Boieroaica "din neamul acelui groaznic barbat, Care numai c-o-m-brancire patru domni a rasturnat', nepoata lui Motoc ilustreaza obstinatia lucida a unui vis. Destinul ei se leaga inextricabil de acela al lui Razvan.
Fiinta obsesiva si spirit catalizator, din clipa atingerii celor doua destine, infaptuita in cadrul romantic al codrilor Orheiului, Vidra va pune in ridicarea lui Razvan talentul ancestral al boieroaicei de neam, tenacitatea diabolica a femeii ce vrea sa-si inalte Alesul, arsenalul complet al unei arte a dorintei de marire care, poate, atinge perfectiunea.
Aparitia personajului feminin se realizeaza in actul al doilea al dramei, cand Razvan, impreuna cu tovarasii sai, luase drumul codrului.
Dorita de boierul Vascan Ganea mai mult pentru averea ei, "nepoata lui Motoc" va fi oprita de haiducii lui Razvan din drumul acesteia catre manastire.
Eroina ne apare, dupa aprecierile Ciobanului, "o fata semeata, bacsita cu fudulie, I Care n-o sa bage-n sama nici chiar pe sfantul II ie!" In fata evenimentelor care se desfasoara sub privirea-i. Vidra, cu o remarcabila intuitie feminina, il castiga si subjuga pe Razvan printr-un gest simplu, de mare noblete: "As fi mandra, capitane, ca sa strang o mana, care I Nu voieste sa-si razbune decat numai prin iertare!"
Vidra isi va lega de acum destinul de al lui Razvan, si o vom gasi, in actele urmatoare, alaturi de acesta, gata sa-i impartaseasca soarta, sa-l imbarbateze, si, mai ales, sa-l indrepte necurmat pe scara maririi.
Nu se bucura de aprecierea Razasului si a Vulpoiului, se bucura cand iscoada muscaleasca le spune ca tarul ii va da lui Razvan gradul de capitan, caci "nu-i putin capitania in ostile muscalestC, dar atunci cand fostul rob manastiresc va primi acelasi grad in oastea polona nu-l felicita pe acesta, ci il mana necurmat, cu o ambitie si o abilitate care o caracterizeaza, catre trepte tot mai inalte: "Capitan? Ce mare treaba! Capitanu-i o furnica!" Dorinta eroinei de a-si impulsiona omul iubit spre "inainte" capata forme emotionale vibrante, dezvaluindu-ne un caracter puternic: "Atunce cand buza Vidrei obrazu-ti parlit l-atinge, I Ochii mei in ochii-ti cata, mana mea pe mana-ti strange, I Sufletul meu desfasoara I Cate-o particica mereu I Ce pe furis se strecoara I Adanc in sufletul tau! I Vidra-i pentru tine-n lume I Ca izvoarele de munte I Ce fac Dunarea sa spumei Din paralele marunte"
Este gata sa-si urmeze Alesul nu numai cu gandul, ci si cu fapta.
In ochii hatmanului polon ea este "Acea femeie viteaza I Ce te-nsoteste-n razboaie, infrunta moartea, vegheaza I Pe campul de batalie, in rand cu ostasii mei, I Pe cari ades ii intrece? Minune intre femei" Insa personajul Vidrei este spectaculos si marcant, in economia dramei, nu prin actiuni exterioare, ci prin puternica traire interioara. Vibratia sa este remarcabila, si aproape fiecare replica a eroinei o dovedeste, sugerand forta-i de angajare intr-un tel care la inceput a fost numai al ei. Intensitatea trairilor si a dorintelor ei, a setei ei de marire, are in sine ceva machiavelic. Cand Razvan, refuzand sa ajute pe poloni in lupta impotriva moldovenilor, ii reproseaza acesteia insistenta, eroina isi dezvaluie abilitatea diplomatica: "Eu te las a cugeta I Ca lovind un domn netrebnic, vei scapa chiar tara ta"
Intuind de la inceput caracterul nelinear al unui om care "nu vroieste sa-si razbune decat numai prin iertare", Vidra il "programeaza" neincetat pe acesta pentru a intrece "trandavita boierime". Vocea, ca susurul de apa sau ca trasnetul, atitudinea, cand blanda, cand autoritara, cand biciuitoare, fapta (nu se sfieste ca, imbracata barbateste, sa intovaraseasca neincetat pe Razvan), puse toate in slujba setei dominatoare a maririi, fac din Vidra un personaj romantic care arde la temperatura inalta a visului sau: "Eu nu ma gandesc. Razvane, eu nu mai pot cugeta I Eu nu mai pricep nimica, decat inaltarea ta". Nici o treapta in aceasta ascensiune nu este prea inalta. Ambitia sa, mereu treaza, face treptat ca si Razvan, pornit acum in dramatica-i intrecere cu propriul destin, sa simta aerul tare al maririi. Criticul literar Eugen Lovinescu o definea "mulier impotens", iar Pom-piliu Contantinescu - o "femeie imperiala". Vidra isi urmeaza - tema este obsedanta in creatia hasdeiana - destinul.
Ajunsa cu propulsarea Alesului pana la treapta din urma a maririi, simte, cu intuitia-i feminina, ca dincolo de marire poate fi si prapastia. Iar Razvan nu este numai Alesul, acum este sotul si mai ales Tatal. La spusele noului domnitor:
"Esti doamna, Vidro!", replica ei cade, cutremuratoare:
"Sunt mama!".
Semnele premonitorii, momentele dramatice dinaintea urcarii pe tron a lui Razvan, ne dezvaluie o alta latura a Vidrei: zbuciumata, nesigura, chinuita, tematoare pentru soarta barbatului ei. Din fiinta "imperiala", Vidra devine o "mater dolorosa". ingenuncheata interior, la auzul tradarii noului domn, Vidra intampina cu demnitate lovitura destinului: "Iubite, nu sta pe ganduri Cand soarta te prigoneste I Fii mandru chiar in cadere!"
Dramaticul sfarsit nu ne da, asa cum s-ar crede - si cum s-a interpretat -, imaginea ciocoaicei, departata, impasibila, autoritara, gata sa reia lupta cu destinul cu ajutorul altui Ales. Ceilalti pot jeli si-a plange ("Voiputeti vorbi s-a plange! "), dar Vidrei izvorul de lacrimi i-a secat. Ea nu-si poate elibera geamatul interior, ramane impietrita, ca o statuie a durerii. Finalul ne dezvaluie o alta Vidra.
