Vine iarba - volum de versuri de Ion Gheorghe



VINE IARBA - Volum de versuri de Ion Gheorghe. Publicat in 1968, la Editura pentru Literatura din Bucuresti. Dupa un debut marcat inca de sechelele epicului incurajat in epoca impotriva lirismului, considerat a fi expresia unei viziuni limitat-subiective a lumii (v. "romanul in versuri", ratat, Caile pamantului -l960, apoi Cariatida - 1964, cu o faza de tranzitie in "scrisorile esentiale" cuprinse in volumul Nopti cu luna pe Oceanul Atlantic -l966, cartea din 1968 il impunea cu adevarat pe Ion Gheorghe printre poetii majori ai generatiei sale.

Ceea ce frapeaza de la primele pagini in aceasta carte este forta plastica neobisnuita a imaginii, intr-un discurs cu filoane whitmaniene evidente, care-si gaseste materialul ca si exclusiv in universul de sensibilitate al satului si al taranului. Vigoarea eroica a infruntarii lumii elementare, menita sa o rcmodelezc si sa-i confere o noua dimensiune pe masura omului - care fusese a liricii esential irnnice a poetului american - se regaseste la discipolul sau roman cu o nota de specificitate asigurata de identificarea totala a subiectului liric cu universul de sensibilitate al taranului, evocat, pe de o parte, cu un realism brutal, violent, si, pe de alta, proiectat la fiecare pas pe un orizont de arhaicitatc si mit. Daca e sa-i numim un precursor in poezia romaneasca, el e in primul rand Aron Cotrus, autorul unor poezii precum Patru Opinca sau al poemului Horia, cu desenul taiat in linii ferme si densitatea minerala a fizionomiilor, traducand o vitalitate revoltata, rezistenta la orice obstacol, obstinatie de a fi (ceva din aceste trasaturi se va evidentia si la mai tanarul Ion Alexandru, in Viata deocamdata si Infernul discutabil, datand din aceiasi ani).

Este, aici, o ca si programatica miza pe autenticitate, descoperita, asa zicand, la sursa, in cel putin dublul sens ca poezia se arata decis angajata in realitatea cotidiana, pe care o doreste aproape transcrisa la modul "reportericesc"
(confesiunea e incadrata "peisajului" si "evenimentului"), si intr-o traditie ancestrala, traita ca dat al prezentului. O propozitie din poemul inaugural suna ca un intreg program:

"Vorbesc despre lucruri pe care le cunosc"; insa e o cunoastere ce asociaza pana la contopire "priza la real" cu remodelarea lui mitica, experienta datului imediat creste pe o radacina cu prelungiri in atemporalul mitologiei si al magicului (nota animista a viziunii e constanta in poeme).

S-a vorbit, din aceasta cauza, despre un "suprarealism taranesc"
(N. Manolescu), nu, desigur, fiindca ar fi vorba despre automatismul asocierilor de elemente indepartate in ecuatia metaforei, ci datorita disponibilitatii spre oniric si fabulos. Poetul identifica la tot pasul nuclee mitice ale realului, ordinea ritualica ascunsa a existentei, ce scapa privirii superficiale, viata misterioasa a lucrurilor, inzestrate cu puteri in permanenta stare de tensiune, gata sa izbucneasca sub geometria impusa de om.

In mijlocul celei mai dens-concrete realitati explodeaza vitalitatea uitata a materiei, obiectele se anima de un suflet stravechi, fapturi fantastice coabiteaza familiar cu lumea inteligibila rational: clopotul bisericii din sat se da de trei ori peste cap ca in basme si e omorat cu furcile de catre tarani; la vaslele lotcilor, primavara, "dorm grifonii si caprele cu iezi" si "albia de calapoade a cismarului porneste dupa ostroave", "capul de sarpe al unui izvor se ridica peste picioarele femeii" care spala camasile barbatului la fantana, "unui fluier adormit pe pasarela i-au crescut, cu doua mari belciuge, narile", camioanele ce duc apa tare la tipografie fug "batute de biciul zeului", "calul invizibil al vantului bea apa din galeata rosie a paznicului
de la sediul raional de partid" etc. Faptul de fiecare zi e imediat transcris mitic, ramanand in asociere intima cu insignifiantul si prozaicul:

"La izvoarele Styxului sta mama si plange;
pe doua pietre albia de scaldat graul,
mocirla de pleava si malura incearca sa tina lotca,
ratele se musca una pe alta alegand ce mai e de mancare".

Cum se vede usor, metaforele propriu-zise sunt relativ rare, procedeul majoritar fiind cel al prozopopeei (personificarii), cu evitarea limbajului conceptual, a abstractiunilor. Cele mai multe dintre "personajele" acestor poeme mobilizate de un suflu epic, ca si epopeic, sunt, in ordinea animismului mentionat, "figuri" ale energiilor nepotolite, teribile adesea, ale unei materii in vesnica stare de ebulitie, exerci-tand-si presiunea imensa asupra omului si a lumii sale.

Aerul de "suprararealitate" vine tocmai din aceasta stare de incordare ce-si gaseste supapele in viziuni de extractie fantastic-po-pulara, animista, construite din notatii centrate in jurul unui motiv liric devenit obsedant. Un exemplu poate fi Aventura laptelui, de un expresionism oniric aproape halucinant:

"Pe unde vine taranul creste iarba:
dupa iarba creste laptele cu clopotul la gat,
linge drobul de piatra de la capatul drumului,
copiii bal tobele cu lingurile legate la brau // Pe hornuri iese aburul vitelor,
isi incalzeste cucul penele si giira,
linge pisica fugita de-acasa harburile
de pe undc-au turnat lapte pentru sarpe -
azi noapte a scapat vitelul nebun,
a calcat in strachina adapatorii si-i sangera calcaiul
Ana joiana, copiii mananca scoala in somn
ii dumica pietrele in lapte de vaca;
pe sosea se aud bidoanele lovite unul de altul
sau clipoceste painea-n cadere pe fundul strachinii"

Similar se procedeaza in remarcabilul poem Pietre de catedrala, unde imaginea pietrei se insinueaza in ansamblul textului. Exemplar pentru sugestia deplasaru spre fabulos a imaginii este poemul Ruinele conacului, unde daramarea de catre tarani a unui castel, descrisa la inceput "realist", pe un schelet epic sumar, capata dimensiuni fantastice, actul distructiv fiind vazut ca o provocare a insusi sufletului secret al lucrurilor asezate intr-o ordine seculara:

"Deodata a tipat grifonul de piatra
insangerat smulgandu-se din bolta usilor
imbratisa scutul blazonului
latra la larnacoapele taranilor,
cu viscolul aripilor le smulse camasile. // au sarit pe grifon si l-au hacuit,
i-au luat scutul de arama din brate
si l-au dat unuia mai tanar" Axata tematic pe fenomenul dezagregarii lumii rurale confruntate cu noua civilizatie citadina si industriala, poezia lui Ion Gheorghe pastreaza ceva din sentimentul dezradacinarii, caracteristic traditionalismului poetic romanesc, dar cu un fel realism care, evidentiind latura tensionata, dramatica a rupturilor si transplantarilor in noile ambiante, ii constata (si afirma) caracterul inevitabil, decis de o istorie in care poetul insusi se doreste angajat, cu o sinceritate de idealist (si un fel de naivitate romantica ce fusese si a lui Nicolae Labis) care crede inca intr-un comunism cu fata umana si intr-un partid in care greselile pot fi doar ale individului si nu ale colectivului care-l formeaza, iar adevarul "ii este si prea devreme si prea tarziu sa fie recunoscut".



O asemenea justificare sofistica a angajarii politice si sociale a poeziei (v. textul inaugural Poetul ti partidul) este, din fericire, larg depasita de suflul poetic autentic al majoritatii poemelor; este in ea si ceva dintr-un fatalism taranesc care dicteaza in ultima instanta, in ciuda infruntarii tuturor vicisitudinilor vietii cu o energic elementara mereu regasita, acceptarea, ca firesc, a tot ce ni se intampla. Partidul ar fi ca natura, in care "Pasari, ape, stele, focuri,
din catc-nccarca ele iese si ceva nereusit", dar care, in fond, nu greseste niciodata Tema profunda a cartii ramane, la toate nivelurile ei, lupta omului cu fortele stihialc ale materiei, simtita ca o predestinare. Simbol al eternului impuls vital, iarba "inspaimanta orasele", "hartile de previziune si calcul", "podurile de otel", copiii sunt crescuti "impotriva ierbii", de iarba se teme tot ce e construit de om, pana si cele mai durabile monumente, aparent salvate de spaima distrugerii:

"Azi noapte-am vorbit cu Sfinxul Egiptului -
singurul care nu se teme de iarba,
dar atunci cand am vrut sa-l duc inspre mal,
unde iarba vine-ncontinuu pe lume,
a sarit sa ma muste de maini si de gura".



Apelul final al poemului Vine iarba - "impotriviti-va ierbii, nu va lasati ierbii" - contine insa, pe langa negarea stihialei inertii a materiei, si un implicit elogiu al vietii elementare victorioase, al energicei si vesnicei inclestari dintre un om inzestrat cu acelasi tip de puteri originare si lumea cu care, desi e in fond solidar, e chemat s-o infrunte si s-o transforme. E varianta cumva mai optimista a "expresionismului" unui Fundoianu, nelinistit pe cand descifra in Privelisti "figura nevazuta, teribila, a fortii" pamantului ce se apropia de incintele umane si a ierbii spargand asfaltul, biruitoare. Poet, si el, al germinatiei colosale si al trudnicei cautari a unei ordini umane a universului, Ion Gheorghe este si nu este un "traditionalist".

Din scrisul sau lipseste orice idealizare de tip "neosamanatorist" a lumii rurale, nostalgia trecutului nu-l viziteaza, pasiunea sa ramanand atasata unui prezent in care timpul revolut, confundat in atemporalitatea mitica este asimilat organic, trait in faptul imediat, ca substanta si energie vitala.

Discursul liric, pastrat in tonalitate grav-tensionata, balansand intre "reportaj" si "viziune", are forta prizei la concret a modernitatii "autenliciste" si anticalofile pentru care acel "memento necesar al realului", despre care vorbea Camil Petrescu, a ramas un punct esential de program poetic.