Vine frigul - volum antologic de poezii al lui Marin Mincu



VINE FRIGUL - Volum antologic de poezii al lui Marin Mincu publicat la Editura Minerva, Bucuresti, 2000.

In comparatie cu celelalte selectii de autor Prada realului (1985) si Despre fragilitatea vietii (1997) - antologia de fata reordoneaza materia lirica oferind, pe de o parte, diagrama evolutiei de la Prolegomenele existentei, respectiv Jurnalul de adolescenta", scris in perioada 1960-64 (si care incheia de fapt culegerea din 1997), la textele confesiv-doctrinare din Am visat ca visez ca sunt inger (1998).

Cele doua capete ale arcului de cerc scurtcircuiteaza intr-o lectura hermeneutica, la care invita de altfel incorporarea integrala a celor trei volume care au fixat, in constiinta receptoare, profilul poetic al lui Marin Mincu: Prada realului (1980), Proba de gimnastica (1982) si Despre fragilitatea vietii (1987), unde figureaza piese de rezistenta precum Vine frigul! (preluat ca si titlu al prezentei antologii), Vanatorii de berze si Greierul de acasa (retinute de catre Marin Mincu

In "antologia comentata" Poezia romana actuala, II, 1999), Fals tratat despre miel s. a. Altfel, ordinea inversata a unor volume in raport cu anul primei imprimari, re-aglutinarile in cicluri distincte gen Exod (Anabasis) ori Katabasis (Vaile vegherii), la care se adauga eliminarile unor poeme din Cumpana (1968) sau din Calea robilor (1970) nu lac decat sa rotunjeasca, pana la contur de medalie, o puternica sensibilitate poetica, marcata de Ireccrca de la mimesis Ia semiosis, adica la poezia care isi cultiva in mod programatic functia autoreflexiva.

"Suflul primordial al organicului, unda apelor primordiale"
(Ion Negoitescu), dar si trairea crepusculara, resimtita adesea apocaliptic, aluvioneaza vizibil si freatic o poezie preponderent cerebrala. Dublu circumscrisa -existential si printr-o asumata theoria - aceasta creatie, concretizata in poeme de ampla respiratie, exprima criza ontologica a fiintei si, consecinta fireasca, a limbajului. Mai mult, lectura e un proces de implicare, reiterand textualizarea in sensul de, specifica teoreticianul, "a aboli viata, a ucide fiinta transferand-o in litera textului".

Decoclul liric va fi inteles ca "un soi de transcendenta ambigua ce se suprapune operei, abstragandu-se din ea si nutrindu-se tot in ea, ca realitate supraadaugata, care poate vorbi in sine si care-si creeaza automat legile proprii"
(Textualism & Autenticitate, 1993).

Or, majoritatea poemelor selectate ilustreaza tocmai modul cum, "printr-o serie complicata de alchimii verbale, materialitatea pulsalorie a existentei trebuie comprimata pana Ia grafemul mort al literei"
(Idem), ceea ce Stefan Augustin Doinas intuia, de altfel, interpretand Falsul tratai despre miel in grila scmioticienilor de la Tel Quel. De aici asocierea, paradoxala la prima vedere, a tonalitatilor veterotestamentarc cu atitudinea ironica pe urzeala intcrtcxluala, a celui trecut prin cultura si care cunoaste foarte bine si forta, dar si gratuitatea cuvantului:

"incoace si incolo umbla poetul
pe coaja planetei
in cautarea unui fir
de iarba
de care sa-si sprijine oboseala
nu se stie daca in somn
cad sau in moarte
un'te duci tu mielule
sau quo vadis pe via appia antica" etc. (Fals tratat despre miel).

Altadata Lucian Blaga e recognoscibil in discursul ce, (auto)scriindu-sc, este concomitent moartea, dar si resuscitarea textului Ia nivelul capilarelor sau, cum spunea iarasi teoreticianul, in "franjurii interstitiali":

"marin mincu e in asteptare
un ochi crispat demoleaza cu furie
structura chimica a obiectelor
repune elementele in libertate
inlrc goluri si plinuri
asa numitele pliuri interstitialc
mana lui se strecoara vioaie
veverita de fum intre doua crengi
crengile realului"
(O stare permanenta).



Cele doua realitati - a vietii si a textului - sunt vase comunicante si raman astfel chiar in momentele de oboseala, de "fragilitate" asumata postmodernist. Prozatzarea limbajului traduce dezabuzarea fata de propria scriitura intr-o memorabila vivisectie din Despre fragilitatea poetului dedicata, nu intamplator, lui Mircea Ivanescu:

"cu nu sunt sigur ca fac poezie cand ma incovoi
peste hartia alba (il privesc din profil
i s-a arcuit spinarea rofunjindu-sc
foarte geometric) sa notez tot ce imi intra-n ochi sau in auz sau in degetele cu care scriu
despre ceea ce vaz sau aud
cat de utila poate fi o asemenea ocupatie
sau cat poate fi ea de serioasa
si la urma urmei prin ce se deosebeste aceasta de proza
n-as vrea sa ma crezi ipocrit
dar eu locuiesc in aceasta neputinta a mea
de a nu putea fi decat asa
sau in starea de poet ca-ntr-un marsupiu cald
fara sa pot sa ma ridic catre altceva
fara s-o pot s-o schimb
fara sa ma schimb" etc. B, lara-ndoiala, o "drama scripturala"
(Octavian Soviany), vizibila in miscarea pulsatila, de sistola-diastola a acestei poezii, mai exact, in alternanta dintre agresarea (textualizarea) realului si reculul din fata acestuia, pana la refugiul de fapt iluzoriu in odaia de lucru. Proba cu viata (eliminata, din pacate, din prezenta antologic) ramane semnificativa pentru acest stadiu, al "fragilitatii":

"incercuit de mii de carti orgolioase
ma retrag paianjen domestic in gradul zero
al camerei de lucru

din fiecare colt obscur
realul ma pandeste perfid
cu ochi tentaculari de caracatita".

Alternativa nu exista, marele orgolios se invinge pe sine insusi intr-un demers autofag:

"de ma refugiez in lectura
furnicile textului ma saruta mortal
cu cerneala lor

asaltat de primejdii multiple
ma apuc sa scriu dar pe masura ce bat la masina
observ ca viata dispare".

Sa intelegem de aici ca textul produs ("eu scriu o poezie lipsita de limfa", spune Marin Mincu) sa nu fie decat o "proba de gimnastica"? intre cuvantul absorbant, reinstaurator si "mormanele de viata putrezind" se consuma o drama a poeziei insesi. Raportul, mereu oscilant, in cadrul subsumarii, dintre real si "muzeul imaginar" conduce - ca si efect al constientizarii, adesea excesiva - la reconsiderarea functiei poe/iei, supusa cum e, in acest veac alexandrin, la o dubla coercitie, a realului si a imaginarului, a metaforicului si a metonimicului:

"cu participam la un supliciu
foarte firesc intr-un loc
foarte firesc
unde era garla
coexistand cu inotatorii
ce instalau o moara
coexistand inainte de a exista
pentru a putea supravietui
acelei lipse dureroase
din peisaj
sau prea
marii ingramadiri a spatiului si timpului
intr-o singura impresie"
(O prima impresie despre Poem).



Raman insa, precis desenate, rana fara sange, tristetea Iara culoare a intelectualului rasat, a carui poietica e descrisa astfel in Am visat ca visez ca sunt inger:

"eu scriu greu scurmand adanc cu ciobul in carnea proprie dar sunt un iov negat caci taietura nu e indeajuns de dureroasa e doar la limita de sus a pielii nu am inca destul curaj sa tai in carnea vie pana la os pana-n maduva sangerie a osului meu alb sunt doar un ticalos de scrib nevolnic infricosai de moarte de fata mea cea mai ascunsa pe care nici vreau s-o cercetez ca s-o cunosc nu fac decat sa ma exorcizez intr-o descriere ce ma falsifica !ivrandu-ma neintreg marturisirii se coace marsavia in gandu-mi negandit pandit de came e un pacat mai mare decat crima sa nu pot vorbi in libertate despre mine".

Confesiunea este tulburatoare prin franchete, ea aglutineaza componentele unui esafodaj metafizic, in care fluiditatea scriiturii, nazuind sa dubleze palpitul materiei vii, scurtcircuiteaza cu fragmentaris-mul, plinul_cu golul, tensiunea incandescenta cu inghetul. "imi aman doar sfarsitul agonic ma sprijin de lujerul fragil al literei prelungesc cat pot staza in aceasta oaza anamnezica", citim lot aici, dupa elogierea caustica a starii de inghet din Vine frigul!

Ca si "semn anarhic al insuficientei realului, dar si al atotputerniciei acestuia"
(Gheorghe Grigurcu), frigul se insinueaza, la inceput in stare de "samanta" ce "incolteste in lobii materiei", ca sa devina apoi o prezenta universala:

"vine frigul fiti alenti vine frigul
nu se vede decat pata rosie de pe luna
invinetindu-se
nu se aude decat muzica de sfere
spargandu-sc
nu se simte decat gheata
umflandu-se
sunt infrigurat de fericire
ma ridic la starea de arhetip
si astept".

Dedicat lui Ion Gheorghe, unei sensibilitati afine mai ales in prima perioada de creatie, Vine frigul! circumscrie un veritabil punct zero la care ajunge "creativitatea agonica" a lui Marin Mincu, inteleasa drept "necesitate viscerala de a comunica fiinta".

Apropiindu-si, la modul autarhic, "franjurii interstitiali" dintre lumea fascinanta in impuritate si text, ars de himera egalitatii lui a fi cu a scrie, Marin Mincu aduce o contributie hotaratoare in crearea unui nou concepi de poeticitate in lirica romaneasca din ultimele decenii.