VESNICA REINTOARCERE - Volum de poezii de Leonid Dimov.
Aparut la Bucuresti, la Editura Cartea Romaneasca, in 1982, Este ultima carte de versuri inedite tiparita de poet in timpul vietii. Cuprinde 14 texte, precedate de un Argument. Atat titlul volumului, cat si textul care il prefateaza trimit la un fragment celebru din Nictzschc; "Dumnezeu este mort. Raman singur in univers ca o constiinta lucida. Pot sa joc oare rolul lui Dumnezeu, sa inlocuiesc pe Dumnezeu - adica sa suport eternitatea sub forma vesnicei reintoarceri? []
Da, daca accept si suport vesnica reintoarcere a existentei melc." insa D. nu isi insuseste intru totul perspectiva nietzscheana, ci se detaseaza de ea, printr-o nota usor persiflanta, careia i se adauga o importanta componenta onirica:
"Precum Nietzsche pe malul lacului Silvaplana, am avut si eu viziunea vesnicei reintoarceri. Pe nici un mal. Asa, in odaie. Deschizand un ochi, unul singur, pentru a nu spulbera amintirea visului dinspre dimineata", noteaza poetul in debutul volumului. Pe aceasta bivalenta -observatia minutioasa a ochiului treaz si luciditatea celui care viseaza - se construieste intreaga carte. Pentru D., teoretician si reprezentant de exceptie al onirismului, poetul ar trebui sa fie cel care "creeaza o opera de arta lucida, cu atat mai lucida si mai desavarsita cu cat se apropie mai mult de vis".
Asa cum declara in acelasi Argument, el nu exploateaza visul din perspectiva romanticilor si nici nu adera la tehnica suprarealista a dicteului automat:
"Ma lepad de romantism si suspectez dicteul automat".
In acest fel, o tematica grava, problemalizanla, cum este cea care vizeaza raporturile creator-creatura, singuratatea fiintei in lume, constiinta lucida formuland interogatii asupra vietii si a mortii, tematica sugerata de referinta la Nietzsche, va fi tratata intr-o maniera originala. Originalitatea incontestabila a lui D. a fost mereu semnalata si privita nu o data ca "o condensare a celor mai diverse inrauriri, cum ar fi Ion Barbu (taietura rece-abstracta a cuvantului), Maccdonski (rondelurile), Arghezi (plasticitate), Minulescu (exotism, teme), G. Calinescu (fabulosul lucrurilor banale), Emil Botta (histrionismul).
Stefan Augustin Doinas si Radu Stanca (baladescul, medieva-litatile), Anton Pann, Al. Philippide si altii"
(N. Manolcscu).
insa aproape toti criticii care au comentat poemele dimoviene au constatat ca, dincolo de aceste inrauriri, exista un farmec secret al artei poetului, imposibil de prins in ancadramente sau filiatii. Vorbind despre textele cuprinse in volum, D. anunta inca din Argument ca "ele vizeaza iteratia banala, diurna ori nocturna, nictbemerala ori sezoniera, in nadejdea identitatii cu cercurile concentrice generate de o piatra aruncata in apa: ultimul le inglobeaza pe toate, dar n-ar exista daca primul nu s-ar fi nascut. Si n-ar ajunge pana la malul lacului Silvaplana." in opinia lui Eugen Simion, aceasta vesnica reintoarcere in cercuri concentrice ar putea defini intreaga creatie dimoviana:
"Citindu-i Ia rand cartile, se observa usor recurenta temelor, o mare miscare a fanteziei, dar miscarea nu depaseste cercul fixat de la inceput in poezie. E un caz realmente rar de refuz programatic de innoire a stilului si a obiectului liric. O miscare, asadar, in cerc, o luare de la capat, o intoarcere bucuroasa - la un mic univers inepuizabil".
Si in acest volum, ca si in cele anterioare, se contureaza un univers osmotic, situat la confluenta dintre real si oniric. Spatiul imaginar al lui D. este cel mai adesea cel citadin, banal, chiar mizer uneori:
"Trecea o dimineata lucratoare
Cu tramvaie jeluindu-se in departare,
Cu miros de jumari navalind pe fe-restile deschise,
Cu cititori de contoare si emitatori de recipise,
Scartaiau portite, se bateau covoare"
(Punguta).
Adesea, orasul dimovian cuprinde toposuri dintre cele mai stranii: porneste din zone ale cotidianului, nu o data chiar paupere, pentru a ajunge invariabil in fantastic:
"O strada de demult" are un capat care i "se pierde-n maracini
Si-n mahala cu zoaie la rigola", iar in celalalt e-un turn cu zepelin
Zbor permanent, intrare benevola"
(Basorelieful).
Tot astfel, din "curtile din spate", cu baltoace si din "ulicioare, clarobscu-ruri" se trece pe nesimtite "in colt la Notre-Dame"
(Basorelieful).
De multe ori e construit un spatiu labirintic, in care, inevitabil, faptura rataceste:
"Caci se putea rataci prin labirintul de cabine,
De cosuri, cilindri, antene //"
(Bomboana).
Obiectele de tot soiul umplu acest spatiu, care pare ca se dilata la nesfarsit, pe masura ce cnumeratia se desfasoara.
De cele mai multe ori, enumeratia debuteaza ca intr-o descriptie exacta si detaliata a vietii cotidiene, pentru ca indata sa aglomereze obiecte si fiinte ciudate, neasteptate, nepotrivite:
"Bomboniere, cabarete, gogosi de coca,
Simbolisti inghesuiti intr-un fel de barca,
Degustatori de vinuri de marca,
Insi ratoindu-se pentru nimic,
Suflete mucegaite in arrieres boutiques"
(Cutia), ori pur si simplu sa aglutineze mai multa materie decat poate sa incapa in realitate:
"Gheare de fier si fantani arteziene,
Locuinte clandestine, anvelope gigante,
Dulapuri nefolosite, biblioteci volante,
Turnulete, caruseluri, galosi,
Roboti defectati si galagiosi
Si iarasi cosuri, panouri,
Mici teatre in aer liber, lavabouri"
(Bomboana).
De fapt, asa cum deja s-a observat, lucrurile descrise de D. au consistenta fantasmelor, "de aici si nota subiacent elegiaca a acestor viziuni in care «forfota»[] conduce, in fond, catre moarte; dincolo de culorile si vivacitatea spectacolului, ramane constiinta caracterului iluzoriu al acestui univers."
(Ion Pop) "Ce rost mai are
Sa mi se sopteasca vorbe linistitoare
Cand acelasi lucru ne-asteapta pe fiecare
Si deci nimeni nu-i indreptatit
Sa-i spuna celuilalt: stai linistit
C-o sa fie bine, acolo, departe
Unde se calca moarte pre moarte
Si nu mai incape deosebire
intre nefiinta si fire"
(Pasarea).
Moartea este una dintre temele fundamentale ale acestui volum. Urmand aceleasi legi care contopesc realitatea si visul, poezia onirica a lui D. face ca viata si moartea sa coexiste, atat de profund impletite si amalgamate, incat disocierea lor sa fie nu numai imposibila, ci chiar inutila. Astfel, descrierea extrem de amanuntita a unei splendide cutii pictate, cu fel de fel de imagini si peisaje, devine indata descriere a unui sicriu:
"Cutia de care ne ocupam are o semnificatie /Nu e o cutie ca toate cutiile,
Asa precum se gasesc cu miile
in diferite gospodarii parasite.
Mai intai, din multimile de mici spatii marginite
De catifea visinie de dedesubt
Pornesc in flux neintrerupt
Catre intunericul din centru
Informatii, indemnuri, mesaje pentru
Somnul meu socotit de veci
Printre horbotele si cearsafurile reci
Ale catafalcului amenajat cu abilitate"
(Cutia).
intr-un alt text, cel care panoraraeaza orasul, oamenii, locurile este- o faptura fantasmatica, aflata la limita dintre lumi - reala/onirica, vie/moarta -:
"Dar ce vapaie rece si straina
Ma delimita de intinderea vecina?
Zadarnic le pronuntam numele dureroase
Nici unul nu ma observase
(Ori se prefaceau ca nu ma stiu,
Ori poate ca aflasera ca nu mai eram viu
Si doar amintirea lor ma chemase
Din labirinturile radacinoase)"
(Lanterna).
intre viata si moarte se circula liber in poemele lui D., precum intre doua localitati, intre cartierele unui oras sau intre nivelurile unei cladiri. Oamenii au Ia indemana aeroplanul (Lanterna), automobilul (Automobilul), liftul (Liftul), tramvaiul (Bomboana) sauroaba (Examenul).
Astfel, luand un anumit tramvai, se poate ajunge "cu bine" la locuinta "ce ni s-a repartizat
Fara sa mai trecem fluviul cel lat
Cu barca si luntrasul
