VIFORUL (1524-l527) - Drama in patru acte de Barbu Delavrancea, publicata in foiletonul ziarului "Universul", incepand cu data premierei la Teatrul National din Bucuresti, 26 nov. 190.
In volum a aparut in . Este a doua piesa din Trilogia Moldovei. Figura si epoca lui Stcfanita, eroul principal, fusesera tratate dramaturgie, in ordine cronologica, de catre B. P. Hasdcu (Raposatul postelnic, 1862), Eminescu (fragmentul Mira) si losif Vulcan (Stefan Voda cel Tanar, 1892).
Pe linia unor probabile influente literare externe, au fost evidentiate apropieri de teatrul shakespearian. Autorul a intreprins o temeinica documentare istorica, parcurgand cronici, culegeri de documente etc. Din Letopisetul Tarii Moldovei al Iui Gr. Ureche el si-a cules informatia de baza, chiar daca nu a respectat intocmai adevarul istoric.
Daca Apus de soare este o fresca apoteotica a unui moment luminos din istoria Moldovei si a Musalinilor, reprezentanti prin cel mai glorios dintre ei, Stefan cel Mare, in Viforul tara traverseaza o perioada intunecata, datorita nevrednicului domn Stefanita, nepotul celui dintai. Tema centrala este si aici raportul dintre conducator si supusi, dintre conducator si tara. Lupta pentru putere ce strabate istoria Moldovei si literatura inspirata din ea alimenteaza conflictul principal, dar pozitiile protagonistilor sunt inversate fata de piesa anterioara.
In Apus de soare, domnitorul, desi monarh absolut, isi subordoneaza interesele personale celor superioare, ale tarii ("Si cum vru Moldova asa vrusci si eu").
Elementul de opozitie il reprezinta trei boieri condusi de interese egoiste, iar actul pedepsitor al lui Stefan, din final, apare ca unul necesar si chiar eroic.
In Viforul, un domn nevarstnic, animat de porniri egolatre si uranice, pericliteaza stabilitatea tarii. 1 se opune sfatul domnesc, in frunte cu hatmanul Luca Arbore, fostul sau epitrop, legatarul politic si moral al lui Stefan cel Mare.
In piesa apar si alte teme, motive si conflicte, de natura psihologica si morala, cc-i confera o mare densitate in plan ideatic si in cel al actiunii dramatice. Mai intai, un conflict intre generatii, cu accent pe ingratitudinea filiala, ceea ce a justificat trimiterile la Regele Lear, desi tema se gasea si in Letopisetul lui Ureche. In Viforul ea apare nu numai in legatura cu Luca Arbore, ci si in relatia lui Stefanita cu Oana, matusa iubitoare care l-a crescut si careia el ii raspunde cu batjocura si cruzime. Infidelitatea conjugala a tanarului domn da nastere unui alt conflict, ce strabate intreaga piesa, implctindu-sc strans cu celelalte.
In sfarsit, lupta dintre nimicnicie si merit, generala de un acul complex de inferioritate si invidie, se manifesta prin actiunile distructive ale lui Stefanita, de la uciderea lui Catalin, floarea tineretului moldovean, la inversunarea din final impotriva portretului in mozaic si a sabiei "neascultatoare" a bunicului.
Actiunea dramei debuteaza la castelul domnesc din Suceava. Indicatiile scenice insista pe aspectul de paragina, sugerand o epoca a decadentei. Doamna Tana si Oana evoca figura eroica si mitica a lui Stefan cel Mare, intemeietorul, caci, spune Oana:
"Ce e bun de la el e, si-a stat si sub fratele meu Bogdan si sta si supt nepotul meu" Intra in scena protagonistii, Stefanita, tipand isteric, si hatmanul Arbore, care se vor infrunta in divan pe tema politicii fata de Polonia. Stefanita, manat de resentimente ("Sigismund insela pe tata-meu cu sora-sa si pe mine cu fie-sa") si crezandu-si tronul amenintat de pribeagul Petru Rares, e gata sa porneasca razboiul. 1 se opun toti boierii, in frunte cu Arbore, care pledeaza, intelept, pentru pacea cu vecinii in interesul tarii. Dar domnul nu are urechi pentru asemenea argumente. El se infurie si mai tare cand i se aminteste exemplul bunicului sau devotamentul si grija fostului epitrop fata de copilul Stefanita.
Obligat sa se plece in fata unanimitatii boierilor, el ii ameninta:
"Oricat de sus stau capetele astea, mana domnului e mai lunga!" in continuare este prezentata viata de noapte petrecuta de Stefanita in betie si desfrau, alaturi de chefliii Mogardici si Moghila si de poloneza Irma, travestita in contele Irmsky. Petrecerea ii este otravita de invidia fata de Catalin, a carui moarte o pune la cale cu intrigantul Moghila. Actul al doilea reprezinta o vanatoare pe Ceahlau. Locurile prapastioase, padurile intunecate si vremea posomorata prevestesc parca tragedia. Boierii evoca intamplari de vanatoare. Cei trei feciori ai lui Arbore, Catalin, Toader si Nichita, sunt nerabdatori sa treaca probele de vitejie, ca eroii din basme. Catalin e provocat de domn sa-si aleaga locul de panda unde i se intinsese o cursa. El va fi rostogolit in prapastie de un ucigas platit si apoi ucis de Moghila.
In asteptare, cuprins de un adevarat delir sanguinar, Stefanita omoara un urs. Uciderea lui Catalin ii provoaca o satisfactie morbida, dar si obsesia vinovatiei, tradusa in gestul involuntar al rostogolirii, de care nu va mai scapa. Conflictul Arbore-Stefanita adauga la componenta politica una profund omeneasca.
In accente biblice si cu maretie shakespeariana este redata durerea fara lacrimi a lui Arbore la capataiul fiului sau mort.
Cu actul al treilea se revine la castelul din Suceava, inceputul este dominat de conflictul conjugal. Ultragiata prin tradarea lui Stefanita, care nu accepta s-o indeparteze pe Irma, Doamna Tana face procesul sotului, al omului si al domnului. Prin intrebari insinuante, asemenea Ancai din Napasta, ii biciuieste constiinta vinovata de crima. Soseste Oana, zdruncinata de moartea sotului ei. Ea-i povesteste doamnei un vis premonitoriu, in care Stefan cel Mare i-a spus:
"Tu dormi, Oana, si viforul care a inceput va rasturna cladirea ce v-am lasat mostenire voua si tarii!" Afland ca vinovat de uciderea lui Catalin este Stefanita, Oana se cufunda in tenebrele nebuniei. Actiunea atinge punctul culminant cand in divan Stefanita il acuza pe Arbore, pe baza unei scrisori ticluite, de uneltire cu Polonia si cu Petru Pribeagul si-l trimite la moarte tara cercetare si fara judecata. Tensiunea dramatica se mentine si in ultimul act. Conflictul politic se transforma in unul armat intre boierii din sfat, care se rascoala, sustinuti de oraseni, si domnilor, cu doar cativa acoliti si o parte a armatei. Urmeaza o suita de executii, incepand cu fiii lui Arbore si continuand cu boierii razvratiti. Acestea alterneaza cu apelurile zadarnice la indurarea domneasca ale Doamnei Tana, cu replicile, uneori semnificative ale nebuniei Oanei si cu tiradele lui Stefanita, cuprins de delirul puterii si grandorii. In fapt, desi i-a taiat pe boieri si crede ca poate in sfarsit sa domneasca ("M-am lacut domn!"), el e cel infrant.
Mai intai moral, apoi fizic, fiindca moare otravit de Doamna Tana, asemenea lui Alexandru Lapusneanul. Dupa cum in desfasurarea actiunii dramatice D. recurge la clemente din recuzita romantica, incriminate in tinerete, ca otraviri, crime, nebunie, travestiri, vise s. a., in organizarea sistemului de personaje si in structurarea unora dintre ele ramane in aceeasi zona a romantismului cu infuzii naturaliste. Antiteza e prezenta la toate nivelurile. Stefanita, tanarul de numai optsprezece ani ajuns pe tronul Moldovei, este prezentat ca o structura complexa, nu intru totul coerenta, dominata de trasaluri negative, dezvoltate in exces si distructive pentru tara, pentru cei din jur si pentru el insusi. De aici, metafora viforului. Prada unor porniri egolatre, el nu are nimic sfant: nici interesele tarii, nici traditia, nici sentimentele filiale, nici iubirea conjugala, urmarind exclusiv afirmarea propriei vointe. Vornicul Carabat il situeaza in afara omenescului: "N-ai suflet. Ai abur!".
Caracterul sanguinar al Musatinilor la el devine dominant si ia proportii patologice. Setea de Cotnar se confunda cu cea de sange, iar vanatoarea cu crima, domnul asumandu-si conditia puiului de lup care a dat de sange sau pe cea a calaului ("As vrea sa fiu or ce sunt, or unealta care
taie cu mana.
Voi n-ati vrea?").
Pentru crimele sale, sceleratul domn isi cauta justificari in sfera religiei ("Dumnezeu a facut pe om pradalnic si cumplit") si a filosofiei. D. sugereaza existenta unei drame interioare la acest personaj devorat de frustrari si complexe. Stefanita traieste, asemeni demonului eminescian, melancolia singuratatii, a neintelegerii, iar dragostea fata de Irma si-o exprima in termenii cunoscutei dihotomii, inger si demon. Imaginea angelica a copilului Stefanita, intretinuta de Oana, masoara proportiile instrainarii de sine insusi. Dintre boieri, cea mai impresionanta e personalitatea lui Luca Arbore, reprezentand pe toate planurile opusul viforosului domn: intelepciunea senectutii, demnitatea, devotamentul fata de tara, respectul pentru traditie, modestia si cuviinta, dragostea fata de cei din jur.
Aparitia, replicile si monologurile lui Arbore, in care D. isi valorifica marele talent oratoric si maiestria stilistica, reprezinta momentele cele mai luminoase si inaltatoare din aceasta drama posomorata. O figura ce se retine este vornicul Carabat. Acesta uneste patriotismul cu demnitatea si forta morala cu taria bratului, profilandu-sc ca un adevarat erou de epopee. In cateva linii sunt schitate si alte siluete de boieri, ca invatatul logofat Trotusanu sau vitejii fii ai lui Arbore. Alaturi de domn stau doar Mogardici, bufonul betiv, si Moghila, unealta odioasa a tiranului. Doamna Tana reprezinta un alt element de contrast fata de eroul principal. Tanara, frumoasa, cu o structura morala aleasa si o conceptie inalta despre menirea ei, este o fiica demna de inteleptul Neagoe Basarab.
Ea incearca sa-I abata pe sceleratul ei sot de la actele reprobabile ce le comite. La intrebarea brutala a lui Stefanita "Ce vrei?", ca raspunde:
"Sa-ti scap numele de ocara, sufletul de osanda si domnia de nelegiuire!" Cum "viforul" nu poate fi oprit, Doamna Tana, instigata si de episcopul polonez Laurentius, il otraveste. Ultima ei replica este "Am scapat Moldova".
Oana apare ca un element de continuitate fata de piesa anterioara, depozitar al mitului Marelui Stefan si victima a ingratitudinii lui Stefanita. Nebunia ei, motivata, este exploatata cu un anume exces de vorbire sibilinica, de pitoresc si incoerenta. Majoritatea comentatorilor au subliniat bogatia si frumusetea limbii si maiestria stilistica ce se mentine si in aceasta piesa. Dramatismul actiunii este sustinut de vioiciunea dialogului, cu replici scurte si adesea memorabile (Stefanita:
"Urasc pe Sigismund!".
Arbore:
"Iubeste pe Moldova, maria-ta").
Stefanita isi afirma vointa nestapanita prin replici sarcastice, brutale, folosind uneori metafora, jocul de cuvinte, exprimarea sententioasa.
Lui Carabat ii arunca dispretuitor:
"Te-a slujit norocul si de-atunci ajunsesi o nenorocire".
Pe ceilalti boieri opozanti ii numeste pe rand:
"Marele logofat minciuna", "Marele postelnic minciuna" etc. Despre el insusi exclama:
"Fiara la fiara!" Monologul este caracteristic atat lui Stcfanita, cat si lui Arbore, la care dobandeste accente patetice si sublime. Cand domnitorul, dupa ce l-a osandit "tara lege", tipa .Legea sunt eu!", Arbore, obidit, replica:
"A! Ura n-are lege! Oh! Ura! Ura, pe care am crcscul-o, am ocrotit-o, am gatil-o, am tinut-o de mana// am pus-o pe tron, am povatuit-o, i-am aratat calea binelui ura, care s-a lacut puternica, ura, care-mi pandeste din senin amaratele mele zile" Ca si in celelalte drame istorice, D. realizeaza "culoarea locala" prin cadrul scenic, prin onomastica, prin utilizarea elementelor lexicale arhaice si populare. Viforul a cunoscut de-a lungul timpului mai multe variante scenice si s-a bucurat de o receptare favorabila din partea publicului si a criticii, comentatori prestigiosi considerand-o cea mai dramatica dintre componentele Trilogiei Moldovei, tratata si cinematografic.
