Victor Kernbach ca si scriitor de science fiction referat





Inca spre sfarsitul anilor '50, literatura stiintifico-fantastica romaneasca trecea printr-un proces de primenire - deocamdata doar tematica, mai tarziu si stilistica, "tehnica", valorica. O premiera de rasunet a anilor '60 a fost, in acest context si "ipoteza paleoastronautica", dupa care Pamantul ar fi fost vizitat, intr-un trecut imemorial, de astronauti extraterestri - unii ostili, altii amicali - pastrati difuz in memoria popoarelor ca personaje de mit ori ca divinitati "pogorate din cer", paleoastronauti a caror iminenta intoarcere la bordul unor OZN-uri ar urma s-o asteptam si noi, contemporanii acestui sfarsit de secol, cu cuvenita evlavie.
Prima vestire la noi a noii invataturi a fost romanul Luntrea sublima (1961) de Victor Kernbach (1923-l995) - "evocare fantastica" a celebrelor cataclisme "nucleare" care ar fi scufundat candva Atlantida, iar apoi ar fi nimicit biblicele cetati Sodoma si Gomora, in urma descinderii pe Terra a unei expeditii martiene. Este o carte de fictiune, insa, intr-un Epilog in care cuvantul nu mai apartine naratorului ci nedisimulat autorului, ni se dezvaluie o confuzie estetica specifica momentului, cand autorii nostri de science-fiction inca nu gaseau ca este neaparat necesar sa se distanteze liminar si literar de motivul abordat prin interpunerea unui alter ego fictional - "naratorul", ci dimpotriva, isi implicau cu voluptate in discurs insasi persoana civila, "eul empiric".
Consecvent cu sine si cu aceasta optiune asumata, asa va proceda si Victor Kernbach, mai intai in romanul amintit (reeditat si in 1968), apoi in serialul de eseuri Orizontul vizitelor nepamantene, aparut pe parcursul aceluiasi an, 1968, in revista Viata studenteasca. Cea dintai sistematizare doctrinara a paleoastronauticii in tara noastra, acest serial publicistic va fi amplificat apoi la proportii de carte in Enigmele miturilor astrale (1970) si-i va aduce autorului o notorietate pe care precedentele sale 9 (noua!) volume (versuri, romane, reportaje, impresii de calatorie, critica), la care se mai adauga si numeroase traduceri, nu reusisera nici macar s-o anticipeze.
Reeditate la scurta vreme, in urma eclatantului succes de librarie al primei editii, intr-o versiune revazuta si adaugita (1973), tirajul (30.000 de exemplare) epuizandu-se, si de data aceasta, instantaneu - veritabil best seller deci -, Enigmele miturilor astrale il instaleaza cu brio pe Victor Kernbach in fruntea devotilor de la noi ai "doctrinei paleoastronautice", nefiind cu nimic mai prejos, sub acest aspect ca si sub altele, decat celebrele Amintiri despre viitor (Erinnerungen an die Zukunft, 1969) ale elvetianului Erich von Daniken, aparute in traducere romaneasca la scurta vreme dupa Enigmele autorului nostru (in acelasi an, 1970).
Amandoi nu obosesc sa-si impinga mereu in prim-plan ambitia de a "face stiinta", nu obosesc sa supraliciteze doctrinar, sa intepe polemic "stiinta traditionala", sa se ia in serios si sa pretinda a fi luati in serios ca "oameni de stiinta". Paradoxal, efectul global ce se cristalizeaza involuntar, "peste capul" autorilor, este insa tot unul literar, de ambiguu science-fiction non-fictiv, si sub acest aspect Victor Kernbach ii este chiar superior confratelui elvetian.
Pentru ca, din toata aceasta ametitoare si totalitara "ipoteza paleoastronautica" ce ambitioneaza nici mai mult, nici mai putin decat sa faca tabula rasa intreaga istorie de pana acum a omenirii, toate religiile pamantului si toate recordurile stiintifice si tehnice ale prezentului, pentru ca, "inghitindu-le" de-a valma, sa li se substituie in chip de suprema theogonie a secolului XX, din toata aceasta orgolioasa supra-istorie, supra-religie si supra-stiinta, nu ramane deocamdata decat povestea, e drept - o poveste frumoasa si fascinanta, pe care Victor Kernbach stie s-o spuna.
Or, acesta este esentialul.
Iar "deocamdata" nu inseamna aici altceva decat tocmai recunoasterea faptului ca autorul stie sa-si faca plauzibila si convingatoare fictiunea, pana la pragul tentatiei de-a o proiecta ca atare in spatiul realitatilor efective. Prag pe care, de altfel, nu putini dintre contemporanii si concetatenii nostri, pesemne cu nesatisfacute valente devotice - si, in fruntea lor, "magul" care le vesteste si le povesteste "minunea" - nu pregeta sa-l si treaca de-a binelea. Pentru Victor Kernbach, existenta extraterestrilor nu pare a fi doar o simpla "ipoteza de lucru" elaborata cerebral, cu doza de rezerva si scepticism implicata astfel. Simtim la el, fara exagerare, timbrul inconfundabil al unui credo autentic, implicarea totala si definitiva in viziunile pe care le creeaza si chiar, parca, disponibilitatea unui adevarat cult, a unei adoratii de natura aproape mistica pentru acesti himerici extraterestri. Chiar si atunci cand isi reprima entuziasmele, chiar daca se arata mereu atent la nuante si circumspect in formulari, chiar daca isi drapeaza fraza in "obiectivitate stiintifica" sau se auto-conzureaza cu humor - toate acestea nu fac decat sa masoare adancimea si ireversibilul convingerii enorme care le anima:

"Tot asa, mirarea noastra fata de faptul ca o civilizatie extraterestra ar putea evita contactul imediat cu omenirea, nu este nici ea justificata, de vreme ce chiar emisarii civilizatiei noastre cand vor vizita alta planeta, fie una cu civilizatie inferioara, fie una suspecta de neprietenie, se vor feri de contactele pripite sau le vor alege foarte scrupulos. Si, de altfel, nici nu avem dovada categorica a afirmatiei ca extraterestrii din zilele noastre nu ar fi aterizat pana acum in zonele pamantene care scapa vigilentei politienesti sau in zonele care mai sunt si azi pete geografice semialbe; deopotriva cu asta, nimeni nu poate afirma ca ei nu ar fi intrat in contact cu anumiti oameni de pe Pamant, alesi dupa alte criterii decat criteriile noastre politice sau sociologice. Dar si navigatia in jurul Pamantului fara nici un fel de incercare de contact isi ari' justificarea, daca luam in seama dorinta noastra expresa de a cuceri planetele din sistemul solar, care poate ca sunt ale altora. In acest sens, este foarte lucida si rationala parerea astrobiologului american Salisbury (Universitatea Colorado), care scria cu umor: «Pot sa-mi imaginez ce atitudine as avea eu fata de un aparat care ar ateriza de pe Marte in gradina mea si ar incepe sa insface cu niste "maini" mecanice, in calitate de probe, merii mei, pisica mea sau poate chiar pe mine insumi.»
Uneori s-au semnalat cazurile unor persoane care, cu cea mai imprudenta iresponsabilitate, zarind fenomenul ce se numeste curent farfurie zburatoare, au tras in el cu arme automate. Gestul este desigur stupid si nerecomandabil, chiar daca am reusi sa fim intr-atata de sceptici incat sa-l consideram neprimejdios.
Trebuie sa ne gandim ca reprezentantii unei civilizatii non-terestre nu sunt obligati sa doreasca a se adapta regimurilor vamale omenesti si protocolului diplomatic. Admitand ideea ca ei ia exista in momentul de fata pe planeta noastra, in atmosfera noastra sau macar pe asa-zisul satelit natural al planetei noastre, avem datoria sa intelegem ca nu noi suntem neaparat cei care putem decide stilul si dimensiunile contactului sau chiar, in genere, contactul insusi. In primul rand, nu stim ce urmaresc ei venind, cand presupunem ca au venit sau ca, teoretic, ar fi posibil sa vina. Iar in al doilea rand, insasi candoarea axiomelor noastre exobiologice poate ca i-ar face sa surada, daca au cumva simtul umorului si ne considera mai mult decat niste copii cosmici." // "Fiintele din obiectele zburatoare neidentificate, ca si predecesorii lor paleoastronauti, vin pe Pamant manate de interese din afara zonei noastre de intelegere. Noi nu le pricepem scopul, asa cum tribul ona din Tara de Foc n-a putut pricepe scopul calatoriei savantului naturalist Charles Darwin." // "Mitul mesianic poate sugera intoarcerea aceleiasi generatii si vehiculul descris de Iezechil poate fi acelasi care a fost fotografiat recent la Bogota. De altfel, Einstein a si spus in ultimii ani ai vietii, jumatate in gluma, jumatate in serios, raspunzand unei intrebari despre farfuriile zburatoare: «Farfuriile zburatoare exista si cei care le poseda sunt niste umani plecari de pe Pamant acum 20.000 de ani.»."//
"intoarcerea programata, potrivit unor deductii facute in ultimul timp pe temeiul unor mituri andirte, ar avea o data precisa: a doua jumatate a secolului nostru. // Am indrazni sa credem, in virtutea mersului lucrurilor, ca nu a mai ramas mult pana la lamurirea enigmei si ca, deopotriva, generatiile tinere si mijlocii de azi vor apuca nu numai aceasta lamurire publica dar si un anume gen de contact cu alta civilizatie cosmica."
(Victor Kernbach, Enigmele miturilor astrale, 1970)



Altoind pe astfel de impulsuri si abandonuri extatice ambitia de "a face stiinta", efectele rezultate involuntar nu puteau fi, evident, decat de-a dreptul savuroase. Hibrid dar extrem de vital, "scenariul paleoastronautic" va ajunge, dincolo de text, sa-si devore chiar autorul - "omul de stiinta" care l-a articulat perfect din membre disjuncte si l-a inzestrat cu un apetit omnivor pornit sa "inghita" si sa-si asimileze orice ii poate alimenta insatiabilul metabolism, adica practic orice.

"Astfel, e deosebit de interesanta notatia lui Lucian Blaga, in tripla lui calitate de filozof, poet si memorialist, despre un fenomen auzit odinioara (vara scetoasa a anului 1904, deci cu mai putin de patru ani inainte de explozia obiectului tungus), in satul transilvan Lancram: «intr-o noapte», scria Blaga, «tarziu dupa inalta ora, un taran sta cu carul sau pe camp. Era treaz, asa se povestea. Dintr-o data el vede o roata de foc, coborand din zare peste Muntii Apuseni. Roata se apropia repede, invartindu-se. Omul o privea innebunit. Cand fu langa el, roata de foc se prefacu in om. Si om cu om se privira. Lung, fara a-si spune un cuvant. Vedenia aceasta a dat mult de lucru talmacitorilor din sat si macina mintile.» (Hronicul si cantecul varstelor). De notat nu numai faptul ca Blaga isi amintise de fenomen in plin ciclu ufologic (cartea aparea in 1965), dar si acela al situatiei speciale a intalnirii dintre roata si taran, fara nici un adaos de fabulatie folclorica, insa cu sublinierea uluirii mute, ceea ce da mai multa autenticitate intamplarii, si desigur nu tine de vreo inventie literara a poetului, caci aici vorbise mai mult filozoful."

"De covarsitoare insemnatate este filmul in culori, realizat cu transfocatorul, la Cluj, de o echipa de cineasti romani /la 19 septembrie 1968 -n.n./. Ceea ce am dori sa remarcam aci este ca strania luminiscenta alba a obiectului corespunde uimitor atat descoperirii facute odinioara de profetul biblic Iezechil («un punct luminos ca electrul bagat in vapaie»), cat si comportarii legendare a Stelei Magilor; iar modalitatea de deplasare si stationare spatiala a acesteia concorda cu miscarile si cu oprirea obiectului necunoscut observat la Cluj."

Mai puternica decat autorul ei, care vroise s-o anexeze planului existentei "reale", cotidiene, - fictiunea, odata creata, il absoarbe ea pe autor, confiscandu-l si anexandu-si-l, restituindu-ni-l in ipostaza de personaj, "personaj-narator", pitoresc personaj de legenda ori de anecdota. Pentru ca, ajunge sa ne intrebam, cum grano salis, de unde detine acesta atatea informatii despre "ei", suspect de multe si de precise, inclusiv informatia ca "ei" "ar fi intrat in contact cu anumiti (subl.aut.) oameni de pe Pamant, alesi (subLmea) dupa alte criterii decat criteriile noastre politice sau sociologice"
Printre alte motive sf consacrate, Victor Kernbach mai abordase paleoastronautica si in cateva naratiuni din volumul Povestiri ciudate (1967), iar textele de referinta ale doctrinei le include in extenso printre cele din antologia comentata Miturile esentiale (1978), care ni-l prezinta de aceasta data intr-o mult mai plauzibila postura de "om de stiinta", preocupat si in continuare de cercetari de mitologie comparata si de istoria religiilor. Astfel, prin amploarea conceptiei, prin profunzimea viziunii si densitatea eruditiei, Dictionarul de mitologie generala (1983, reeditat in 1989) ramane oricand o sursa de informatie de prima mana, unde, printre altele, si paleoastronautica e privita echidistant, cu detasarea si obiectivitatea "omului de stiinta".
Alaturi de Mihu Dragomir, Victor Kernbach se mai numara si printre putinii autori romani de "versuri SF". Conditia estetica a unui prezumabil "lirism SF" este, prin natura lucrurilor, ingrata, nu aberanta insa, cum se mai sustine: chiar daca lirismul graviteaza prin insasi natura sa inspre frumos, al carui semnalment este "senzatia de pierdere", iar sf-ul "trage" mai mult inspre sublim, semnalat acesta prin "sense of wonder", o "cuadratura a cercului" nu este, in practica scrisului, exdusa, dupa cum insusi Victor Kernbach ajunge uneori (rareori) s-o dovedeasca: in duda unei inzestrari poetice altfel modeste, el are totusi rare momente de elevatie (ca sa nu zic chiar de gratie), materializate in texte dtabile pe care le putem gasi, de exemplu, in plachetele Freamat galactic (1966) si Tabla de oricalc (1971), mai ales in cea din urma. Iata, de aid, aceeasi devotiune quasi-mistica, de extatic si profetic credo paleoastronautic, turnata in tiparul formei fixe a sonetului:

Profetii - morti, istoria-i tacere.
Dar cine sunt acesti fugari din vremuri?
Statui si oase, mituri si totemuri
de la iradiatii la hangere.
Ei nu sunt nimeni Gloata, de ce tremuri
cand intrebarea intrebare cere
si mintea-i osandita s-o digere
smulgandu-se din crasme si haremuri?
Tu erai vidra, cartita, erete,
te furisai ca-n cuhnii o libarca:
Ei se zdrobeau de doruri de planete,
ei strabateau diluviul in arca.
Azi tot ei trec lucind cu stele-n plete si-asupra ta zenitul si-l descarca.
(Sonetul starilor paralele)

Ori acest ipotetic fior cosmic si metafizic al omului in postura de navigator spatial:

Misterele pamantului, mistere
Un vant istoric le strabate flasc
prin cromozomi, prin piatra, prin durere,
prin semnul Ka din care ma tot nasc.
Mistere ale cerului, mistere,
sfere turtite, cercul alungit
de zbor prea mult probabil tot durere
de care inca nimeni n-a fugit.
Vai, galaxii sau fusuri si sfarleze,
mistere scurse-n pierderi de viteze:
luminile sunt rosii, se curbeaza,
precesia nu e decat sfarleaza
- si unele pe altele se-mping.

Misterele de lume si nelume:
unul de altul parca fug anume
- cand le admir, pesemne ca se sting.
(Mistere)



Ca autor de science-fiction, Victor Kernbach a mai publicat si doua mini-romane, Umbra timpului (1966) si Vacantele secrete (1987), acesta din urma insotit, in volumul omonim, subintitulat "Pseudobasme", de doua "proze scurte": Paradoxul dublurii si Cea mai buna dintre lumile imposibile. Tematica si problematica timpului par a-l atrage acum cu prioritate, mai ales "paradoxurile timpului", desi acestea nu lipseau nici din Enigmele miturilor astrale, unde, bineinteles, totul aparea transpus "in cheie" paleoastronautica:

"Paradoxul timpului, cu erectele lui asupra calatorilor care se deplaseaza cu viteze apropiate de viteza luminii, este reflectat in asa-zisele basme fantastice, la mai roate popoarele lumii. Fat-Frumos din basmul romanesc Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, intors acasa tot tanar, nu mai gaseste decat ruine si paragina, pretutindeni raspunzandu-i-se invariabil cu privire la trecut: oamenii «ii raspunsera ca bunii lor auzisera de la strabunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri». Fat-Frumos se mira: «Cum se poate una ca asta? Mai alaltaieri am trecut pe-aici!» Dar el nu tinuse seama de sfatul zanelor care zisesera la despartire: «Parintii tai nu mai traiesc de sute de ani si chiar tu, ducandu-le, ne temem ca nu te vei mai intoarce.» Sa ne reamintim ca eroul se folosise in calatorie de un cal ce manca jaratic si caruia, inainte de zborul propriu-zis, ii facuse proba. // Concordanta izbitoare intre ideea moderna a consecintelor contractiei spatiului-timp si frecventa bogata a amintirii unor asemenea calatorii, inregistrate de mituri, ce nu intra in posibilitatile fantasticului folcloric si nici in intuitia preotilor din epocile vechi, este unul dintre argumentele care vor sa demonstreze un raport de informatie, in trecutul indepartat, intre omenire si o civilizatie extraterestra foarte evoluata. Cum s-a perpetuat raportul intre timpul subiectiv si timpul obiectiv? Ar ramane doua canale: memoria mitologica si memoria inerta. E greu de precizat, cu mijloacele actuale, care din cele doua transmite ideea calatorului paradoxal, neincercata de oameni inca pana in prezent si explicabila azi, deocamdata, aproape numai teoretic. E necesar sa repetam ideea si printr-un nou calcul: in timpul unei calatorii spatiale cu acceleratia permanenta de 1 g pana la nebuloasa Orion si inapoi, echipajul navei ar imbatrani doar cu 30 de ani, in timp ce pe Pamant ar trece milenii. Fireste, diferentele depind de acceleratie, ca si de lungimea rutei."



Vacantele secrete (1987) este un mini-roman (142 pagini) dedicat in intregime de Victor Kernbach calatoriei in timp, in trecut: "sport" pe care principalul personaj, Bob, il practica insa in scopuri mai mult turistice, spre a se delecta, vag apatic, cu pitorescul unor locuri exotice si-al unor epoci de mult apuse ("culoarea locala" temporala), precum si spre a-si oferi tentante escapade in timp, apetisante "vacante secrete" de luni si ani de zile consumate inobservabil "in timp real", pe parcursul catorva scurte momente de absenta mentala subita, sustrase evazionist, "escapist", plictisului unor interminabile sedinte la care participa din obligatie de serviciu (e "specialist in arhivistica medievala" intr-un institut de cercetare academica). Versat, asadar, in istorie si-n ascunzisurile ei, ispita cronoplastiei, a "corectarii istoriei", ii este totusi completamente straina personajului, simplu spectator, nu actor implicat in actiune, a carui deviza pare a fi "guarda e passa" (dar in sens turistic, cum spuneam, nu aristocratic); neimplicarea si non-interventia par a-i fi prestabilite temperamental, dar aceasta linie de conduita are, tangential, si motivatii de principiu, logic argumentate: la ce bun sa te ostenesti cu zadarnice interventii asupra timpului, din moment ce acesta oricum este de neschimbat, de nestramutat din albia sa, in virtutea unui atribut multidimensional, invocat de multi autori de science-fiction; dar nu pe acestia, ci tocmai pe cei cu optiuni opuse, cronoplastice si ucronice, ii tinteste Victor Kembach, intr-unui din rarele-i accese polemice:

"Mai pot sa-ti spun" - ii explica protagonistului un alt personaj, un "temporal" aflat in misiune in Antichitate, in Alexandria Egiptului - "ca literatura din timpul tau a batut moneda, cum spuneti voi, cu asa-zisa interdictie a cronoplastiei, deci cu niste baliverne de literati care habar n-au ce este timpul. Sa retii atat: modificarile temporale din trecut - sau, cum se scrie patetic la voi, "corectarea istoriei" - nu deranjeaza cu nimic viitorul, fiindca timpul nu este unul singur, exista nenumarate timpuri paralele intr-un context paradoxal. La ora aceea, cand amicul tau Cras isi inchipuia cu naivitate ca avea sa faca o cronoplastie grozava, tu erai un martor nepoftit, de aceea te-a expediat de acolo (din Siracuza tiranului Hieron, 478-466 i.Chr. -n.n.). Eu acum ma aflu in varianta voastra temporala din epoca alexandrina, el vrea sa actioneze asupra viitorului acestei variante, nu stiu deci daca va izbuti sau nu va izbuti, nici nu ma intereseaza. Dar am nevoie sa incerc sa te mut pe tine in alta varianta, nu chiar acum, deocamdata fa-ti vacantele tale, distreaza-te pe contul timpului reversibil; esti insa un subiect ductil si prin asta foarte apt pentru experientele noastre, iar daca reusesc cu tine, inseamna ca o mare descoperire s-a confirmat pentru toate campurile paralele ale timpului.
- Ale timpului variabil si reversibil? am zis eu.
- Nu fa pe desteptul! m-a repezit tipul. Hai la Heron."



Urmeaza o vizita plina de pitoresc la "Theatrum Machinarum", atelierul-laborator-muzeu al matematicianului si inventatorului grec Heron din Alexandria, care a trait in secolul imediat anterior lui Christos (a nu se confunda cu Hieron, tiranul din Siracuza). Dar noi, cu regret, nu mai putem ramane sa vedem nici "fantana lui Heron", nici "eolipul", nici "odometrui", nici "sifonul", nici "statuile vorbitoare", nici alte uluitoare aparate, instalatii si dispozitive actionate cu apa sau cu abur nici macar celebra Biblioteca din Alexandria, deschisa cu orar normal pentru public Chiar daca timpul este multidimensional, ergo inalterabil, invulnerabil. "Varianta zero!" - vorba personajului lui Victor Kembach.
Si totusi, sa zicem si noi, aceasta "rezilienta a timpului" nu constituie o garantie absolut sigura: altfel n-ar fi aparut, numai asa, de florile marului, acea "asa-zisa interdictie a cronoplastiei" pe care, in 1987, Victor Kernbach o considera doar o simpla "baliverna de literati, care habar n-au ce este timpul"; interdictia cronoplastiei, in science-fiction, nu este "asa-zisa", ci absoluta, este insasi temelia "doctrinara" a conventiei fictionale (si totodata a nucleului conflictual, a pretextului epic) pe care se edifica numeroase scrieri "clasice" ale genului, ba chiar denumirea insasi a sub-genului, pe care - surpriza! - nu altul decat autorul nostru l-a "botezat". Etimologic, cronoplastia descinde, cum lesne se poate constata, din patrimoniul lexical elin, ajuns, ca si cel latin, bun comun, "cosmopolit", din care toate limbile moderne se servesc liber, ad libitum. "Protocronismul" este, si acesta, un astfel de caz, o astfel de formatiune lexicala, asa ca pregatiti-va pentru surpriza anuntata: daca "ucronia" a descins din greceste mai intai pe solul limbii franceze, "cronoplastia", dupa toate probele existente, pare a fi o formatiune lexicala ticluita la noi, "pe teren" romanesc! intrucat n-am gasit contra-probe care s-o infirme, numi ramane decat sa dau crezare (si o fac cu placere) revendicarii de paternitate ridicate de Victor Kernbach in memoriile sale, aparute postum (voi. Penumbra dedicatiilor, 1997):

"In aria fantasticului, asa cum stiu cititorii mei fideli, m-a atras mai mult ucronia decat utopia, m-au facut sa cad pe ganduri efectele elasticitatii timpului, ca si speranta de a scapa de teroarea istoriei (cum a numit-o Mircea Eliade), macar prin virtualitatea retrocorectarii marilor erori prin ceea ce am numit cronoplastie" (vol.cit., p.347).


Din pacate, Victor Kernbach nu e "more specific", nu spune mai precis unde si cand a savarsit acest memorabil botez, si tot din pacate nici exegetul lui aici de fata n-a fost vrednic a-i da bibliografic de urma, asa incat, din fericire de aceasta data, ramane front de lucru deschis si pentru exegetii viitorului (daca nu intervine si aici vreun pardalnic de "paradox al timpului").
N-am intalnit termenul "chronoplasty'V'chronoplastia" nici in sursele anglofone de specialitate (cel putin in cele care mi-au fost mie accesibile): acestea prefera sa vorbeasca perifrastic despre "alterarea fluxului temporal", despre "interventii neautorizate in continuum", despre "schimbari de realitate" sau "schimbari deliberate operate de calatori in timp" s.a.m.d., in loc de cronoplastie. Exegeza francofona, la randul ei, vorbeste despre "le temps manipule" (Jacques van Herp), sau despre "ajustements du temps" (Jacques Sadoul: "Parfois, ceux-ci /Ies technocrates/ sont amenes a modifier la realite temporelle par des ajustements qui permettent d'eviter des conflits, des guerres, des decouvertes trop dangereuses pour i'homme."). Tot surse franceze au acreditat, se pare, si "chirurgia temporala" ("la chirurgie temporelle") ca echivalent perifrastic pentru o posibila "chronoplastie", solutie pentru care opteaza, la noi, si Florin Manolescu, in "clasica" sa sinteza Literatura S.F. (1980). In ce ma priveste, prefer cronoplastia pentru laconismul si maniabilitatea cuvantului, calitati de care perifrazele dispun in mai mica masura; dar, nu mai putin, si pentru "plasticitatea" in sine a "cronoplastiei" si, in definitiv, pentru "cosmopolitismul" ei semantic, pentru inteligibilitatea internationala a acestei formatiuni lexicale alcatuite din radacini grecesti, arhicunoscute, dar in virtutea une autohtone "francize" lingvistice, contractate pe teren romanesc de Victor Kernbach, caruia astfel ii revin prioritatea si paternitatea, "nedeochiate" protocronic, Doamne fereste

Dar cel mai mult l-a atras pe Victor Kernbach "paradoxul dublurii", si nu numai in povestirea pe care chiar a si intitulat-o astfel, literal (Paradoxul dublurii, 1987).
Se poate disocia procedural (metodologic si genologic) intre "incarcatura" extrinseca (morala, psihologica, filosofica etc), adusa cu sine, la confluenta cu "marea literatura" (romantica, fantastica, psihologica etc), de acele "sedimente", cat se poate de legitime, atractive si chiar prestigioase, antrenate aluvionar de milenara "tema a dublului", si substanta intrinsec paradoxala a "paradoxului dublurii" ca paradox al timpului, formulat si formidabil numai in science-fiction: substanta, poate, uneori, mai "subtire", mai nesubstantiala si inconsistenta decat vechile si ilustrele sedimente aluvionare ale "dublului" din mainstream, dar fiind altceva decat acestea. Si numai asa, fiind funciarmente altceva, paradoxalitatea intrinseca a timpului, asa cum apare ea in "paradoxul dublurii", se constituie ca fiind contributia inedita si specifica a literaturii sf la istoria glorioasa a mult-solicitatului motiv literar, valoare adaugata cu acoperire in moneda proprie, platita in valuta forte care se numeste "sense of wonder".
Vizualizarea furtiva si fugitiva a propriei dubluri, fiind o consecinta si un simptom al aprehensiunii atavice transmise ereditar, prin motivul "dublului", de la acesti ancestori mai ilustri, este totodata si un indiciu asupra locului pe care motivul si l-a gasit in sdence-fcition si-a felului in care s-a aclimatizat aici. Faptul ca titularul identitatii recurge intotdeauna la incognito atunci cand se prezinta in fata propriei dubluri (cum se intampla si la Victor Kernbach, dar situatia e quasi-generala) ramane el insusi un simptom, o dovada ca spaima atavica de "dublu" persista latent, chiar si dupa ce-a trecut, dupa ce i s-a gasit antidot: o recidiva ramane oricand posibila, de unde precautia acestui incognito. Ca masura preventiva, Gerard Klein, in Seniorii razboiului (Les seigneurs de la guerre, 1971), instituie expres si imperativ "legea informatiei neregresive", lege care confirma acelasi incognito al titularului fata de dublura, chiar daca-l suspenda in sens invers (din aceasta "lege" nu decurge si obligativitatea unui incognito al dublurii fata de titular). Oricum, acest incognito preventiv, aceasta "fereala" a calatorului in timp de-a se divulga in fata propriei dubluri, se inscrie printre acele "sechele" si "vindecari cu deformatii" pe care le lasa in urma paradoxul dublurii chiar si dupa ce i s-a gasit remediu, dupa ce, formal, a fost dizolvat, neutralizat, "redus" rational.


La aceasta cicatrizare, la aceasta (numai partiala) imunizare, vine sa ajute si o alta circumstanta favorizanta, care, de aceasta data, ataca si cauzele, nu suprima doar efectele, asa cum face "tratamentul simptomatic" al dizolvarii paradoxului prin solutii fictionale ad hoc. Definitoriu pentru "paradoxul dublurii", raportat la alte paradoxuri ale timpului din science-fiction, este ca, de cele mai multe ori, "bucla in timp" ramane pur fizica, vizuala, nu se continua cauzal, se suspenda chiar in momentul in care se inchide prin contact vizual, imediat intrerupt. Personajul dedublat nu simte nici impulsul sa-si suprime propria dublura (ar fi un deranj si un ocol inutil, cum constata Victor Kernbach), dar nu prea e dispus nici la solicitudine, la auto
Preluand motivul, literatura sf il remodeleaza totodata, il prelucreaza si-l re-elaboreaza, implicit, in propriul spirit si in acord cu propriul specific: "dublul" este asadar asezat, in science-fiction, pe alte baze, "stiintifice", gratie disponibilitatilor fictionale deschise de "calatoria in timp" si de posibilitatea, chiar de probabilitatea, intalnirii personajului cu el insusi, asa cum a aratat (mai tanar, in trecut) sau cum va arata (mai batran, in viitor) la un alt moment al vietii sale.
Si aici ne intampina, concrescente si chiar impresionante psihologic si afectiv la lectura, acele tulburi aluviuni, acele obscure aderente, acele terifiante si amenintatoare si rau-prevestitoare rezonante ale aparitiei "dublului" in vechea si marea literatura anterioara sf-ului: exista, in prezumtiva intalnire si privire ochi-in-ochi a cuiva cu sine insusi, un frison consubstantial al identitatii, un implicit potential de tensiune psihica, de "fiori" si de "thrill", pe care l-a explorat literatura, "marea literatura", si inainte de science-fiction; de data aceasta, insa, avem in plus, intru facilitarea si amplificarea fictionalei "suspendari de moment a neincrederii", aceeasi generica garantie prezumata peste tot in science-fiction, acelasi suport sau pretext "stiintific" menit a constitui aici atu-ul forte si resursa suplimentara, legitima. Chiar daca, pana la o improbabila proba contrarie, "stiinta din stiintifictiune" ramane, si in acest caz, al cronomotiei, al "calatoriei in timp", doar o "stiinta imaginara" sau o "pseudo-stiinta"; dar, din moment ce am acceptat in prealabil, liminar si preliminar, printre clauzele conventiei de lectura, posibilitatea de principiu a deplasarii in timp si "acoperirea" ei fie si in dubioasa moneda a "stiintei imaginare", nu mai avem apoi dreptul sa facem sicane "realiste", nici nu ne mai sta capul la asa ceva, de fapt, nu mai stam sa chestionam "la bani marunti" sau "la bani falsi" tot ce decurge din contractul semnat: odata brevetata si pornita sa mearga, "masina timpului" functioneaza perfect, merge de zbarnaie, prinde viteza si inertie de miscare, circuland in mod curent, si de la o vreme chiar banal, "in susul" si "in josul" timpului.
Acolo, insa, ne asteapta, enigmatica si echivoca, rau-prevestitoare daca nu chiar amenintatoare sau fatis ostila, malefica, o fatidica "piaza rea": propria noastra dublura, propria noastra prezenta fizica, alti cdter ego ai propriei noastre identitati, intrupati in propriul nostru trup si purtand pe umeri propriul nostru cap; iar prima reactie (oare de ce?) este de-a le intoarce imediat spatele, de-a ne intoarce scurt pe calcaie si-a o rupe la fuga: o reactie de oroare si spaima ca in fata unui tabu pe pragul de-a fi caleai Dar, daca ne pastram firea si ne luam inima-n dinti, constatam (fara ca, totusi, asta sa rezolve fondul problemei, fara ca sa dezlege definitiv tensiunea) ca de fapt ne-am speriat degeaba: tabu-ul anuntat si postulat nu poate fi si demonstrat, este practic indemonstrabil logic si stiintific, rational, adica tocmai in regimul definitoriu pentru science-fiction: nimic malign, nimic malefic, nimic devastator nu se intampla atunci cand, cu frica-n oase, ma intalnesc fata-n fata cu mine insumi in timp si ma privesc ochi in ochi pe mine insumi: decat poate un uzual si inofensiv "efect de insolitare", esteticeste chiar profitabil, omniprezent oriunde e mimesis, imitare, reflexie in oglinda, deci si reduplicare de sine, ca atunci cand mi-am auzit prima data, "straina", inregistrata "din exterior", pe banda magnetica, propria voce pe care mi o stiam cum suna, familiar pana la ignorare, doar "din interior"; nimic nu se intampla, decat poate un banal conflict, o altercatie insotita eventual si de violenta: cel mult ma poate ucide "el" pe "mine" sau "eu" pe "el", adica o la fel de banala sinucidere, inutil alambicata si amanata, pe deasupra:

"Nu rezolv nimic" - isi spune, pe drept cuvant, calatorul temporal din povestirea lui Victor Kernbach Paradoxul dublurii - "fiindca, daca vreau sa ma sinucid eu cel care sunt, n-are rost sa incep cu mine cel care am fost: puteam s-o fac fara sa ma mai stramut in timp, si poate ca, omorandu-l pe baiatul asta care sunt eu, adica si eu, dar care este si altcineva, fiindca eu stau de partea asta a mesei si el de cealalta, as face crima si s-ar putea ca tocmai eu sa nu dispar si sa dispara numai el, adica trecutul meu, dar atunci cum as mai fi om, fiind o fiinta fara trecut?"



Care sa fie, insa, acea obscura amenintare pe care-o aduce implicit cu sine aparitia dublurii, din moment ce starneste atata groaza, din moment ce-l face sa tremure chiar si pe-un brav si mult incercat stiintifictor cum este Victor Kernbach? Asta n-o vom afla nici de la el, nici de la alti "monstri", mai "sacri" decat el - un Isaac Asimov, un Poul Anderson, un Gerard Klein - care-au abordat si ei "paradoxul dublurii". In schimb, natura eminamente paradoxala a virtualului fenomen, singura care poate fi pragmatic si juridic "probata", apare inca o data si aici: daca Dreg, personajul lui Victor Kernbach, l-ar ucide pe baiatul care sta de cealalta parte a mesei, ar putea sa dispara el insusi sau ar putea sa dispara numai baiatul, dar rezultatul ar fi acelasi, auto-anihilarea, fie in virtutea principiului logic, cauzal, fie in virtutea principiului antropic al timpului ("cum as mai fi eu om, fiind o fiinta fara trecut?"); dar "paradoxul dublurii" de obicei nu inchide efectiv "bucla cauzala", precum "paradoxul bunicului" sau "paradoxul tatalui", se abtine in ultimul moment de la gestul ireversibil, dupa ce mai intai ne adusese in pragul lui, dupa ce nu mai lasase de facut decat o simpla formalitate; pe care n-o face, dar ne demonstreaza ca putea lesne s-o faca: o cochetarie si o ambitie (auctoriale) in plus, rezultatul fiind, oricum, acelasi.
Asadar, in 1987, in povestirea Paradoxul dublurii, Victor Kernbach nu pare a (mai) fi incercat de asemenea inhibitii si spaime atavice: temponautul sau sta la masa si vorbeste pe indelete cu un baiat de zece ani care nu este altul decat el insusi cu ani si decenii in urma, il priveste fara sa tremure drept in ochi, ba chiar ii mai trece prin minte si ipoteza de a-l ucide cu sange rece. Ca intotdeauna, insa, aparentele inseala: pentru a ajunge la acest calm supraomenesc, scriitorului i-a trebuit o viata de om, chiar daca nu intreaga: nu avem dovezi, probe scrise, decat pentru 17 ani din aceasta viata, atatia cati se interpun intre povestirile Masina timpului (1970) si Paradoxul dublurii (1987); si nici asa, dupa ce in fine isi ia inirna-n dinti ca sa-si priveasca-n ochi propria dublura, urmele vechii spaime paralizante n-au trecut de tot: Mashm Timpului (1970), n-avea sa fie inclusa in nici un volum al autorului, iar Paradoxul dublurii (1973) si-a gasit loc abia in volumul din 1987, Vacantele secrete.
Pentru ca, literalmente, despre o paralizie este vorba in Masina Timpului (1970), povestire nereluata ulterior, cum spuneam, in vreun volum si ramasa numai in paginile de revista unde-a aparut (Viata Romaneasca, nt2/1970). Exista si o valenta literara "romaneasca" in aceasta povestire, exista aderente cu "marea" literatura romana, mainstream, si pe aceasta latura, in aceasta cheie "majora", lectura poate retine prioritar excelente inflexiuni lirice, pagini de atmosfera bucuresteana "de altadata", "eliadesca" s-ar zice: decis a se sinucide din lehamite de viata, un bucurestean (nenominalizat) pleaca de-acasa ca sa ajunga la mare, sa se inneoe, sa nu lase urme, dar in drum spre Gara de Nord un scurt cutremur ii deschide sub picioare o hruba in care, surpriza, da peste o "masina a timpului" ce-l duce inapoi la inceputul veacului, pe vremea copilariei lui. La o lectura in cheie "minora", in contextul literaturii sf, sar in ochi, mai intai, termenii rationali, logici, in care autorul pune problema dublurii in timp, inainte de-a o pune in termeni afectivi, emotionali: nici Victor Kernbach nu rezista ispitei si nu-si poate refuza placerea unor consideratiuni doctrinare asupra calatoriei in timp si, in acest cadru, asupra paradoxului dublurii; pretextul, in definitiv la fel de bun ca oricare altul, ca orice excurs de "stiinta imaginara", este un "registru cartonat" descoperit la bordul "masinii timpului" si cuprinzand, pe langa instructiuni practice de utilizare a acesteia, si o seama de principii "teoretice" ale calatoriei in timp, din care naratorul/autorul citeaza cu delicii in extenso:

"Citi: «Existenta noastra in dimensiunea a patra se poate desfasura in mai multe variante concomitente. Subiectul a1 nu cunoaste existenta subiectului a2, a subiectului a3 s.a.m.d. si nici invers, decat in rara interferenta de variante //, cu probabilitatea 1/1027, cand sunt indeplinite conditiile de suprapunere a destinului obiectelor care depind de subiect. Dar un subiect din oricare varianta poate, in anumite conditii //, sa constate senzorial si sa influenteze un obiect din doua variante, uneori chiar din trei, aduse concomitent in planul subiectului unei singure variante»
ii placea grozav, uitase chiar sa mai fumeze, si citea fericit. Lucrurile acestea gaseau ecou in mintea lui care frecventase asemenea arii, fie si numai morganatic. Nu se mai putea indoi acum de realitatea imprejurarii, intrucat citea la lumina becurilor acelei mari instalatii, acolo unde se afla ea, sub o strada de cartier uitat. Mai citi: «In conditii speciale se permite intalnirea, numai in doua variante suprapuse, a unui subiect cu el insusi. Dar se interzice cu desavarsire orice influenta a carei exercitare ar putea duce la o cat de neinsemnata cronoplastie. S-a constatat, prin intregul ciclu necesar de verificari, ca intercalarea subiectului a1 in varianta a2 s.a.m.d. poate schimba numai situatia subiectului din varianta unde s-a intervenit, toate obiectele ramanand insa in stare neschimbata. De exemplu, subiectul a1, care in varianta sa a1 construieste o cladire sau confectioneaza un aparat sau are un conflict tragic cu subiectul a2, deci cu sine insusi din alta varianta (alta varsta, plus sau minus), si se anihileaza, el dispare din ambele variante, dar atat subiectii a din variantele celelalte, unde inca nu a avut loc paradoxul dublurii, cat si obiectele de raport din toate variantele previzibile (deci si a', a2), raman mai departe in existenta lor concreta; asadar, disparitia subiectului producator intr-o varianta temporala anterioara producerii unor obiecte de catre el nu determina si disparitia obiectelor produse, daca ele exista in varianta lor. Nu se stie inca precis daca totusi situatia, verificata total in cazul obiectelor neinsufletite (tablouri, compozitii muzicale, carti, marfuri de uz curent, constructii etc.), se aplica si obiectelor insufletite (copiii produsi de un subiect care apoi se deplaseaza in alta varianta temporala si se anihileaza acolo); operatiunea K va stabili acest lucru pana cel mai tarziu in anul 19»."

In ciuda acestor linistitoare abstractiuni aseptice, atunci cand se vede pus in situatia concreta de-a da iminent ochii cu tatal sau care l-a "produs", apoi poate si cu sine insusi in postura de "subiect a2", simtitorul Mitica temponaut simte ca-l seaca "o slabiciune in tot trupul", ma-ntelegi, inclusiv, de buna seama, si "la lingurica"; glumesc, dar adevarul e ca povestirea lui Victor Kembach impresioneaza si se tine minte tocmai prin acest freamat anxios, obsesional, paralizant in final, prin acuitatea afectiva a spaimei atavice de-a da ochii cu propria dublura, ba chiar si numai cu propriul genitor, pe care improvizatul temponaut bucurestean abia daca-si mai face curaj sa-l sune la telefon (exista deja telefon la Bucuresti in acel timp, altfel neprecizat):

"Merse destul de putin, nu vazu linia de tramvai cunoscuta, crezu ca s-a ratacit, totusi recunoscu niste strazi si abia spre centrul orasului pricepu adevarul, pentru ca unele cladiri mari pe care le stia foarte bine inca nu existau. isi aminti ca posta centrala era veche de aproape trei sferturi de secol, asa ca se duse acolo, recunoscand si o frumoasa biserica si o berarie, care erau la locurile lor, aratand doar mai proaspete. Cu emotie urca treptele postei, se duse spre cabinele telefoanelor automate si nu le gasi, descoperi doar cateva aparate vechi, cu manivela, prezidate de o doamna cu coc si guleras alb. Se temu subit de contrastul modei, desi hainele sale erau botite si pline de praf, asa ca taietura se estompa destul; descoperi insa, vazand doi barbati care stateau la ghiseul de «Depese», ca hainele lor si hainele lui erau croite cam la fel: lipsa de fantezie a modei ii sustinea bine incognito-ul, de care de altfel acum nici nu-i mai prea pasa.
Isi aduse aminte insa de bani si incepu sa mediteze cum va putea sa iasa din impas, alegand intre cersit si furt, caci daca in varianta vietii sale firesti lasitatea l-ar fi impiedicat sa se abata de la norme, dincoace incepea sa-i fie totuna, fiindca dincoace nu-l cunostea nimeni si nici el insusi nu apucase sa se cunoasca pe sine. Dar tot atunci ii reveni mai intens nevoia fiziologica amanata, si din asta intelese repede ca retrodeplasarea prin timpul variantei obiective nu era pentru el catusi de putin o traire inversa si a propriei vieti, trupul sau ramanand cel_de la plecare. Cauta infrigurat closetul unde il stia: era tot acolo, insa altfel. II folosi, cu nostalgia pe care-o au oamenii la orice intrebuintare a obiectelor trecutului. Tot acolo zari, pe cimentul murdar, cativa gologani pierduti de cineva, cum se intampla uneori in astfel de locuri. Se apleca fara dezgust si ii culese, ba ii si privi, examinandu-le efigia, pe care nu tinea minte s-o mai fi vazut, sau o uitase. Zambi. inlesnit astfel pe neasteptate m interesul sau pentru telefon, inca surazand in sine ca isi adusese reziduurile arderii sale din viitor sa le lepede in trecut, si ca destinul i le mai si platise, se duse cu pasi siguri spre doamna cu coc din fundul holului ii ceru doamnei cu coc legatura cu telefonul parintilor sai. Plati dupa tariful afisat si se amuza ca-i mai raman probabil niste bani si de tigari. invarti manivela si duse receptorul la ureche. Cand auzi glasul de mult uitat al tatalui sau simti o slabiciune in tot trupul si un imens vuiet in tample, care crestea. - Alo! zise aproape ingaimand silaba si simtindu-se buimac"



Punctele de suspensie suspenda si povestirea, si-o lasa asa, suspendata "in coada de peste", in "final deschis": nu mai aflam daca bruma de curaj pe care si-o adunase ii mai ajunge personajului sa continue convorbirea, sau acesta inchide reflex telefonul, sleit de acea "slabiciune in tot trupul" pe care i-o da simpla iminenta a intalnirii cu propriul trecut si cu propria dublura.
Masina Timpului (1970) surprinde fobia "dublurii" inca la paroxismul ei, sindromul e inca in faza acuta; in Paradoxul dublurii (1973,1987) acest stadiu virulent al bolii a fost depasit simptomele s-au atenuat, nu insa pana la totala disparitie, nu fara a lasa sechele si "vindecari cu deformatii". Oricum, spaima atavica de-a da ochii cu propria dublura pare a fi disparut si remediul la ea, "secretul vindecarii", e simplu: nu altfel decat prin infuzarea unei minime doze de "sense of wonder" in locul acelei lirice "senzatii de pierdere" a "Bucurestilor de altadata" care facea farmecul, dar si balastul nespecific al "baii de trecut" din Masina Timpului: ceea ce Victor Kembach obtine, simplu si eficient, prin modificarea "granulatiei" in figurarea nctionala a timpului, prin trecerea de la o "granulatie marunta" a timpului (ani, decenii), la o "granulatie mare" (secole, milenii, "eoni"). In conformitate cu aceasta noua scala a timpului (sau in acord cu aceasta noua reprezentare a timpului, vazut "la scara mare"), personajele apar proiectate pe un fundal atemporal, impinse intr-un trecut imemorial, in "timpul fara varsta" al mitului, al unei nebuloase mitologii celtice: sa nu uitam ca Victor Kembach era un specialist al domeniului, autor, in 1983, al unui erudit si profesionist Dictionar de mitologie generala, in care avem surpriza sa regasim principalele personaje din Paradoxul dublurii (1987) figurand cu docte articole:

"Dreg. Zeu celt demonic (poate dragon), simbolizat de sarpe si purtator al ideii de rau. E posibil sa fi fost odinioara divinitatea celtica principala, intrucat sarpele e adesea prezent pe piatra altarelor druidice, pe monumentele funerare, pe dolmeni, iar aleile de menhiri au uneori forma de sarpe. Druizii cresteau de obicei serpi in preajma locurilor de cult. Poate ca naparlirea si regenerarea anuala a pieii sarpelui se asocia cu ideea de regenerare perpetua sau nemurire."

(Tot un sarpe este - sa continuam "asocierea" sau contaminarea simbolica -si cel numit Uroboros, sarpele care-si musca propria coada si la care "bucla cauzala" subiacenta in aproape toate paradoxurile timpului din science-fiction se poate raporta, predestinat s-ar zice, ca la o efigie sau ca la un arhetip, asa cum fac, literal, in text, un Rcbert A.Heinlein sau un Poul Anderson.)

"Coridwen (Zana alba). Zeita celta, detinatoare a stiintei integrale, ascunse in noaptea eterna //, Coridwen e uneori identificata cu Demeter, Athena sau Persephone."

Si e de toata savoarea "aclimatizarea" acestor imemoriale si exotice zeitati celtice intr-un peisaj autohton, intr-un decor de "la belk epoque" din aceeasi paleta cu cel din Masina Timpului: in acest bucolic si semi-patriarhal "targ de provincie" romanesc, zeita celta Coridwen (devenita, de circumstanta, "doamna Coridvena", ba chiar "tanti Coridvena") il trimite pe Dreg la confruntare cu propria-i dublura in timp, pentru a implini o "incercare" initiatica, o proba ritualica, pentru a "se cerne prin sitele timpului":

" - Dragul meu Dreg, tu care nu stii de ce te cheama asa, acum pleci si te insotesc o parte din drum, si n-ai sa ma poti intreba nimic in cursul miscarii, ai putea numai dupa aceea, insa dupa aceea nu voi mai fi cu tine. Asculta-ma bine acum, cat mai poti sa nu gresesti: tot ce stiai ca ai vrea si nu e cu putinta, acum se poate. Nu e vorba atat de fiul tau, cat de tine: tu te intorci in trecutul tau. Trebuie sa fii atent la succesiunea inversa a varstelor tale pe langa care vei trece, ca sa stii unde sa te opresti. E destul sa te gandesti acum unde vrei sa ajungi, dar sa nu te gandesti in clipa aceea la nimic altceva. Spune-mi, mai zise ea aplecandu-se si mai mult spre el, n-ai sa te inspaimanti cand ai sa te intalnesti fizic cu tine insuti, cel care ai fost?
Fascinat de fata Coridvenei, el era gata sa uite sa-i raspunda la intrebare, dar zise cutremurat
- Banuiam ca, chiar daca s-ar putea in general, nu s-ar putea niciodata asa in paradoxul dublurii, parca asa i se spune? Vai, ce fascinanta esti doamna Coridvena!
- Lasa asta acum! zise Coridvena cu severitate. Daca as vrea te-as lua cu mine in timpul fara varsta. Nu crezi ca as fi putut veni de acolo pentru tine? //
- Linisteste-te, zise ea. Avem timp sa lamurim totul si sa ne ducem si acolo. Daca ai sti cu adevarat ca timpul nu-i decat un camp coexistent ai tot ce e in el?! Dar acum n-am ragaz sa-ti tin prelegeri. Am inteles ce era in reprosul pe care ti-l faceai: «Daca as fi putut sa prevad!» - nu asa spuneai? Adevarat, te-ai gandit sa poti corecta? Uite, iti ofer ocazia asta. Du-te si nu uita unde trebuie sa te opresti.
Dreg simti intaia oara ca o ia in serios si se temu sa intrebe amanunte, totusi spuse:
- Daca m-as opri in fata adolescentului care eram eu, de pilda cel de la nouasprezece ani?
- Nu e bine, zise ea, du-te mai adanc, mai devreme, sa zicem cand aveai zece ani, da-te drept ruda indepartata. Nu uita: ai nevoie de niste obiecte pretioase nebatatoare la ochi: un inel, un ceas, sa le vinzi ca sa ai banii epocii, desi nu vei sta mult, dar trebuie sa-i duci un dar baiatului care ai fost tu. Si sa nu te divulgi, nici sa nu te apropii de el prea mult, de asta sa te feresti cel mai tare, ai putea sa provoci un dezastru. Pled inapoi sau in orice alt timp tot asa, ai inelul temporal pe frunte (la atat, la acest gadget simbolic reduce Victor Kernbach exorbitanta «Masina a Timpului» - tj.), localizezi cu o concentrare intensiva a gandirii trebuie sa stii sa doresti fara sa ai indoieli, asta e tot."

"Saltul in timp" inghite mai intai durate medii si juxtapune paliere temporale relativ apropiate intre ele, fara a depasi un ordin de magnitudini ce poate fi circumscris unei "vieti de om" si unui "timp istoric", nedatat expres, dar "la belle epoaue" ca atmosfera si ca detalii complexionale, cum spuneam, timp "vizitat" in mai multe randuri si regasit de fiecare data "acelasi" si totusi "altfel", subtil insolitat si vag alarmant prin neconcordanta detaliilor, prin "anacronisme" launtrice textului, ca la Mircea Hiade in Secretul doctorului Honigberger (1940) sau La tiganci (1963). Insolitul intalnirii fata-n fata cu dublura este insa repede resorbit pana la totala disparitie si pana la plictisul unor conversatii anoste; scopul urmarit este deja in alta parte, este "cernerea prin sitele timpului" care sa-l faca apt de atemporalitate pe temponaut:

'Trecutul acesta al sau, pe care il cam uitase, nu-i mai placea si nu-i placeau nici imprejurarile, nici cadrul psihic, dar mai ales se mira de sine, (asta uitase!) cat de timpuriu isi dorise asemenea calatorii, pentru ca prima dintre ele sa-l si sature de toate celelalte.
«Pesemne», isi mai zise, «omul nu e destinat sa se plimbe incoace si incolo pe maidanul asta stupid, vai!, al dimensiunii a patra iata-ma si pedant! Ar fi mult mai sanatos ca baiatul asta nici sa nu stie nimic, decat despre inaintarea lui inceata, ireversibila sa creada numai in ea si in altceva nimic.» Pe de alta parte, nu-si prea facea iluzii ca si-ar fi modificat cat de cat viitorul numai prin influentarea de scurta durata a acestui baiat care fusese chiar el si care totodata era acum celalalt ins al sau. Si de cate ori exista el in cele trei timpuri ale unei vieti? (De trei ori isi «viziteaza» titularul dublura - n.n.) Capatase acum senzatia unei mari zadarnicii, de vreme ce se simtea alt ins fata de sine si, oricat de mult ar fi dorit sa se recunoasca in baiatul de langa el, intuitia staruitoare a marii deosebiri dintre ei il dezgusta de sinele sau precedent, de coexistenta pe care o realizase aparent asa de simplu."

Simple abstractiuni discursive, lipsite pana si de pitorescul si de "culoarea locala", complexionala, a decorului de "la belle epoaue" in care are loc tripla intalnire cu dublura (n-am mai citat, ar fi consumat prea mult spatiu); dar, odata atins acest obiectiv (anamneza, dezvaluirea initiatica a sinelui, "cernerea prin sitele timpului"), "lentila" este subit schimbata pentru a cuprinde durate mult mai mari, pentru a "granula" timpul la o scara imens si brusc marita: doar un interval grafic "alb" marcheaza, in pagina, juxtapunerea palierelor temporale "apropiate" si apoi a acestuia ultim, imens "indepartat", incomensurabil distantat in timp de celelalte, atemporal si deci imemorial:

"Se trezi intr-un fel de oaza cu copaci necunoscuti si cu iarba vanata in marginea unui imens desert cu nisip portocaliu. Se uita uluit de jur imprejur, scruta zarea prafuita, cerceta arborii si iarba, apoi se aseza la umbra unuia din ei si izbucni in plans.
Dupa o vreme, se auzi strigat pe nume. Nu indrazni sa priveasca in sus, crezand ca e o halucinatie. Dar mai fu strigat o data. Ridica ochii cu mare prudenta: in fata lui statea, surazand, Coridvena, semanand destul de bine cu cea cunoscuta din prima lui stare temporala, insa cu mult mai tanara decat o stiuse, ba chiar cu sclipirea unei frumuseti stranii, cu fata ei prelunga si alba alcatuind un miracol sub parul lung reverberand un fel de aur cu nuanta cenusie. Ochii ei aurii irizau o lumina cumplita, aproape nefireasca. Parea zeita." S.a.m.d., pana in finalul povestirii.

Sa trecem peste orice (improbabile) merite sau (posibile) obiectii: ceea ce intereseaza acum, in ordinea de idei urmarita, nu este idila kitsch, nu este anamneza mitica, nu este nici macar aceasta, inexpresiva si exsangua poate, "proiectie in mit", ci altceva, mai simplu si mai banal, dar si mai eficient in determinismul reciproc al simptomelor ce insotesc "paradoxul dublurii": la prima intalnire cu dublura, titularul identitatii, calatorul in timp "simti ca inima ii este apucata de o gheara; se redresa greu si se intoarse pe jumatate spre baiat, neindraznind sa-l priveasca drept in fata"; nu trece insa mult, si acest "curaj" al vizualizarii dublurii "fata-n fata si ochi in ochi" devine ceva firesc, curent, "acum cand paradoxul dublurii il speria mai putin decat alte lucruri", dupa cum insusi bravul titular al identitatii ajunge sa constate. Dar daca se intampla asa, daca dedublatul calator in timp se elibereaza de spaima atavica a omologului sau din urma cu 3 sau cu 17 ani (Masina Timpului, 1970), este numai pentru ca acum, in Paradoxul dublurii (1973, 1987), autorul isi deschide acces la "sense of wonder" printr-o brusca si imensa deschidere a compasului cu care masoara timpul, prin ample salturi in timp, prin juxtapunerea unor paliere temporale imens distantate intre ele, prin sugerarea pentru intuitie a "haurilor de timp" ("time gaps") care le despart. O revenire la specificul genului, o intoarcere la adevaratul filon aurifer al sf-ului. Ceea ce, in science-fiction, rascumpara totul. Sau, daca nu, este, in orice caz, destul.

Aparut, intr-o prima forma, ca recenzie la cartea lui Victor Kernbach Enigmele miturilor astrale (1970), in Steaua, anul XXII, nr.l (252), ianuarie 1971, pp.105-l07, comentariul de fata a fost rescrissi amplificat in 1982 pentru voi. «Sub semnul acoladei" (care n-a mai apucat sa apara), fiind apoi recuperat partial pentru Dictionarul Scriitorilor Romani. Coordonare si revizie stiintifica: Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu. Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 1998, vol.n, D-L, pp.698-70. Ultima parte a fost inclusa in voi. Paradoxurile timpului in science-fiction, Casa Cartii de Stiinta Cluj-Napoca, 2006, pp.l 13-l14,137-l41.












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani