VIATA PE UN PERON - Roman de Octavian Paler, publicat la Cartea Romaneasca in .
Cu acest roman alegoric, Octavian Paler a intrerupt sirul scrierilor sale non-fictionale. Drumuri prin memorie, Apararea lui Galilei, Scrisori imaginare, Caminante, Polemici cordiale, grefandu-si de asta data meditatiile existentiale si morale nu pe genurile eseului, jurnalului sau relatarii de calatorie, ci pe acela, complex, al prozei de fictiune. Aparui la inceputul celui mai atroce deceniu al dictaturii lui N. Ceauscscu, romanul constituie un document important al "rezistentei prin cultura" la regimul comunist.
Ca gen literar, Viata pe un peron are o bogata ascendenta.
Meditand grav asupra destinului omului in lume, pe fondul unei lipse generale de sens, romanul se inscrie in traditia literaturii existentialiste si absurde, amintind de Procesul si Castelul lui Kafka, de Ciuma lui Camus si Greata lui Sartrc, de Desertul tatarilor si povestirile lui Dino Buzatii, de Rinocerii lui Eugen lonescu si Asteptandu-I pe Godot al lui Beckett. Pe de alta parte, faptul ca referinta alegorica din fundal trimite la societatea totalitara de tip comunist il incadreaza si in descendenta anliutopiilor, gen reprezentat la noi de Biserica neagra a lui A. E. Baconsky, Al doilea mesager al lui Bujor Nedclcovici, Perimetrul zero al Oanei Orlea, Gulliver in tara minciunilor al lui Ion Eremia si Adio, Europa! a lui Ion D. Sirbu (texte publicate tic in exil, fie abia dupa 1989).
Precum majoritatea prozelor parabolice de aceasta factura, Viata pe un peron nu este un roman cu cheie, in care sa poata fi identificate figuri si situatii reale, ci un roman in care stari si concepte existentiale sunt imbracate in substanta fictiunii epice. Din cauza aceasta, linii narativ este extrem de firav, facand loc meditatiilor filosofice si autoexplo-rarii interioare, iar carnatia povestirii este de-a dreptul transparenta, invitand continuu cititorul sa priveasca prin ea la ideile sugerate aluziv. Doua personaje, naratorul si Elconora, se regasesc Ia un moment dat al vietii lor intr-o gara parasita, unde, izolati de oameni, traiesc intr-o asteptare perpetua si tot mai lipsita de inteles.
Fiecare ajunge aici alungat din orasul sau de catre un eveniment social care ii ameninta integritatea morala si fiintiala: luarea orasului in stapanire de catre o invazie de cobre si apoi de catre imblanzitorii de cobre, respectiv de catre caini si de catre dresorii de caini. Amandoua aceste intamplari sunt metafore pentru instaurarea unei societati totalitare, pe care Octavian Paler le dezvolta si le ramifica in toate sugestiile lor, imblanzitorii si dresorii avand aceeasi functie simbolica cu secta cersetorilor din Biserica neagra a lui A. H. Baconsky. Astfel, imblanzitorii de cobre sunt oameni care traiesc in mlastini (adica in smarcurile societatii) si care, exasperati de conditia lor, condusi de puternice resentimente, infesteaza orasul cu serpi, pentru a fi chemati in ajutor si a prelua pe nesimtite puterea. Cobrele sunt un simbol al fricii si al disponibilitatii de a ne lasa terorizati, sentimente ce dorm in fiecare dintre noi si care, o dala eliberate, ne otravesc comportamentul si viata.
Sugestiva in acest sens este o scena in care naratorul, explorand mlastina, este prins de imblanzitori si inchis inlr-o pestera cu stalactite si stalagmite semanand cu niste serpi de piatra, inundata de o lumina orbitoare. Pestera aceasta este un simbol al compartimentului celui mai ascuns din inconstientul nostru, de care nu te poti apropia decat ca de un mysterium Iremendum^ unde salasluieste nucleul iradiant si paralizant al spaimei.
In mod similar, dresorii de caini din orasul Bleonorei sunt si ei provocatorii acoperiti ai unor situatii de panica pe care le exploateaza pentru a lua in stapanire cetatea. Totul incepe cu spargerea repetata si insistenta a tuturor surselor de iluminatie publica (actiune numita simbolic "uciderea luminii"), pentru ca, infricosati de intuneric si jafuri, cetatenii sa se inconjoare de tot mai multi caini de paza, care devin in cele din urma de necontrolat. Dresorii apar in aceste conditii drept niste salvatori, singurii care stiu sa tina in frau flagelul canin.
Prin simbolul cobrelor si al cainilor, Octavian Paler sugereaza faptul ca tiranii care se instapanesc peste polis se folosesc de si manipuleaza propriile noastre angoase, fobii, resentimente si lasitati.
In fata acestei invazii a terorii, mediteaza naratorul, suni posibile doua atitudini. Pe de o parte, esle cedarea in fata spaimei, acccplarea si adaptarea la situatie. Personajul lui Octavian Paler vestejeste si ridiculizeaza in mai multe randuri atitudinea "inteleptilor", cei care, lipsiti de demnitate si rectitudine, nu doar aproba cu lasitate oroarea din jurul lor, dar sunt gata sa ii gaseasca o justificare filosofica, in contextul comunismului romanesc in care era publicat romanul, indemnul moral la iesirea din pasivitate civica esle evident. Cealalta atitudine in fata terorii istoriei este retragerea din societate si claustrarea in propriul sine. intreg romanul este construit pe mai multe izotopii incrucisate ale aceluiasi simbol central, cel al spatiului inchis. Cele doua personaje seamana cu doua monade leibniziene, care si-au amputat disponibilitatea de a se deschide spre ceilalti, de a iubi, de a compatimi, de a fraterniza. Nici macar intre narator si Bleonora, pe care similitudinea de situatie si locul izolat in care s-au retras ar trebui sa-i apropie, nu se mai poate inchega o relatie senzuala ori macar prieteneasca, intr-atat spaima i-a dezumanizat. Conditia profund autista a acestor oameni (aulo)expulzati din istorie este cel mai expresiv sugerata de relatia Bleonorei cu telefonul. inca de pe vremea cand locuia in oras, inainte de venirea dresorilor de caini, ea isi traia viata mai mull prin telefon decat prin contacte umane directe.
In lungi convorbiri zilnice, ea intretinuse o legatura aproape amoroasa cu un judecator care investiga anomaliile pe cale de a se produce in cetate, pana in momentul in care, urmarit de dresori, judecatorul, sau mai bine spus vocea lui, dispare. Refugiata in gara parasita, Bleonora continua sa pastreze legaturile cu lumea, cu prietenii si cunoscutii, vorbind zilnic cu ei la un telefon al carui cablu, in mod emblematic, este rupt. Mimarea contactului cu exteriorul este probabil ultimul fir care ii mai leaga de lume pe acesti oameni baricadati in "fortareata goala" a autismului impus de istorie. Gara parasita este cronotopul obsedant al romanului, inchis ca o alveola asupra celor doi reclusi.
Pentru ei, timpul a fost suspendat, ceasul stricat de pe peron nu are decat acul minutar, masurand o cronologie fara sir. O vara de cenusa si lesie pare a se fi instapanii definitiv asupra lumii, secatuind resursele naturii si ale protagonistilor. Gara este flancata, in spate, de o mlastina labirintica, prin care naratorul incearca in zadar sa gaseasca o iesire, iar in fata de o padure dincolo de care, descopera deprimati cei doi, se intinde un desert de nisip. Punct mort, prin care nu trece nici un tren, gara simbolizeaza o fundatura a istoriei, marasmul comunist ridicat la o semnificatie metafizica.
In mod normal, gara ar trebui sa sugereze cursul destinelor, cum se intampla intr-o povestire a lui Dino Buzzatti, dar aici trecerea a fost suspendata, eventualele trenuri s-ar scufunda in mlastina sau in nisip. "Viata pe un peron", metafora ce da titlul romanului, trimite nu atal la viata ca tranzit, cat la viata ca asteptare.
Optiunea existentiala a acestor personaje este de a astepta, intr-o stare de letargie autoindusa, ca sensul istoriei sa se schimbe. imbinand simbolismul existentialist al lui Sartrc din Greata cu absurdul beckettian din Asteptandu-l pe Godot, Octavian Paler construieste epic conceptul asteptarii fara speranta. Suspendati in intermundii, protagonistii sai au, de altfel, tot timpul pentru a-si analiza pozitia in fata destinului. Profesor de istorie, naratorul pune in scena si interpreteaza imaginar mari procese ale trecutului, in care joaca atat rolul acuzatorului, cat si pe cel al aparatorului. Dezbaterea cea mai acuta, in care o atrage si pe Eleonora, i-o prilejuieste procesul lui Robespierre, Revolutia franceza fiind o ocazie de a medita in subtext asupra Revolutiei bolsevice. Tema dominanta a pledoariilor pro si contra este aceea ca vinovati de instaurarea terorii sunt nu doar agentii raului, ci si publicul care ii accepta fara sa li se impotriveasca, din oportunism sau lasitate. Octavian Paler este obsedat de limitele cedarii, de momentul in care victima, din spaima, pactizeaza cu tortionarii. Aflat intre Dumnezeu si fiara, omul modem, care a pierdut contactul cu transcendenta, este permanent amenintat de a lasa sa iasa la suprafata bestia. Romanul se vrea un jurnal, prin care naratorul lupta cu sine insusi pentru a ramane om, pentru a nu se "rinoceriza"
(in termeni ionescieni), pentru a nu deveni si el un imblanzitor de cobre. Viata pe un peron este un roman-eseu care exploreaza anatomia fricii si a absurdului, ipostazieri raclafizice ale unei societati criminale, aluzia la comunism, inclusa in orizontul de asteptare al cititorului, fiind absolut stravezie.
