VISURI IN VUIETUL VREMII - Volum de versuri al lui Alexandru Philippide, aparut in 1939.
Resurectia lirica realizata de poet, originalitatea in ton, expresie si tematica au contribuit la primirea elogioasa de catre critica literara a vremii la aparitia acestei culegeri de versuri.
In Visuri in vuietul vremii "au disparut declaratiile solemne, tonul sfidarii si patosul aspiratiei catre neant din Stanci fulgerate"
(N. Balota).
Mai mult decat volumele de versuri anterioare, cel de acum se defineste in totalitate ca tema a Poeziei care, transgresand efemerul, se inscrie in eternitate.
In afara de fiintarea prin poezie, apar temele visului, timpului si calatoriei. P. este acum poetul care iese din contingent ca sa caute "ceea ce dureaza".
El cauta "visarile-albastre
Ranite vechi violoncele", amintind de poezia romantica a lui Novalis. Poemul care deschide acest ciclu, manifestul poetic Promontoriu, isi manifesta acordul cu poezia veche si se dezice de poezia moderna ("Dar nici un vers pentru contemporani!").
Philippide nu este un poet artifex, el aspira la poezia perena care renunta la artificii. Imagistica sa e in dezacord cu modernismul poetic. O poezie a nostalgiei dupa vremuri apuse, dupa "Taramul tarilor necercetate", poezie a visului, cautarilor si drumului. Desprinderea din realul imediat si din contemporaneitatea efemera se face prin asumarea de catre poet a calatoriei spre patria indepartata a poeziei, calatorie de perpetua initiere in misterele poeziei. Bipolaritatea romantism-clasicism defineste arta poetica si constiinta critica a lui Al. Philippide, atitudinea sa preferentiala in functie de orizontul romantic, de incredere in perenitatea romantismului ca stare de spirit. Descendenta romantica a acestei poezii se conceptualizeaza, cum spuneam, la nivelul oniricului si al voiajului initiatic. Absenta emotivitatii si intelectualismul ei pur o structureaza insa in alte directii.
Pentru Philippide romantismul exista ca nevoie acuta de investigare a straturilor celor mai ascunse ale vietii interioare. Faptul acesta explica inrudirea sa peste veacuri, semnalata demult de Ion Barbu, cu Novalis, din a carui poezie si indeosebi gandire poetica, frecventate asiduu, in magistralul eseu Novalis si drumul inauntru (1972) defineste romantismul ca poet al inlrovcrsiunii. Visul ca materie prima a poeziei il apropie pe poetul roman mai mult de romanticii germani decat de suprarealisti.
In vis, romanticii cautau un principiu cosmotic, esenta poeziei, pe cand suprarealistii, "functionarea reala a gandirii".
Acestia din urma nu se abandoneaza niciodata definitiv, total, in lumea visului, ci cauta sa-l cunoasca si sa-l aplice la "rezolvarea problemelor fundamentale ale vietii"
(A. Breton).
La Philippide visul, domeniu apollinic, este privit "ca o cale de comunicare cu esenta lumii si a vietii", o revelare prin vis a esentei lumii (N. Balota).
Lirica lui Philippide este strabatuta de inflexiuni ale oniricului si pandita de invizibilul sub imperiul caruia sta universul si pe care poetul vizionar il revela lumii prin poezia simbolica. El si-a marturisit intotdeauna credinta pura in gandirea poetica, in versul care trebuie, "indiferent de continutul lui, sa dea o bucurie de arta", "o bucurie intelectuala".
Estetica sa este "mister si adancime in poezie".
Ceremonialul viselor initiatice, experienta onirica traverseaza aceasta lirica de la volumul de debut Aur sterp (1922) la Monolog In Babilon (1967).
Semnele temei devin evidente o data cu poemul Astralis inspirat de Novalis si care face parte din volumul in discutie. Poetul are nostalgia "caii lactee", a calatoriilor spre orizonturi pure extramundane, spre "mari nemarginite" si "viziuni astrale" pe unde isi poarta visul, doritor de "exilul sfant" in alte patrii. Ca toti marii poeti, Philippide are nostalgia romantica a originilor primordiale. Calatoria "spre vechile izvoare" isi revendica domeniul oniricului si al "cantecului" care mentin visul de viata al poetului si care-l ajuta sa infranga clipa. Initierea se transfera acum decisiv in oniric (in marile singuratati).
Serban Cioculescu remarca faptul ca visele Ia Philippide "prin magia cuvantului [] isi recapata semnificatia plenara, de drame existentiale, filtrate prin constiinta".
Cantaretul din acest poem este un condamnat la vis, marca tema a poeziei onirice fiind Poezia. Poetul din volumul in discutie contempla pasiv spectacolul unor "visuri in vuietul vremii", "retras de pe scena prea turbulenta, dintr-o vreme plina de vuiet si furie, pentru a asculta o cantare launtrica".
Cu acest volum de versuri "incepe transmutarea reveriei intr-o vedere secunda, a Visului in viziune", "ochiul launtric strabate acum perdelele de fum, strapunge iluzii, aparente miraje, pentru a avea acces la stranii taramuri abisale, la informatia din marile balade parabolice"
(N. Balota).
De fiecare data critica a semnalat dimensiunea speciala pe care o dobandeste poetica reveriei la Philippide, cu punctul de plecare in romantismul german.
Visul asociat cu amintirea devine o cale de accedere la lumea dinauntru a cului liric ("Esti tot numai raspantii si drumuri fara-ntors" - impacare), de unde poetul extrage materia perpetua a poeziei:
"Patrunde-n tine vantul cel nou de primavara.
Pe sanius de nouri si partii de azur
Coboara iarasi visul cantat odinioara:
Mireasma fara nume si fara glas murmur".
in poemul in marile singuratati cantecul se poate auzi "doar cu urechea sufletului".
Urcat "in luntrea somnului", poetul se afla in cautarea unui "tainic cantaret", care este poetul originar, al carui cantec isi are lacasul "in marile aventuri existentiale", iar cantaretul tainic, nimeni altul decat cui ascuns al poetului, cui creator, care nu este una cu eul empiric, non-eul creat de eu.
In La marginea de noapte a vietii, poem semnificativ pentru oniricul philippidian, eul liric doreste sa ajunga, creandu-si un suflet nocturn, "La tarmurile somnului cel lung", dar pentru a ajunge el trebuie sa treaca dincolo de visurile din trecut (.Acele visuri care dorm departe
Prin funduri de trecut neizbutit").
Telul lui este sa treaca mai departe, "spre vechile izvoare", acolo unde "Sora Somnului e Doamna".
La Philippide, cum s-a remarcat, eul liric ia chipul calatorului, al peregrinului care cauta. Cautarea este intotdeauna o aventura a spiritului. Indiferent de natura voiajului, rectiliniu sau circular, homo viator philippidian va fi condamnat la nelinistea ontologica. Eul liric parcurge un traseu initiatic care adesea este coborare ad inferos. Imagistica infernala are in ea ceva dantesc.
In Balada vechii spelunci, ca si in Visul rau, oniricul isi asociaza fantasticul creand senzatia de rau si demonic. Scris in maniera lui Poe si mai ales a lui Baudelaire, poemul acesta imagineaza o spelunca stranie, cu "duhoare de pucioasa", intr-un decor la fel de straniu in care isi face aparitia insusi diavolul i:; imaginea lui Mefisto.
Si tot ca in Faust, clieutii se cresteaza la brat si semneaza cu sange pactul diabolic. Aici Philippide utilizeaza tehnica anamorfozei: spelunca sugereaza un spatiu al vulgaritatii, iar vulgaritatea este un indiciu al infernului. intreg poemul este construit in maniera lui Faust, amintind de pivnita lui Auerbach si creand senzatia de neliniste si straniu. In Cantec din anii blestemati, spatiul citadin devine unul angoasant acum, in care poetul isi clameaza singuratatea. "Poetul antrenat de absolut, dar cu o constiinta a timpului care erodeaza si a spatiului negativ care agreseaza, esueaza in plan existential. Ispasirea vine prin poezie, prin care se transcendc huma in vesnicie, "rezolvandu-se" astfel dramatica sfasiere intre "lutul trandav" si "azurul sfant", polii tensiunii poeziei lui Philippide"
(G. Gibescu).
Izbavirea prin poezie este tema poemului M-atarn de tine, Poezie. Invocand figura miticului poet egiptean, ncnumit, poet arhetipal "Care si el incerca sa masoare
Haurile lumii viitoare
Si care cauta sa potriveasca
Gandirea Iui cea pamanteasca
Pe ritmul desirat al vesniciei", care credea in metempsihoza sufletului dupa moarte, in "Sufletul cel calator" care "pluteste printre stele", poetul se afla la celalalt capat ca "vlastar al unei lumi batrane
Ros de-ndoieli, bolnav de nostalgii", care nu-si mai poate hranii iluziile din mitologiile arhaice, nu mai crede in metempsihoza si propria mumie. Elementele inspiratiei sunt acum indoiala, visurile, melancolia, din toate creandu-si "O amagire-originala".
El isi proiecteaza propria imagine si propria poezie in posteritate, cu concluzia finala ca salvarea poetului de uitare si anonimat este Poezia. E aici o confesiune si, mai mult, o profesiune de credinta, optiunea ca doar prin poezie pot fi invinse limitele, efemerul, conjuncturalul, spre a se implini destinul creator. "Daca Blaga refuza destainuirea, menajand misterul, daca Barbu propune arcanele unei poezii ce presupune o operatie ermencutica a poeticii si una ermetica a celui ce se initiaza, Philippide adopta vorbirea sibilina, formularea figurata, pseudoalegorica"
(N. Balota), "rostul poeziei" fiind, in formularea aceluiasi critic, "cel al vorbirii esentiale nu despre existenta, ci in existenta", adica poezia este rostire esentiala, in sensul ontologiei lui Heidcgger, in si prin cuvant.
