "Lupul avea" si multe altele.

Se pliaza ele, din cand in cand, cu expresiile sobre din limbile latina si franceza ?
Cu siguranta ca din conetuirea acestor limbaje, aflate in nuclee soresciene de gandire, a izbutit alegoria si parodia din toate poeziile lui. S-ar interpune in drumul spre exprimarea tiparita a alchimistului micile sarade, care, aici, in roman, impanzesc drumurile de iesire la inteles.
Postasul, iepurele de fapt, care-si oficiaza slujba si in padure (la "adrisanti cunoscuti!"), din cand in cand, "deschidea pur si simplu scrisorile si le cauta de chibrituri".
La prima vedere, citind textul, se poate zambi. Dar daca plasam momentul in contextul complexului mesaj al sectiunii, intelegem ca gilenta facea parte din arsenalul fricii.
O scena de un umor negru il prezinta pe Ursu (director la o intreprindere silca) intr-o situatie degajata, vrand sa faca dragoste cu Vulpea (secretara). Titrata cocheteaza frematator si cu toate ca partenerul este "necioplit", Sorescu se afla alaturi de el (de, grefier al timpului!) si comenteaza otios :


"Ea ar fi fost dispusa sa faca dulgherie, daca ar fi facut cu omul ei, pe care sa-l ia de barbat, dar nu asa, te duci in padure si incepi sa tragi cu randeaua in dreapta si-n stanga".
Vizibile diatribe lanseaza Sorescu si impotriva stereotipiilor din literatura politista, de aventuri, a basmelor minore, a prozei sentimentale (racirea aparenta a scoartei pamantului este "o problema" tot asa de enigmatica precum racirea Ursului fata de Vulpe).
Foloseste cu bune rezultate metoda autoreferentiala, in care scriitorul, prin personajele lui, isi marturiseste gandurile, luand de martor pe cititor. Lui ii face precizari, i se adreseaza intim, ii intretine curiozitatea, ii plaseaza sau deplaseaza gandirea pentru a nu cantona speculativ doar intr-un singur inteles.

Cap. XVIII - Plansul debuteaza astfel:


"- Acuma sunt animale sau oameni ? Oameni sau fiare ? Curiozitatea noastra e legitima, ca autor, suntem in legitima aparare sa stim, cum se numeste asta ? sa stim starea fizica a personajelor noastre, pentru a revedea modul in care ne vor ataca si cum sa ne aparam.
- Ce te uiti asa la mine ? Nu pot gasi pe loc raspunsul la o problema de metafizica, omul a fost din toate timpurile si om si animal, iar animalul a fost in toate timpurile si animal si neom".


Adresa aici nu este spre autorul omniscient (omniprezent in sec. al XlX-lea de la H. de Balzac pana la N. Filimon), ci spre acei scriitori impresionisti si impresionati (fara discernamant) de realitatea imediata.

Spre finalul modulului XXII - Odihnihna, Sorescu aduce ingros literatura minora a unor scriitori de o clipa ("musti de o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul" - Eminescu). Este redata o alta scena intima dintre Urs si Vulpe, in care intrusul, fostul iepure, azi F C (trimitere zibila la "chimista de ieri" - care modificase si onomastica indizilor. Atunci, Sorescu de ce n-ar fi in ton cu moda ?!), insotit de un caine, inregistreaza "flagrantul delict" al "sefului".

Bruscat si injosit de Vulpe, F C supravegheaza cainele-lup
"care rasturnase flori, facuse pipi in cele patru colturi si pe toate picioarele scaunelor, mancase un roman politist, linsese mana Vulpii pana la cot, il pupase si el pe Urs, sarise pe birou si latrase din belsug la un lou de pe perete" (subL n., M. B.).
Mai este nevoie oare sa atragem atentia ca spiritul alegoric sau parodic are in substanta sa intrinseca aforismul ca pe o certitudine a multiplelor forme de inteles pe care le degaja subtextul ?
Metamorfozele pe care le sufera animalele, transformandu-se in oameni si invers, au vadite trimiteri la acuzatiile oficiale ale vremii care i-au vazut pe cei din miscarea transcedentalilor aserti unei filosofii orientale, straina, edent, de gandirea si patria noastra. In ultima instanta, tradarea nega in tara de origine chiar iubirea de patrie. Intortochiate au fost caile interpretarii!
Doua "tampoane" ale Ursului edentiaza aceasta memorabila parodie.
Primul il infatiseaza intr-o dispozitie afectuoasa cu Vulpea care "intarzie cu o mana impiedicata intr-un nasture de la bluza si cu alta in sold ()".
Ursul isi spuse ca ora marii declaratii a venit.

"- Ce-ar fi sa-mi iubesc eu putin meleagurile natale in persoana acestei aprinse garoafe, atat de potrita cu focul inimii pe care o simtea napadita de petale s.a.m.d. Cu fiecare femeie frumoasa, ne iubim putin si patria, nu-i asa ? si cu cat mai multe femei, si cu cat mai frumoase, cu atat iubirea ta dene aproape una cu poporul.
- Patriotul mamei, bine ca te-am intalnit! ()
- La nasturele asta am ramas, zise ea, aratandu-i-l pe al lui de la camasa, sub nodul care-l chinuise atata".

In al doilea "tampon", Ursul este vazut ca dezlegand rebus. Aducandu-si aminte de un asa zis proverb ("barbatul trebuie sa-si cunoasca nevasta de la brau in jos"), vrea sa gandeasca mai profund, alergand de colo pana colo. Sorescu il surprinde in acest neastampar :

"Si iar fuga, lipa-lipa, cu mersul sau greoi de indid care calca cu toata talpa pamantul patriei, la duba, sa se uite si in rebusul de ieri"
Ursul, care incepe sa intre si el in spiritul de gandire (dar nu si de comportament) al vremii, constata patriotic fata de Vulpe ca strainii, care tindeau sa impanzeasca tara, vor sa ne ia cu totul. Ca atare, mormaie in consens:

" - Foarte mare cautare are vanatul nostru (), foarte mare cautare si cand e lasat liber pe campie, si cand e tras la teava".

Cu toate ca Marin Sorescu identifica dupa 76 de ini personajele (Vulpea este Anisoara Iordachescu, amanta, sotia Ursului - Ica este Vitica s.a.m.d.), procedeul poate fi pus pe seama incheierii unei tranzactii intre cititorul conservator - de tip realist-si scriitorul modern care nu-i "merge in mana". Pentru a-si motiva o asemenea metoda, Sorescu o pune pe Vulpe sa declare cu un orgoliu satisfacut: "E bine sa te mai odihnesti, din cand in cand, intr-un animal, ca uite cum te conserva".

Romanul lui Marin Sorescu are 33 de module, trimitere zibila (de credinta ortodoxa, oare ?.) la varsta de propovaduire zibila a lui Christos. Fata de biografia incarcata a Fiului lui Dumnezeu, ajuns pana la jertfa suprema, Marin Sorescu inventeaza sau aglutineaza zeci de aspecte ale etii, supusa "candva" derizoriului, decavarii si pierderii treptate a indizilor care si-o asumau. De aceea, scriind un roman de moravuri, numai in aparenta, Sorescu a avut conngerea ca anticii romani ca literatura, in speta sectiunea de fata - cea mai taioasa din toate operele sale - poate sa depuna marturie despre un timp si despre un spatiu. Din acest punct de vedere, romanul este unul de cunoastere, chiar in latura lui documentara.

Prit din alta perspectiva, estetica, romanul apeleaza la cele mai variate tehnici de lucru - clasice si moderne - nu numai ca trasaturi de rtuozitate, ci ca variatiuni pe aceeasi tema, adica multiple posibilitati de comunicare cu cititorul (obisnuit sau specializat). Avea dreptate Eugen Simion care constata (in "Romania literara" nr. 17/22 aprilie 1982, p. 11) ca "Vizuina ziunii sau Viziunea zuinii (nu m-am lamurit prea bine in' printa diferentei) este o sectiune incantatoare de proza artista, scrisa de un ironist care amesteca genurile, reabiliteaza alegoria".
Lamurind peste timp calamburul din titlul scrierii, dar si prin multimea de ecouri, cuprinse in demersul fabulei propuse, putem afirma: - prima parte imagineaza un spatiu inchis, oficiat de o zuina (=Pestera Gandirii Abstracte). Aici animalele, recrutate din medii socio-profesionale diferite (salbatice, domestice, dar si "intrusi"), se angajeaza in diferite serate, unde dezbaterea, colocile par a se desfasura dupa regulile jocului presilit.

Partea intai are 17 module, intercaland 14 poezii. Suntem avertizati de Marin Sorescu-dramaturgul chiar din primul modul, intitulat "O zuina din zilele noastre".

De altfel la aceasta edentiere se cune sa asezam toate mottourile, unele inventate de Sorescu, altele apartinand unor autori si opere din valorile spirituale ale lumii. Procedeul asezarii mottoului-ca o chintesenta ideatica a textului care-i urmeaza - este vechi si in literatura noastra. El tine, undeva de nivelul povestirilor medievale, reinate in veacul iluminist, englez si ancez, prezente la noi in mod zibil incepand cu proza pasoptista.
Deci, partea intai propune un spatiu inchis. Trimiterile din discutiile urtate, fie in barlogul ursului, fie in Pestera Gandirii Abstracte, au rami-catii spre in afara.
Partea a doua a romanului surprinde zuina ziunii fiecarui personaj, aflat ori in "campul muncii", ori in vreo actiune specifica pregatirii sale. Oricum, intr-un spatiu deschis.
Abuzurile politice orienteaza totul si diferentiat in functie de fapte, dar mai ales de vorbe. intr-o lunga si deloc plicticoasa analiza, Vulpea cauta sa-si explice decaderea Ursului prin prisma interferentelor dintre "sine si contrasine". Conngerea ei este ca si inconstientul a jucat un rol de seama in transformarea lui aproape rebela, fiindca fuge de inchizitie, suferind de "mania persecutiei societatii in creierul lui".
Punerea sub semnul lupei a "fericirii de ieri", cand "societatea era acuta sa stai in ea numai cu zambetul pe buze", o face pe Vulpe sa constate a Ursul a imbatranit si nu mai are reflexe normale de percepere a ceea ce il conjoara.Intr-o cochetarie stilistica, ori prin cateva giumbuslucuri de stil, Marin orescu doreste sa fixeze cuvantul ce exprima adevarul. Ni se ofera un xemplu, chiar prin inceputul modulului XXXIII - Hai la infiat, unde nuntul "Pe Urs l-am lasat de mult de tot, cu Vulpea" este reasezat in cateva "ariante, doar-doar cititorul se va fi multumindcat de cat. Dar ti-ai gasit! Si tunci, intr-un blam zibil fata de textualisti et comp., Marin Sorescu nchide:

"Grele probleme mai ridica si stilistica !"

Dar avand armura antiglont a limbajului parabolic, autorul se grabeste si adauga:

"mai ales prin luna a V-a (prin ce ?)".

Asadar, simuland initial un pact cu autorii de proza autoreferentiala, mergand in intampinarea cautatorilor de limbaje moderne, pornind de la cuvant ca semn, de la sistemele de referinta ale combinatiilor acestuia, Marin Sorescu loveste in plin toate cautarile innoitoare care, daca nu s-au dovedit inca ubitoare, au ramas sterile. De aceea, se joaca deasupra lor, fluturand satiric drapelul adevarului care, in fabula, trebuie bine prizat. Ceea ce unora dintre interpreti le-ar parea redondant, Sorescu le retine indirect atentia ca originalitatea in fabula se afla la nivelul inventiei epice, in combinatiile multiple de situatii si in armonia ciudata de stiluri. Vegheaza in cazul lui Marin Sorescu poetul, geniul limbajului autentic, care redimensioneaza receptarea in sensul dorit de prozator.

"Ursul sufla cativa funigei, care se asezasera pe frazele cele mai frumoase ale cursului, funigeii se intoarsera, se vede ca erau obsedati de Urs si de curs, fi sufla din nou, iar se intoarsera Si asa treceau zilele, unele dupa altele; de cand aparuse Bursucul, totul luase o intorsatura ciudata si nu mai putea de ciuda".

Asa arata un text plin de capcane pentru lingsti (si nu numai), dornici de a descoperi o noima in domeniu. Textul sorescian din acest roman este atat de alunecos si de sectionat in crampeie de mesaje, de atitudini, de rostiri tari sau in soapte, incat orice refacere a lui intr-un univers (chipurile coerent, tezist de fapt!) se soldeaza cu o zadarnicie clara.

O asemenea atitudine trebuie vazuta si ca un bruion fata de proza clasica, iesita dupa sec. al XlX-lea, cand balzaciana sau proustiana, fie de cea excesiv postmodernista. Oricum, cei care au interpretat insolitele aglutinari lexicale in alt fel au gresit profund, fiindca "neglijentele" soresciene sunt lespezi asezate voit pe gura fantanii, unde spanul toarce rautacios realitatea.
Sper ca nu fortez interpretarea pana la nivelul speculatiei in sine, cand afirm ca Marin Sorescu este obsedat in acest roman de idei, precum odinioara Camil Petrescu. Sorescu se dezvaluie in conflict cu toata lumea. De aceea are nevoie de un martor "relativ obiectiv, ca un aparat de filmat in prezenta unei scene fachiriste" (preluand o nota zilnica a lui Camil-din 1311987), martor care nu este altul decat fabula scrisa. Numai asa, romancierul poate rosti aparent zambind : "Mare e gradina ta, Doamne !"

Si inca o filipica la adresa tuturor acelora (mai mari sau mai mici ai zilei) care vroiau sa orienteze literatura pe alte fagase, netinand cont de specificul domeniului si de natura talentului autorilor. Cap. XII-Nenovat ca opanseluta il prezinta pe Ursu devenit "Dl. director Ursu"! in biroul sau.

Aflat pe aproape, autorul observa :

"Lui Ursu ii placeau romanele doldora de actiuni, iar nu lesinaturile prozei de azi, cu probleme de constiinta, chipurile, cand constiinta omului a ajuns la os, chipurile !!"

Asadar, in tot timpul serciului, directorul citea romane politiste, in loc sa rezolve "problemele" intreprinderii. Si totusi titlul romanului Victimele exploatarii localiza actiunea la Turnu-Magurele. Personajele sunt prinse intr-o retea de spionaj cu Canada, Anglia, S.U.A. Ursu, deh, om al timpurilor noi, se infurie si desfasoara un monolog interior:

"Unde-i ura luminoasa a taranului ajuns la mahala, care incearca sa ridice mahalaua la nivelul, ori al satului curat, ori al centrului (cum s-o fi numit centrul in Turnu-Magurele, Corso, ori cum ?) ca va iau acum de guler pe toti si Ursu ridica cu furie sectiunea si o azvarli in capul Vulpii, care tocmai intrase, intr-o problema de serciu, si astepta de doua minute"

O ocara scapata de Urs printre dinti (straduindu-se a pronunta englezeste dinthi!) il duce la o concluzie sfichiuitoare :

" romanul politist, dupa el, va reprezenta secolul al XXI-lea in proza".

Atunci

"nu vom fi decat ori toti politisti in lecturi, ori toti ctime ale prozei de analiza".

Sorescu sesizeaza si apoi opereaza chirurgical toate (sau aproape toate) faliile societatii din "epoca de aur". Pe unele le extirpa, pe altele le "trateaza", dar spatiul literaturii il traverseaza ca un spadasin. Nu sunt uitati nici criticii literari de teapa lui Cosoroaga (vecin de cartier cu Ursu !).
. Aflati intr-un spatiu montan, pentru o idila gen Conachi, Ursu si Vulpea aduc vorba de adevar. Siretenia proverbiala a Vulpii capata aura intelepciunii unui bufon, atunci cand Ursu tot sustinea ca oricand adevarul iese la suprafata ca untdelemnul:

"- Ehe, multi am vazut eu cu adevar in ei si n-au mai iesit, ba, dimpotriva, cu cat aveau mai mult adevar, cu atat s-au scufundat mai mult".

Subtextul politic este minunat, cu atat mai mult, cu cat in "obsedantul deceniu" multi intelectuali de vaza, care detineau adevarul, (macar stiintific sau literar), au suferit grele privatiuni, soldate, din nefericire, pentru multi cu disparitia din ata.
Dar asemenea subtexte (de toate naturile !) staruie in scrierea lui Marin Sorescu ca o panza freatica, peste care se da cate un mesaj numai in functie de adancimea sondei critice sau analitice a interpretilor. Pana si impartirea simetrica a romanului are taietura satirei. Ca si formularea pilduitoare a modulelor care precizeaza in clar intentia de satira a scriitorului. Nu hibernati cu ochii deschisi, Frumoasa mea ursoaica naturala. Acuma, adineaori, Pana la glezne, Natura in lana, E vara si lumea nu prea scrie, E frig si e electricitate etc, etc.

Trebuie adaugate neaparat zecile de mottouri din opere si autori romani sau straini chemate ca o avangarda militara sa reprezinte elementul de siguranta pentru fortele principale care n prin tesatura textului literar.
Tinand cont de perioada social-politica analizata sau survolata, de momentul aparitiei romanului (1982), Marin Sorescu si-a convocat toti "aliatii" literari intr-un pact clasic pentru a nu fi chemat la ordin si sa dea explicatii (verbale sau scrise).
Pe un fond de strategie, bine instrumentata, Marin Sorescu si-a desfasurat o tactica literara originala, care l-a dus la ctorie, prin dezamorsarea - cu ajutorul pastisei, alegoriei si parabolei - unui intreg camp de mine. A folosit tot armamentul din dotare, raspandit pana atunci in poezie, eseistica, teatru, cronica literara, publicistica.
Sper sa nu fi suparat pe cititorul pretentios daca am folosit o terminologie cazona, deoarece sunt conns ca am rostit si eu un adevar despre aceasta sectiune unica (La vremea potrita - 1982 - nu a fost posibil un asemenea comentariu !). Si apoi un asemenea cititor (pretentios) sa nu uite ca Marin Sorescu este absolventul unui liceu militar (1954); ca nu in putine ocazii crede cosbucian ca ata este o lupta. Citeasca-se cu atentie un raspuns al sau dat cotidianului din Craiova, "Cuvantul libertatii" (din 7 februarie 1991) in interul cu Ion Jianu, intitulat Poezia mea are multiprieteni in lume :


"Suntem in acea perioada de trecere care se arata, deocamdata, mai rea decat ajungerea. Nu stiu unde o sa ajungem! Sper sa ajungem unde trebuie si cu tot efectivul. Cei care au mai trecut printr-o perioada de trecere au frisoane. inca trei-patru din acestea si ne dam gata pentru trei sute de ani".


Limbajul militar nu l-a parasit pe Marin Sorescu nici acum, dupa atatia ani de la absolrea Liceului "D. Cantemir" din Predeal.
Tentatia de a apropia romanul sorescian de spiritul lui Eugen Ionescu este mare, ea solicitand insa multa precautie. La Marin Sorescu, absurdul nu este creat, fiindca el se afla in realitatea imediata. Deci, de la el se porneste.. Si ceea ce inregistram in "Viziunea zuinii" este o farsa tragica, in care dominanta bufa a textului nu este decat un captatio desfasurat multicolor. Odata prins in hora limbajului, cititorul lenes (de azi sau de maine) vede care sunt fetele poliedrale ale "fabulei". Iar cititorul specializat (critic, istoric literar sau inteligent pur si simplu) decodeaza pe cont propriu un asemnea "bestiar" modern. Aventura spiritului pentru ultimul produce delicii, la toate nivelele de receptare. Orizontul lui de asteptare are astfel satisfacute toate intrebarile.

S-ar mai putea angaja discutii despre :

. natura impresionista a inspiratiei si exprimarea sa expresionista (prin filtrul livresc)
. multiplicarea ironiei, in forme moderne, nu deiiva de la Socrate cel pe care l-a comentat atat de inteligent Kierkegaard in 1841 ?
. surasul lui Sorescu se afla intre zambet si ras. Maria Voda Capusan in eseul Marin Sorescu sau despre tanjirea spre cerc, Edit. Scrisul Romanesc, 1993, la p. 64 noteaza: "Surasul - categorie estetica ar putea sa insemne nu o stare, ci un proces paradoxal al gratatii, evoluand inspre comedie, oprita insa la jumatatea drumului de constiinta propriei imposibilitati de a merge mai departe, caci nimic nu e de fapt comic, ca sa te faca sa razi cu adevarat, dar nici nu te poti intoarce in tragedii, de vreme ce te-ai decis, constient sau poate dintr-un impuls launtric inexplicabil, sa negi tragedia, prin surasul surazator, ca in portretul unde Sorescu nu surade, ci doar presimte acel suras atotputernic in textul sau".
Contaminata de jocul lingstic sorescian, profesoara din Cluj oscileaza intre a-si contura obiectul cercetarii si reflectarea lui la nivelul Textului. Asa ca ne-ntoarcem la definirea noastra de mai sus - farsa tragica !
. sursele folclorice si livresti ale romanului
. sociologia receptarii la nivelul textului, prit numai ca semn lingstic de comunicare (deci nu teme, idei, mesaj)
. deschideri europene in farsa tragica prin grila accentuata a unui balcanism literar.

Incitante pentru o dezbatere completa sunt avertismentul de pe'contraina de garda, ca si Indicele alfabetic de la sfarsitul sectiunii ("in ordinea - analfabetica - a intrarii in zuina").
Avertismentul este o explicatie peste umar prind motivatia metamorfozelor din interiorul textului. intr-un secol, in care cam totul (om, animale, te, flori) este prit alternativ "la microscop si la telescop", - Marin Sorescu pune cam in dunga ata. Prin opinia lui Guit, aflam ca "traim doar in secolul sacrificiilor pe spinare".
Pe scurt, cand aspectul normal conetuieste cu anormalul si paranormalul, de ce n-ar fi posibile pentru literatura si alte teme decat cele traditionale sau cele comandate de augurii politici ?
Cat priveste animalele, Marin Sorescu le puncteaza biografii ca in piesele de teatru, cu explicatii tot intr-o doara (sau in doi peri uneori !).

Langa urs, vulpe, bursuc, iepure, lup, apar si animale domestice : tica, porcul, cocosul. Ele coabiteaza pe spatii multiple ca si oamenii, iar uneori - de plictiseala, ori din necesitate istorica, den chiar oameni. Morala din fabula clasica se dilata prin implicarea directa a cititorului in fragmentele demersului epic propriu-zis. Fiindca trebuie precizat ca romancierul nu lasa camp liber cititorului de a intelege o actiune fluenta, inghetata. Dimpotriva, ii prezinta, ca intr-o piesa cu acte, louri si scene, toiuri si ventuze, de care se poate apropia sau pe care le poate folosi. Peste tot, prudenta de epoca, dar si cerintele intrinseci ale speciei alegorice i-o cereau insistent.
O sectiune dominata de autor in toate articulatiile ei narative, Viziunea zuinii depune marturie despre un timp, un spatiu si despre calitatile literare exceptionale ale lui Marin Sorescu ca homo ludens.
Dezvoltand o "morala a ambiguitatii" cu ajutorul fabulei, in care primeaza alegoria sau parabola, Marin Sorescu a oferit o structura literara care dezvaluie posibilitati (limitate) de ameliorare a lumii, prin semnificatii si asumare indiduala a destinului.











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani