VIATA DEOCAMDATA - Volum de versuri de Ion Alexandru. A fost publicai la Bucuresti, Editura Tineretului, . Dupa debutul din anul precedent, cu volumul Cum sa va spun, este cartea care marcheaza maturizarea artistica a poetului si il impune printre reprezentantii de frunte ai "generatiei 60".
In legatura cu aceste poezii s-a vorbit despre un "didacticism sublimat" si despre o "pedagogie ancestrala", in sensul ca "poetul ia lectii de la viata (in ordinea esentelor) si, la randul sau, Ic transmite mai departe sub forma simbolica"
(Gh. Grigurcu).
Remarca e foarte justa si defineste o atitudine fundamentala pentru caracterizarea "(nco)traditionalismului" lui Ion Alexandru , la care regasim, intr-o expresie personala, sentimentul puternic al apartenentei la "un loc si timp anume", care este in primul rand al satului ardelean. invatarea a "tot ce trebuie sa stie
Un om pentru a fi frumos
Si socotit de omenie", adica recunoscuta, in forma ideala, cuviinta a taranului, inseamna buna asezare in ordinea fireasca a lucrurilor si a generatiilor succesive. Copilul invata de la mama si tata, de la frati si surori, dar nu mai putin de la pamantul ce "rugineste toamna pe orbita", de la vanturi si ploi, de la "vremea" ce cuprinde totul (Si iata).
Nu e nimic idealizat, insa, si "ncosamanatorist", in aceasta atitudine.
Comunicarea cu stramosii nu mai ia forma unui purificat ceremonial al intoarcerii, ca la Blaga, ci se traduce direct, in solidaritate cu materia si sedimentarile ei in timp; copilul stie ca s-a nascut ca sa ocupe "locul gol lasat pe lume" de o sora moarta inaintea lui, mortii se suprapun geologic pana ce "e plin cimitirul ochi de la un cap la celalalt", pasul cade pe pas, intr-un peisaj cel mai adesea aspru si framantat, in care orice biruinta a vietii se obtine cu o enorma dificultate. intre universul uman si lumea mare a naturii legaturile sunt organice, aceeasi materie stearpa ori animata de duhul germinatiei traieste in tot ce exista:
"fetele isi impletesc cozile
cu sfori de canepa topita
si-n lacat cheia s-a umflat de ploaie // si-n luna fierb bostanii pentru porci", "luceafarul isi coace copitele de foc in craniul meu palid de tarana", "vapaia firii mele in vulturi se depune"; omul si animalul de povara au aceeasi soarla:
"Prietenii mei injugati la plug
desculti si insetati
si eu la coame la fel
insetat si descult
si cineva din univers cu o coarda de bou
ne biciuie insetat pe rand" Un motiv drag traditionalistilor, cum este "casa noastra", de cele mai multe ori idealizat din perspectiva instrainatului care-si viseaza nostalgic vatra originara, capata la Ion Alexandru o interpretare cu totul diferita, fiind remodelat dintr-o perspectiva sumbru expresionista:
"Pe aratura neagra coborand in jos -
de-o parte cerul intunecat la apus
si negru de piatra Ia rasarit.
In groapa aceea de nord
unde ajungi frant de oboseala si plangand
traieste casa noastra imprejmuita cu sange.
In cumpana fantanii tatal meu rastignit,
parghia subtire e mama tanara
insurubata in bratele lui noduroase de lemn.
Si izvorasc din pieptul stramosilor
izvoarele eterne.
Si vremea
ne face una cu pamantul"
(Coborand).
in universul inconjurat de obscuritati, apasat de taine si blesteme stravechi, "noaptea in casele de piatra se savarseste nedreptatea fratelui mai mare", "in coltul mesei sar peste cutite vinete flacari", "in mijlocul casei, pe fata de pamant,
rasar trei drumuri dalluite-n piatra
deosebite, pline de fum si ninsori de sudoare,
si frig ruginit", din fata vartejului teribil al vremii "nimeni nu se poate da la o parte".
Lumea poetului e un furnicar de forme ale materiei, inclestare dramatica de forte elementare, surprinse in trudnica inaintare catre o purificare foarte putin sigura, sau pur si simplu spre implinirea unui anume destin, a unui rost predestinat.
Sensul existentei e existenta insasi, victoria viului impotriva incremenirii si mortii. Cateva excelente poezii cu caracter de parabola -Broasca testoasa, Marea noastra. Paianjenii, Zidul - elogiaza tocmai aceasta obstinatie de a fi (tema va reveni, cu o noua forta, in volumul urmator, Infernul discutabil) in ciuda tuturor obstacolelor si amenintarilor din afara. Rareori, orizontul se lumineaza si peisajul e vazut aproape eminescian ca un fel de transilvana insula a lui Eulhanasius; bivolului cumparat "cu banii primiti pe prima (sa) carte de versuri" i se promite, in consonanta cu un fel de hrana ideala a poeziei, "o pasune in Ardeal cu arbori stravechi
innegriti de umbra si scorburi mari
cu viespi si roiuri de furnicare
si muri copti cand graul da in parga // Creste iarba pana la burta cailor
si flori de toate neamurile se-mpreuna
una cu cealalta aici"
(Cosmosul meu).
Dominanta este insa imaginea unui univers plin de o aspra vitalitate, ce se transmite si autoportretului creionat in linii ferme al poetului - "blond, carn, lungan si eu urechi barbare", ale carui brate, ca niste arme, "pazesc un razvratit presupus".
E o emblema a acestei poezii cu incordari si nesupuneri supravegheate cu dificultate, pentru a fi mentinuta intr-o ordine, rar atinsa, a seninatatii spirituale.
