In operele lui Dimitrie Cantemir (Istoria ieroglifica, 1705) si Ion Neculce (O sama de cuvinte, 1745), intalnim primele configurari ale personajului literar in literatura noastra scrisa. Grigore Ureche este cu deosebire portretist.
Si Cantemir si Neculce construiesc personaje avand ca fundament istoria, dar, pe cand Cantemir este un carturar de esente enciclopedice si imbraca personajul istoric in haina alegoriei, Neculce are ca punct de plecare traditia orala. Suportul acesteia ii inlesneste considerabil cronicarului trecerea personajului istoric in personaj literar.
Legenda XXXVII, care ilustreaza in cea mai mare masura, impreuna cu legenda XLI, harul de povestitor al marelui hatman al Moldovei, este istoria unor destine paralele: al vizirului Chiupriuliul si al lui Ghica-voda. Valeriu Cristea - si nu numai domnia-sa - vedea in afabulatia acestei legende substanta condensata a unui roman: "Elementele picaresti, lega-mintele solemne, coincidentele, spectaculoasele ascensiuni sociale, loviturile de teatru, momentul suprem al recunoasterii, epilogul fericit dau savoare aparte acestei istorii pline de miscare si miscatoare a unui copil sarac purces dintr-un sat albanez spre Tarigrad si ajuns mai tarziu, gratie ajutorului fostului sau tovaras de drum, devenit mare vizir, domnul Moldovei sub numele de Ghica-voda."
Povestirea prezinta deci istoria, trecuta prin filtrul legendei, a doi copii saraci din satul KUpruli, un arbanas (viitorul domn Ghica-voda) si un turc (viitorul vizir Chiupriuliul). Ei pleaca "dempreuna" la Tarigrad pentru a "gasi pita si in drum isi fac legaminte frumoase, ca, daca se vor ajunge, "sa se caute unul pre altul." Puiul de turc, avand mai multe sanse de reusita in viata, "au dzis atunce: «De voi fi eu om mare, te voi face de vii fi mai mare in Chipru. giudecatorul.»"
in consecinta, naratorul ne prezinta niste destine paralele, puse de la bun inceput sub semnul adevaratei prietenii ca trasatura dominanta a eroilor, legenda devenind, prin intentionalitate naratoriala, un triumf al conceptiei etice.
Drumurile celor doi
copii se despart. Traiectoria existentei lor este insa asemanatoare si exemplara. "Copilul cel de turcu" "au slujit ase din stapan in stapan, pana au agiunsu de era pase." isi pune credinta, cinstea, loialitatea, in slujba sultanului, stapanind cu mana de fier "zorbalelf care amenintau insasi stabilitatea Portii. Si "au ramas viziriu laudat la turci, precum s-au vadzut si sa vede si pana astadzi neamul lui."
Aceeasi traiectorie exemplara marcheaza si existenta celuilalt personaj al legendei. El a fost slujbas la capichihaile moldovenesti din Tarigrad, apoi negustor, apoi a ajuns el insusi "de au fost capichihaie la Tarigrad si vornic mare aici in Moldova."
Momentul reintalnirii celor doi, al reinnodarii destinelor lor, dezvaluie la povestitor o deosebita arta a focalizarii, a gros-planului (folosind un termen din cinematografie), in care eroii sunt surprinsi cinetic, intr-o gradatie ascendenta. lorgu Iordan chiar remarca:
"Situatiile si scenele cu ajutorul carora cronicarul scoate in evidenta o anumita trasatura psihologica sau marcheaza un moment important in desfasurarea unei actiuni sunt prinse pe viu cu o rara arta. Deseori ai impresia ca Neculce procedeaza ca un regizor de astazi, preocupat, in primul rand, de efectul pe care trebuie sa-l produca scena infatisata. Sa se compare, in aceasta privinta, intalnirea dintre vizirul Chiupriuliul si Gheorghe Ghica, fostul lui prieten din copilarie ()" Aflator la Poarta cu un grup de boieri, vizirul, vazandu-l pe fostul tovaras de drum din copilarie, "l-au cunoscut cine este", si, in mare taina a poruncit de "l-au adus la sine." Dupa ce s-au recunoscut, vizirul i-a reamintit prietenului sau legamantul de demult: «"De ai uitat tu, dar eu n-am uitat, si iata ca te voi face domnu in Moldova; numai sa taci mulcom"», tinandu-si astfel promisiunea. Viitorul domn Ghica-voda isi dovedeste loialitatea fata de stapanul sau, rugandu-se pentru acesta "sa-l lasa sa fie domnu. sa nu-l mazileasca."
Textul ne releva folosirea de catre narator, la modul intuitiv, a manierei clasice de prezentare a personajelor. Protagonistii, caracterizati mai ales indirect, dezvaluindu-si personalitatea pusa sub semnul cinstei si credintei, sunt memorabili ca doua destine paralele ce se unesc sub semnul prieteniei. Ei domina un text de extrema densitate epica.
