VINDECARILE - Volum antologic de versuri al Doinei Uricariu, publicat la Bucuresti, Editura Eminescu, .
Editia reuneste poeme din volumele Vindecarile; Jugastrii, sfiala; Vietati fericite; Natura moarta cu suflet; Mana pe fata; Ochiul atroce; Institutul inimii; Puterea leviatanului; Inima axonometrica, urmand traseul poetic parcurs de Doina Uricariu Cartea e pusa si sub genericul volumului de debut din 1976, respins initial de cenzura comunista din cauza cuvantului Vindecarile (reluat in multe din titlurile poeziilor) interpretat ca o atitudine de protest fata de patologia epocii respective si nu doar ca o sugestie a conditiei taumaturgice a poetului.
Integrata in esaloanele neomodernismului romanesc, Doina Uricariu s-a regasit pe un fagas liric ce evolua catre un registru ermetic, deloc singular, deloc rebarbativ. Facand referire la propria creatie intr-un interviu publicat in revista Vatra din 1986, poeta afirma:
"Pentru mine poezia este o materie ce-si recunoaste cu umilinta si orgoliu lumina epuizata, care vine din insasi tezaurizarea, saracirea si transcenderea traitului prin scris"- este acel spectaculos care nu se vede asemeni unei explozii in lant. Crezand in adevarul care se rosteste cu acea blandete care vine din sentimentul ca e relativ - "blandetea prin tensiune e o ironie trecuta prin anamorfoza" -, Doina Uricariu vorbeste in liniste despre nelinistile Fiintei, despre bolile grele ale sufletului, carora le cauta vindecare.
In maniera tipic blagiana, poeta percepe, printr-o senzoria-litate acuta, un univers destramat, guvernat de o boala necunoscuta, o boala metafizica a carei vindecare nu poate sa fie decat "vindecarea dinspre radacina", pentru ca "radacinile sunt in viata si in moarte".
Chezasia remediului, a salvarii Fiintei invulnerabil-vulnerabile este ancorarea intr-un tarm senin, in ambianta copilariei:
"Universul meu imaginar (naturismul, obsesiile cosmice, un anume franciscanism) asa cum se contureaza el de la Vindecarile si pana la Mana pe fata poarta urmele de nesters pe care mi Ie-a lasat copilaria".
in vecinatatea copilariei, varsta esentiala, a invatat sa "citeasca" lumea prin toate simturile, sa dobandeasca acea intuitie a esentialului printr-o senzualitate a cunoasterii:
"Nu ai ochi si nari sa miroasa
umbra si in oglinzi credincioasa,
sa-l aduca pe Dumnezeu
in ochii de zi, in ochii de noapte"
(Sa vezi in apa stropii o lume adapand).
Vazul, simt privilegiat, e legat afectiv de recuperarea copilariei, acel univers al inocentei si al visului care nu poate fi contaminat de agresiunea vulgarului:
"Sa trecem catre leagane, departe
in golul din orbite, lumina
picura azi ultimele scari,
miroase-n amintire sau in vis
lumina unui cer in care au ras copite,
nccheaza caii, monstruoase mari"
(Jocul sa intarzie sa le spele).
Arhetipul copilului, dezvoltat ulterior in volumul Vietati fericite, semnifica vindecarea de real prin inocenta, de existenta mundana prin terapia visului:
"Lumea adulmeca in lacrima mea o petala,
pasarea viseaza in ochiul meu".
Privirea devine un motiv recurent, imaginarul vizual semnificand o fereastra catre lume sau catre sine insusi a orbului care striga dupa legea luminii:
"raspunde-mi cand strig,
scoate-ma din lacrima cand stau in ea".
Acuitatea vazului si terapia privirii devin salvatoare, in lupta cu necunoscutul, dezinhiband fiinta care a experimentat dilema cunoasterii:
"Plamada ochiului e o alta fantana
de boala de roua vindeca-ma si ma spala
de seceta mea in vreme de ploaie,
de lumea aceasta mincinoasa si goala"
(Petala scoicii s-a deschis).
In cautarea zonelor de puritate, acrul devine o promisiune a inaltimilor:
"Miroase in amintire sau in vis
lumina unui aer"
(Vindecarea peste plumb si panda).
Lamentatia surdinizala a fiintei care se intrebase cu inocenta:
"de ce seminte incoltesc in soare
de lacrima si umbra nascatoare"
(Pastel), se transforma intr-o dorinta exprimata transant in volumul Ochiul atroce "raul sa nu-l mai vad".
Legatura cu vindecarile nu este rupta, volumele urmatoare reiterand temele conjugale ale inocentei si vinovatiei, ale puritatii si zadarniciei, ale fiintei aliate la raspantie. In ciclul de poezii Mana pe fata (1986), lirismul Doina Uricariu castiga pregnanta reflexiva si un plus de dramatism. Inventarul tematic este unitar: apa si acrul, ochiul si mana, tipatul, melcul, cristalul, paianjenul enorm. Nota distinctiva a intregului ciclu este data, asa cum ne sugereaza si titlul, de gestul defensiv al acoperirii fetei cu mana. Versurile sunt expresia unei sensibilitati ultragiate, iar dramatismul provine tocmai din dorinta de retinere, de non-exteriorizare si repliere:
"Sufar mania si ma strang in mine
genunchii-mi pun acum calus la gura,
o apa neagra melcul dinauntru
cat sa ma vada mi-a daruit masura"
(O apa neagra melcul dinlauntru).
Se face simtita prezenta unui eu tridimensional, soldat-preot-poet, si a unor combinatii triadice (fulgeral-fiacara-golul) care configureaza structura dramatica a unui univers asediat, dar si "harta" unui "inlauutru" complicat si contradictoriu. Cateva accente polemice ("masca funebra", "provincia sufletului", "imblanzita racoare") vizeaza bacovia-nismul.
E numai o prezumtie in limitele unei sensibilitati metafizice inchipuind acelasi reflex de aparare, aceeasi miscare dominanta de adancire in labirintul interioritatii. Cuvantul scris pare a fi singurul element cu valoare compensativa si terapeutica:
"In acel poem harta sufletului ajunsese perfecta
incat granitele scrise se asezau peste cele traind,
semnele pulberii acopereau pul berea,
/«nu exista cadere» tipam si scriam destul de citet
«caderea», «abisul» .(El scriam destul de citet).
Inlr-o poezie apartinand ciclului Ochiul atroce, poeta doreste sa se identifice cu mana care scrie, chiar daca implinirea acestei dorinte ar face-o vulnerabila:
"Doream sa fiu numai aceasta mana ce scrie
si toata sa-mi ajung in cele cinci degete ale ei, in cortul lor sa ma strecor
chiar daca e groapa cu lei"
(Doream sa fiu numai aceasta mana ce scrie).
Acest volum din 1985 pune si mai mult in evidenta aspectele angoasante ale existentei. Tenta expresionista, tema crcpuscului chinuitor ("cosul pieptului se umple de flacari si sange" - Soarele fraged) sau tema scarii fara trepte, decupata parca din universul terifiant al lui Bosch, marcheaza profilul noii orientari lirice. Ochiul atroce anunta trecerea de la o poetica senina a blandetii si a reveriei intimiste din primele cicluri: Vindecarile (1976), Jugastru, sfiala (1977) si Vietati fericite( 980) la o poetica cu reverberatii tragice.
Limbajul e indraznet si chiar agresiv, semn al refuzului resemnarii. Poeta pune fata in fata extremele, exploateaza recuzita oximoronica, atat de bogata si in poemele anterioare. Sublimul si abjectul, boala si remediul, naturalul si artificialul se topesc in materia compacta si coagulanta a poemului ca intr-un uimitor aliaj. Tutelara ramane imaginea ochiului ca expresie a nedisimularii sinelui. In Mana pe fata, "ochiul visatorul" avea semnificatia unei consecvente senzorialitati contrabalansate de intelect. Acum, el devine simbol al divinitatii - "in ceafa ta priveste ochiul pazitor"
(ingerul si sobolanul).
Dupa ermetismul si metaforismul abstract al poeziilor din acest ciclu (in special Natura tinand la piept artificiul), evolutia liricii va marca o simplificare si o esentializare. Institutul inimii (1995), Puterea leviatanului (1995) si Inima axonometrica( 1997-l998) sunt ultimele volume de versuri ale antologiei, in care descifram punctele nevralgice ale acestui lirism: boala si ravnita vindecare:
"Alcgc-ti pleoapa pentru somn si ras
si lucrurile sa nu curga ele
ci presarate campului deschis
jocul sa intarzie sa ie spele"
(Vindecarea de inchiderea jocului).
