VIATA OBLIGATORIE - Volum de versuri de Florin Mugur. Aparut in 1983, la Editura Cartea Romaneasca din Bucuresti. liste organizat in doua cicluri, Semne de carte si Balaurul, prostul, furnica.
Pana la data aparitiei acestei carti, poezia lui Florin Mugur reusise sa contureze o ipostaza individualizata liric a eului in formula, cumva hamlctiana, a "printului cu cartea", existenta insasi fiind interpretata ca "dans cu cartea".
Poezie, asadar, a Bibliotecii confruntate, in fragilitatea ei, cu spectacolul brutal, adesea sub masti grotesti, al existentei, atenuand oarecum impactul tragic sub scutul unei ironii melancolice. Acest "fum mic al ironiei" se regaseste in primul volum publicat de poet dupa antologia Dansul cu cartea, din 1981, si are acelasi rol relativ securizam, de echilibrare fragila a raporturilor cu lumea - de unde si expresiva definitie:
"Ironia, mica noastra Grecie".
O asemenea ironie se poate intoarce foarte bine si asupra propriei realitati intime, si readucerea in scena a clovnului, ca figura emblematica, e semnificativa si ca reprezentare sui generis a cului liric, asimilabil mascaricilor "cu chipuri de batrani haituti" si cu comediantii unor "farse incete".
Sintagma "viata obligatorie" din titlul volumului priveste tocmai modul de a fi si de a se exprima al clovnului, care "are fata in intregime scrisa
ca un poem", asumandu-si viata ca pe o suita de masti si roluri. O alta tema majora a scrisului lui Florin Mugur , cea a precaritatii fiintei, isi accentueaza prezenta acum, sub forma obsedantului tremur. "inalti paravane fragile in fata terorii si tremuri" -suna un vers explicativ din poemul Jeanette in tinerete, in care subiectul se defineste, intr-un discurs de tenta suprarealista, a fi fost "coleg de clasa cu frica".
Alta data, tremurul reabiliteaza, cel putin in parte, faptura expusa amenintarilor permanente, probandu-i capacitatea de reactie:
"tremurul, tremurul
el era cortul de argint al fricii mele
era semnul refuzului meu, paralizia mea partiala,
partiala mea demnitate"
(Retragere).
In acelasi sens, el poate fi calificat ca "niciodata domesticit" si aproximat metaforic drept un "curent cu gheare", "cancer al electricitatii", sugerand deopotriva nelinistea nevrotica - si atunci se poate vorbi chiar despre "demonul sontorog al nevrozei".
Scrisul poetic insusi porneste din aceasta sursa nelinistita, exprimandu-se ca un fel de caligrafic a nevrozei, relativa imblanzire in forma a spaimei de a fi:
"De ce tremuram?
Atunci am tremurat intaia oara
noi, regele cutremurelor
noi, cel care mai tarziu
speriat si pedant
inventam arta tremuruluf' - s. n. (Viata obligatorie).
Se vede inca o data ca actul constructiei textului e transformat intr-un mijloc de aparare, scrisul asigurand spatiul singurei libertati; obligativitatii vietii, necesitatilor si rigorilor ei, li se opune astfel mobilitatea si destinderea jocului estetic, intr-o existenta in care "relatiile cu frica au fosl zilnice", iar in "nenorocire" se vede o "sora" si o "stapana", sensibilitatea delicata a poetului, tentat mai degraba de comuniunea ideala, franciscana cu lucrurile, realitatea externa aduce socuri violente, in reprezentari ale agresivitatii supradimensionate de teroarea subiectului, ca in acest obsedant Peisaj cu cuie:
"Cuie uriase, insonore, semne rigide-ale furiei
cuie verticale cu floarea batuta-n gratii
cuie in transa, cuie groase cat plopii sfidand enigma
cuie care desfid aceasta viata marunta a norilor
cuiele, capodopere grosolane ale brutalitatii
o, marele lor stil impasibil
ignorand vaile taiate de rani subtiri ale romantismului".
Or, tocmai asemenea "vai" ar alcatui geografia preferata de omul care afiseaza adesea o masca surazatoare, prefacandu-se ca ignora frica ("sunt un expert al ignorantei
nimeni nu ignora ca mine atatea lucruri despre moarte"), cautand inocenta copilareasca ("daca esti prost, canta,
daca esti si mai prost
canta si zboara") ori chemand in ajutor rasul si ironia, nu fara un accent autoironie dureros ("mai bine lasati sa vina frisonul cel mare
frisonul ironiei, frisonul libertatii, frisonul rasului
rasul face in noi un vid absolut").
Aceste poeme sunt de fapt expresia unei nedepasite insecuritati a fiintei, ilustrata de o intreaga traditie a poeziei ironic-elegiace. Florin Mugur o continua in mod tulburator, cu sentimentul unei anumite predestinari; il traduce, intre altele, emblema biblica a mielului sortit sacrificarii, in acest Simplu dialog:
"Und'te duci tu mielule?
E-ntuneric, domnule.
Si de ce dansezi?
Pentru ca mi-e frig.
Si de ce ti-e frig?
Prea multe hartii.
Cerul iscalit
campul numarat.
De ce tremuri, mielule?
imi miroase, domnule. J Le-au atins, le-au scris
maini de macelari".
in contrast cu "viata obligatorie", traita cel mai adesea ca farsa ("farsa inceata a vietii mele"), apare in carte spatiul senzatiei fruste si al emotiei necontrafacute conturat de ciclul cu titlu din Rene Char, Dans mon pays.
Aceasta ar fi, intr-adevar, tara poetului - in care "nu se pun intrebari unui om emotionat", unde "marile spectacole sunt rare si stangace", "lenesul doarme cu gura cascata si viseaza livezi aurii de peri", iar "iepurele fugind scrie pe zapada versuri albe"
(E o mica zona de interferenta cu viziunea "naiva" a unor Petre Stoica sau Emil Brumaru).
Ea se prelungeste in foarte finele poeme din concentratul ciclu terminal al volumului, Balaurul, prostul, furnica, delicatludice, propunand un bestiar naiv, de traditie iranciscana, trecut printr-o sensibilitate de caligraf modern. Balaurul din poemul omonim, cu ochii "albastri ca marea", cu cele sapte capele fragile ale sale, face parte dintr-un peisaj familiar, cere simpatia si intelegerea ca orice faptura intimidata de o lume in care se simte stanjenit. "Simpatie" i se declara si viperei, cu limba ca "o penita care scrie adanc" si care "mangaie piatra cu un deget distrat de femeie"
(v. poemul Farmacia Borgia).
Motivul liric al tremurului se insinueaza insa si in aceste "naive" apropieri de lumea elementara, care preiau atribute ale eului liric, asemanat balaurului timid si amenintai, "nimerit intr-o lume care nu-l priveste"
(v. Prostul (alt fragment despre balaur)) ori tapului, tot atat de naiv "topaiala usoara ca spirtul", "prostie care te rotesti
in aerul sumbru si animal
al trupului meu"
(Un tap), in timp ce in Furnica, in mica insecta e identificat, cu o ironic trista, un tenace agent distructiv, amenintand, sub aparente inofensive, fiinta precara a omului:
"Furnica e inevitabila, furnica e viitorul // Nu balaurul il mananca pe Fat-frumos, ci furnica. // Inima mea - un trist accident in drumul furnicii".
Aceasla ambiguitate a starii de spirit caracteristice poeziei lui Florin Mugur e excelent definita intr-o fraza din amintitul ciclu Dans mort pays, unde "spaima" si "pedanteria" se regasesc intr-o varianta a "artei tremurului":
"Deasupra oraselor mele muzica isi sarbatoreste victoria incet, foarte incet, ingrijorata".
Viata obligatorie e una dintre expresiile majore ale acestei sarbatori nelinistite.
